MERIDIANELE ŞI SENTIMENTELE POETULUI

        Ecuatorul şi polii este în bună măsură jurnalul liric de călătorie al lui Marin Sorescu¹. Un fel de Ocolul pămîntului în 150 de pagini, ilustrate cu flash-uri metaforic-şugubăţ-meditative. Să-l recenzăm folosind sugestia popularei colecţii Pe urmele lui...
        În Delta Dunării poetul se „indignează de gestul / Unui nenorocit care şi-a săpat iniţialele / Cu toporul / în scoarţa stejarului. // Fie ca emoţia mea / Să acţioneze ca o răşină, / Oblojind şi vindecînd / scoarţa bolnavă”. Etică şi ecologie, deci.
        La Copenhaga bagă de seamă că „într-o ţară mică / Unghiile de la picioare / Cresc strîmb / Şi-mi intră în carne”. Parabolă, desigur.
        La Berckley, Sorescu realizează, după Plotin, că „privitorul e privit”. Şi prietenul său Borges, visătorul visat, se gîndise la asta.
        În drum „spre Albuquerque”, munţii „căptuşiţi cu dale / Ţi se scutură în cale”. La Ciudad de Mexico, poetul vede „Luna – / o pilulă, / bună de pus sub limbă / să-şi facă efectul mai repede”. Glob de aur, punct pe i..., pilulă.
        LaFez, în '84: „Eu trec călare pe-o văpaie”. La Înşirata Gorj se dedă etimologiilor ghiduşe : „Ce-nseamnă numele-i şi cînd / S-au fost legat întîia oară / Un Gil şi-un ort, ce, murmurînd, / Ca într-un lacăt se-ncuiară?” (Problema Gilului rămîne, totuşi, deschisă).
        În „1983, Trecînd prin Moroleon, Mexic”, poetul notează : „Într-un camion / O turmă de capre / Rumegă liniştite. // Păstorul din mine / Lăcrimează”. La Atena îşi aminteşte de sfatul „Ori de ce te împiedici, ciob, pietricică, / Bagă în buzunare / Nici British Museum n-a procedat altfel”. Din nou în trecere pe-acasă, poetul constată, după filosoful de la Păltiniş, că „Ce-o fi să fie, chiar a fost”. Din Antwerpen, poetul ne reproduce un anunţ de închiriat, insinuînd regretul că a ratat medievalitatea. La Santa Fe, „un zeu indian, în formă de / Pasăre Phoenix, / îşi numără, numără penele // (...) Numărătoarea e într-o limbă dispărută / Şi e inversă”. Şi aceasta i-ar fi plăcut lui Jorge Luis.
        Din Grand Canyon Village ni se aduce vestea că „Seara, la ora 9 fix, / Canyonul se închide. / Şi-a terminat ziua de muncă”. În „Belgia, 1982” poetul încearcă, ce ? „Să torn peisajul / în coşul / Morii de vînt. // Să-l macin / Rudimentar dar sigur”. Din Bruxelles (1966) e expediată următoarea imagine: „Lumea curge nepăsătoare / Prin Muzee, / Tablourile nu se mai satură / Privind afară din rame”. La New York, Sorescu se erijează în Columb (Călinescu presimţise asta acum un sfert de veac), „uimit şi decepţionat de noua descoperire”. La Belgrad : "...Plăcerea mea e să-mi bat / Cuie în talpă / Mai multe în stîngul / Decît în dreptul, / Dar şi în dreptul, oho, destule !) / Şi să merg pe jos / Pe glob / Să văd unde mă doare. // La Belgrad nu mă doare”. În avion spre Merida, poetul consemnează : „Tot mi se mai pare / Că simt pe obraz laba de ger alb / A vulcanului întărîtat de singurătate”.
        Aceste însemnări ale călătoriei sale ar fi un pol al volumului de la „Facla” ; celălalt pol, mult mai autohton şi mai domestic, e constituit dintr-un ciclu de poezii „de dragoste” (am pus ghilimele), în mai vechiul stil, colocvial (partenera e mereu alături şi fluxul liric trage a dialog), bavardiste, tandre cu ironia de rigoare, pe scurt, un sentimentalism pişcător ca sifonul şi isteţ ca un proverb.
        Iată-l, bunăoară, pe poet trubadurindu-se superstiţios : „Oricît de frumoasă ar fi imaginea / Nu face cît genunchiul tău drept (sau stîng ?) / Dreptul, că nu vreau să-ncepem / Cu stîngul, doamne fereşte”. Atmosfera e dulce şi mereu mic-calamburgheză : „Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul / Versuri cu toc înalt, e frumos zici, / Dar acestea ce sînt ? / Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit, / Deci un toast dis-de-dimineaţă / Cu o cupă de cafea” sau „Sîntem doi pinguini mergînd stîngaci prin zăpadă la / Poale de Polul nord”, cu variante : „Nu, de la polul opus. / Eu sînt polul opus nr. 34” etc. Intimismul ia şi note de-a dreptul camilpetresciene : „...ca foile pe care încerc să te / Descriu şi care s-au învălmăşit / Printre cearceafuri şi perne...”
        Raionul de galanterie şi gablonzuri e bine aprovizionat: „Ai un profil de zeiţă antică, / De zeiţă contemporană” ori „Te iubesc dincolo de cuvinte, de gard / Eu nu mă credeam, capabil de-a spune vorba asta mare. / «Ai mai spus-o». «Da ? Poate tot ţie»” etc.
        Nu lipsesc, zămislite de avîntul pasional, inovaţiile teoretice : „De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnată / Chiar de muze. / Poeţii să se inspire şi ele să pună degetul” sau propunerile organizatoric-propagandistice : „Ar trebui să se dea din cînd in cînd / Cîte o ştire despre amorul unei perechi / Luate la întîmplare, dar să fie tipică, / Aşa ca noi...”. De sus, de pe culmile duioşiei (autocenzurate, se-nţelege), un Hänsel pare a-i scrie lui Grettel : „Uite-aşa nimic n-are gust cînd suntem despărţiţi”.
        Drăgălăşeniile poartă amprenta spaţiului mioritico-industrial care le produce : „...chiar eşti o mică făbricuţă de dor / (Care nu se poate exporta, / Pentru că dorul este intraductibil, / Dar mi-l livrezi mie în cantităţi mari, / Că abia le pot duce)”.
        Preocupările ecologice se iţesc şi aici, în plin eros: „Cîtă vreme ne înţelegem ca două / Păsărele pe creangă (...) / Să ciripim dragostea noastră, / Care, sînt sigur, va face creanga să înverzească”.
        Alcovul catalizează introspecţia autodefinitorie : „Eu sînt un om de interior, / Pentru că sînt numai suflet / Şi sufletul e de interior. / Sînt om de budoar, de stat între perne, / Printre cărţi, printre rujuri... / Tot ce emană căldură / Şi intimitate... Pune-mă la o masă de restaurant / C-o sută de inşi în jur, / Care se uită la tine / Şi îngheţ”.
        Exaltările amoroase ţîşnesc din candori quasi-boticelliene : „Gleznele fragile mă-nnebunesc, / îmi plac foarte mult. / Ce bine te ţin pe picioare, / Dreaptă, zveltă, cu mers frumos. / Cînd vii spre mine / Prin zăpadă, vibrînd la fiecare fulg / Faci atingere cu fulgii. / Transmiţi fiori în toată masa de zăpadă / Din cer”.
        E un volum „de tranzit”, adunat din multe epoci, nu se pretează la tras concluzii.
________________________
        1) Marin Sorescu, Ecuatorul şi polii, Facla, 1989