►Vezi şi Acuarelele Bucureştiului pierdut

ORAŞUL MĂCELĂRIT

       "Dublul" album comentat, Bucureştiul dispărut¹, al arhitectului Gh. Leahu este, în mare măsură, o carte tragică. Autorul nu este doar un eminent specialist tehnic, ci şi un artist al formei şi culorii, cele două caracteristici fiind, în ultimă analiză, componente ale unui om cu suflet cald, vibratil, "cuor gentil", cum spunea Dante, îndrăgostit de rosturile, de pitorescul, de frumuseţile spaţiilor urbane, în speţă Bucureştii.
       Albumul său, compus din 192 de fotografii (majoritatea, ale unor situri dispărute) şi 50 de acuarele (idem), însoţite de un comentariu în egală măsură erudito-istoric şi epic-melancolic, începe prin evocarea Bucureştiului "clasic", încă în picioare în anii '50-'60. Suntem plimbaţi pe vechi străzi (Uranus, Simonide, Crăiţelor, Puţul cu apă rece, Bateriilor, Arionoaiei, Sabinelor, Calea Călăraşi), trecem pe la Stadionul ANEF (Republicii), Spitalul Brîncovenesc, Arsenal, Arhivele Statului, Muzeul Militar Central, Operetă, Cişmeaua  Lahovary,  Hala  Unirii, Institutul Mina Minovici... Toate astea, şi multe altele, nu mai există.
       Capitolul următor trasează în cîteva linii sintetice etapele dezvoltării oraşului, inclusiv sistematizarile rezonabile din anii '50 (Floreasca, Muncii, Calea Griviţei, Căţelu) şi '60 (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni, apoi după '65, Tei, Colentina, Pantelimon, Olteniţei). Chiar dacă acestea din urmă supraîncărcau oraşul, se construia, cel puţin, în terenuri libere. Nenorocirea începe după cutremurul din '77 şi capătă dimensiuni apocaliptice după 1984. Biserica Enei e lovită "din greşeală" (!) de o macara şi apoi (mai '77), dărîmată la iuţeală. Tot atunci e năruită în mod absurd o altă clădire-monument, Casa Cerchez, în stil neogotic, de pe Calea Victoriei colţ cu Sevastopol. Fotografii splendide şi triste, făcute în "ultima clipă" înaintea demolării de pasionatul grafician Sergiu Dinculescu pot fi aflate, însoţind eseul Monicăi Mărgineanu-Cârstoiu asupra clădirii şi a autorului ei, în nr. 1-2/'93-'94 al Revistei monumentelor istorice, recent apărut, din care, în ordinea de idei a articolului meu, se cuvine să semnalez şi studiile consacrate: Mitropoliei, Bisericii Olari, Bisericii Stavropoleos, ansamblului Curtea Veche, Bisericii Sf. Spiridon Vechi, palatului Cotroceni ş.a., de O. Velescu, D. Mohanu, I. Opriş, A. Ştefănescu, C. Carp, P. Panait.

