P.D. şi G.P. fac „PIPI ÎN SUS”
sau Dialectica receptării 

           Voiam să comentăm scrisorile lui  Eugène Ionesco către Tudor Vianu din volumul apărut la Minerva, dar atenţia ne-a fost deturnată de apariţia unei cărţi scandaloase: Pactul cu diavolul - Şase zile cu Petru Dumitriu de George Pruteanu¹. Vom expune lapidar motivele indignării noastre, dublate uneori în paranteză de obiecţiile lui Ruggero Epuenta şi ale lui Petru Eugen Gora.
             1) Încă de la primele pagini, cititorul este invitat să se instaleze într-o atmosferă de orori goliardice٭: în prefaţă, G.P. îşi povesteşte beţiile cu P.D., iar pe cea dintîi filă a cărţii propriu-zise, P.D. ne anunţă ca d-sa făcea „pipi în sus” (p. 15)...
             2) Leit-motivul cărţii este pactul cu diavolul, adică convertirea mincinoasă a scriitorului la doctrina comunistă. Întrebat de ce a făcut-o, P.D. are tupeul de a minţi larmoaiant: „de foame” (p. 26), „crăpam pur şi simplu de foame” (p. 22) dar, precaut, adaugă şi un rezon melodramatic: „voiam să-l scot din închisoare pe taică-meu” (p. 20).
             3) În pp. 35-38, P.D. neagă cu înverşunare că Henriette Yvonne Stahl i-ar fi scris mult din Cronica de familie, deşi toată lumea ştie că aşa stau lucrurile.
             4) Cu perversitate, G.P. îi cîntă în strună: născoceşte o pompoasă polaritate „Bruno-Galilei” (recte°: martiriu sau compromis) şi-l introduce pe profitorul P.D. în clasa Galilei, conferind astfel oportunismului o hlamidă de grandilocvenţă.
             5) Cu cinismul celor mari şi tari, P.D. admite că „a dat iama prin banii comuniştilor” (p. 40), replicînd palid că doar i-a luat, „nu i-a furat” şi adăugînd nepăsător că „n-aveau decît să-mi ceară banii îndărăt”. Laurenţiu Ulici sau dl. Maior ar trebui să declanşeze procedura de recuperare a fondurilor deturnate de P.D.
             6) La p. 51, P.D. recunoaşte că a scris Drum fără pulbere, unde lăuda Canalul, din proprie iniţiativă: „Dumitriu făcea zel”. Cerîndu-i-se să demaşte un autor moral, el dă vina pe partidul comunist, deşi nici nu era membru al acestei formaţiuni politice.
             7) În schimb, P.D. a ascultat de alte comenzi: l-a înjurat la ordin pe Arghezi (p. 59). (Şi Arghezi l-a înjurat la ordin pe el!, p. 59; notă Ruggero Epuenta). (Ei, şi? Asta e o scuză?; notă Petru Eugen Gora).
             8) Rînjind sardonico-melancolic, P.D. ne istoriseşte cum - în timp ce ţara gemea - chefuia el la ”Athénée Palace unde mult ne place”, cu alde P. Georgescu, M. Petroveanu, Ov.S. Croh, A.E. Baconsky şi alţi corifei ai proletcultului (p. 67). De acolo, îmbrăcat în costume de stofă „din pachet” (p. 64 -  E. Barbu l-a demascat la timp), se ducea... unde? credeţi cumva că în fabrici şi g.a.c.-uri ca să se documenteze? aş!, se ducea la Ion Gh.-Maurer ca să joace împreună tenis (p. 66).
             9) Şi G.P. şi P.D. sunt duplicitari, scuipînd şi lingînd succesiv. G.P., care susţine că adevărul nu există (p. 199), ba-l panegirează٭, ba-l porcăieşte pe interlocutorul său. P.D., deşi declară că era „amic” cu Eug. Barbu, face grimase batjocoritoare: „«Şoseaua Nordului», puah! Iar după Revoluţie, şi mai rău! E trist să mori aşa” (p. 69). Strîmbătorul din nas de la Metz are în schimb inocenţa de a dezvălui că nu a citit nici Bietul Ioanide, nici Scrinul negru, fiindcă lui nu-i plăcea literatura care se făcea atunci (p. 191). (Punea însă în circulaţie, citîndu-le în Noi şi neobarbarii, pasaje masive din literatura şi filosofia occidentale, n. R.E.). (Da, dar le beştelea, „pe linie”; n. P.E.G.). (Era singura modalitate permisă, şi a fost interzisă, după un timp, şi ea; n. R.E.).   
             10) De-a dreptul enervantă e neobrăzarea scriitorului de a se lăuda cu scoaterea ilegală din ţară, cu ocazia fugii, a unei mari cantităţi de aur, „două sute de cocoşei”, (p. 77). Şi aceştia ar trebui redobîndiţi. Probabil de aceea se teme împricinatul să revină în ţară (p. 137).
             11) Îngîmfat că a scris şi el două cărţi mari (Cronica... şi Incognito), plus încă vreo două duzini în străinătate, care n-au avut succes (Totuşi au apărut şi în Livre de poche; n. R.E.), P.D. e supărat pe Occident ca văcarul pe sat, acuzîndu-l că e orb, vulgar, în criză de valori, bolnav, tîmpit. Partenerul său de tacla are grijă, în compensaţie, să-l ridice în slăvi pe bietul Occident. (Dar lui P.D. nu i-a plăcut nici comunismul: l-a părăsit abandonînd mari avantaje; n. R.E.). (Spera să cîştige bani în Vest; n. P.E.G.).   
             12) Exilul românesc e făcut terci: Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Cioran, Eug. Ionescu – „nimic-nimic-nimic!” (p. 113).
             13) Schizoid, cum se recunoaşte, P.D. îi spurcă şi pe români: „au tendinţa spre blegeală” (p. 140) şi interlocutorul acceptă, dar devine mai atent la chestiunea lui â din a, unde se ceartă cu romancierul ca la uşa cortului.
             14) Scandalul atinge cote insuportabile în paginile (157-175) în care cei doi deapănă, chicotind lubric, aventurile erotice ale faimosului dandy al anilor '50. Se merge pînă acolo încît se întredeschide hubloul prin care se văd orgiile: „era loc pentru trei în acel pat” (p. 165). De altminteri, şi acum scriitorul trăieşte în păcat, necăsătorit, cu o femeie mai tînără cu douăzeci de ani decît el. Pornografia culminează cu pretenţii doctrinare, emiţîndu-se ideea unei legături între concupiscenţă şi transcendenţă, deci, pîn’la urmă, între, vai, clitoris şi metafizică: „Sexualitatea e un mare dar al Dumnezeirii” (p. 171).
             15) De aici pînă la sacrilegiul maxim mai era doar un pas, care se face: P.D. propune hăcuirea trupului ţării, nu în două, ca al Cumplitului Viteaz, ci în 5 (cinci)! „landuri” , 5 „Ţări”, fiecare cu Parlamentul ei (p. 146). Asta s-ar numi „federalizare” şi ne-ar aduce bine. (Da, dar conlocutorul îl combate, n. R.E.) (Infamia nici nu trebuia publicată!; n. P.E.G.). Cum să gîndească altfel, dacă mama sa a fost unguroaică (p. 161)?

__________________________
            1) Ed. Albatros şi Universal Dalsi, 1995, 224 p., 3570 lei.