       Revin la textul lui Gh. Leahu. În 1978 "a fost distrus hoţeşte, într-o singură noapte, din dispoziţia personală a lui Ceauşescu şi sub supravegherea lui lon Dincă" (p. 33), grupul de 10 case de vizavi de Sf. Gheorghe Nou. Schitul Maicilor e mutat cu 245 m şi ascuns după blocuri. Biserica Olari, 58 m, ascunsă. Biserica Albă Postăvari, rasă. Biserica Spirea Veche, rasă. Biserica Izvorul Tămăduirii, rasă. Biserica Sf. Ilie-Rahova, 51 m, ascunsă. Şi ajungem în "anul blestemat 1984" (p. 57) (Orwell!). De aici, şirul năruirilor e atît de lung şi des încît cronica mea nu-l mai poate urmări. Mai întîi, în zona Uranus-Izvor, "străzi întregi, monumente, case, biserici şi arbori cad de-a valma, într-o dezlănţuire de indicaţii, forţe umane şi utilaje” (p. 50). Ca să poată "coordona" imensul măcel edilitar, lui N. C. "i s-a montat, la Sala Giuleşti, o instalaţie nemaivăzută în lume”. Pentru că nu pricepea planurile, i s-a făcut o machetă cît toate zilele, de 12/12 m, a întregului Bucureşti, peste care s-a amenajat "un pod rulant şi acţionat electric, unde tovarăşul şi tovarăşa se plimbau înainte şi înapoi, înarmaţi cu nişte baghete lungi din vîrful cărora se năşteau indicaţiile" (p. 32). O mişcare a acelor baghete însemna spulberarea a secole de istorie întrupată în piatră şi cărămidă, în frescă şi vitraliu, distrugerea a mii de destine smulse bestial din arealul lor firesc. Descrierile lui Gh. Leahu părăsesc aici registrul tehnic ori istoric, căpătînd   accente   epic-dramatice: "locuitorii caselor proscrise se trezesc în zori cu tabla smulsă de pe acoperişuri, fac cîte un transport-două de mobilă, de haine, de tot ce se mai poate salva... şi cînd revin, găsesc planşeele prăbuşite şi necunoscuţi cotrobăindu-le prin lucruri" (p. 67). Fotografiile participă la atmosfera sinistră, demenţială: ele ilustrează, quasi-cinematic, coventryzarea Arhivelor Statului şi dosirea jalnică a Mînăstirii Mihai Vodă. La fel, în secvenţe succesive, felliniene oarecum, ştergerea de pe faţa pămîntului a Spitalului Brîncovenesc (1835), unde s-au petrecut şi întîmplări oribil-groteşti, pe potriva absurdului situaţiei. O biată pisică, pripăşită printre cotloanele clădirii condamnate, e atacată de cîinele dictatorului, labradorul Corbu. Pisica se apără şi-l zgîrie. Marele strateg e "roşu de furie" şi dispune "să fie căutat făptaşul". Securiştii, "unii cu grade mari, s-au repezit" şi nefericita făptură a fost prinsă şi... executată (p.76).

       În ciuda protestelor (Dinu C. Giurescu, R. Theodorescu, D. Pippidi, R. Popa ş.a.), vine rîndul Mînăstirii Văcăreşti (1716) să fie aneantizată. Pe locul ei, zace şi azi o colosală fundaţie de beton, inutilă. Urmează Opereta, dărîmată şi ea zadarnic şi într-o pripă barbară, din muzeul ei dispărînd piese de mare valoare (p. 87). "La 19 iunie 1987, sub ochii mulţimii de credincioşi, cu feţele mute de neputinţă, păziţi de cordoanele de miliţieni şi securişti, este demolată atît de cunoscuta biserică Sf. Vineri" (1644).

       Într-un capitol confesiv, Gh. Leahu povesteşte cum şi-a realizat acuarelele cu locuri care nu mai sunt. În multe cazuri, nu a ştiut ce urmează, ci a acţionat din pură atracţie a pitorescului şi, parcă, în virtutea unui obscur spirit premonitoriu. Ca şi multe fotografii, unele acuarele au fost făcute în condiţii de "clandestinitate"; apărea cîte un miliţian: "-Bă, ce faci acolo?" (p. 91)...
       Capitolul   final   înmănunchează consideraţii critice asupra noului centru. Profund nemulţumit de aspectul exterior al Casei Poporului, Gh. Leahu priveşte ansamblul de blocuri cu un ochi calm şi moderat,   deplîngînd   excesul   de ornamentaţie, dar găsind şi valori arhitectonice, rezolvări iscusite. Din păcate, integrarea acestui "nou centru" în reţeaua vechiului oraş este foarte deficitară, atît din punct de vedere estetico-stilistic, cît şi rutier.

       Albumul comentat al lui Gh. Leahu este rezultatul excelentei îmbinări a spiritului-de-geometrie (arhitectul) cu cel-de-fineţe (pictorul, povestitorul "balzacian"). Cartea completează fericit, atît pe planul pur al memoriei arhitectonicii, cît şi pe cel, mai larg, al interferenţei cu politicul şi cu dramele umane, importanta a lucrare a lui Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României (şi ea bogat ilustrată), apărută în 1989 la Washington şi, în româneşte, la Ed. Museion, în 1994, pe care regret că nu am consemnat-o la timpul respectiv, în aceste coloane (rubrica nu era încă iniţiată).
____________
       1) Ed. îngr. de Adriana Popescu, Ed. Arta Grafică, Buc., 1995, 192 p., 52 reprod. color, 8000 lei