În timp ce o citeam, şi chiar după ce am terminat lectura, nu am avut de gînd să scriu despre cartea pe care - totuşi! - o voi comenta în cele de mai jos. Nu lipsită de unele calităţi, mai cu seamă în ordinea analizei artizanale a mecanismelor unui univers poetic (în speţă, al lui Bacovia), cuprinzînd şi cîteva pasaje de onorabilă pulsiune culturală, cartea, de-ar fi fost doar atît, s-ar fi încadrat în tagma acelor lucruri de mijloc faţă de care cronicarul arborează dantescul "guarda e passa !". DAR scrierea cu pricina coboară mult, mult sub zona de mijloc, afundîndu-se, cu glodoase plescăituri, pînă în sordidele catacombe ale mizeriei spirituale.
          Aici, cititorul, mefient din principiu faţă de vorbele mari, va recula : Nu eşti prea înverşunat? Chiar aşa să fie? Voi încerca să dovedesc că aşa e, că avem de-a face cu o lucrare căreia epitetul "scandaloasă" e cel mai academic ce i se poate atribui.
          Acei care mă citesc mai demult ştiu că am oroare de transformarea autorilor în statui vii, că mă împotrivesc pe cît îmi stă în putinţă vînătorilor de "profanări", adică acelora care veghează jandarmereşte ca valorile socotite (de ei) tabu să nu fie atinse nici de o boare de gînd. Cred plenar în libertatea spiritului critic şi socot că opera unui scriitor, pasionat şi inteligent contestată, nu are, în absolut, nimic de pierdut. Discuţia e oxigenul adevărului. Timpul aşterne dreptatea.
          Numai că în memorialistica lui Simion Stolnicu* - despre ea e vorba - dominantă nu e vreo idee contestatoare ci, jalnic, o im-pertinenţă stridentă, o grosolănie multilaterală, o obtuzitate agresivă. Şi întrucît nu e vorba de vreo bagatelă, ci de Lovinescu şi de un mare moment al literelor româneşti : cenaclul "Sburătorul", mi-am amintit de apoftegma unui moralist (Joubert ? Rivarol ?), anume că cine nesocoteşte o insultă, se abonează la ediţia a doua. Cartea lui S. Stolnicu există, ea circulă, e citită, poate exercita înrîurire şi a o lăsa în plata domnului ar fi un gest situat între resemnarea placidă şi laşitatea crasă. (Nu uit, fireşte, articolul lui Eugen Simion).
          Dar să intrăm în miezul subiectului. În Istoria literaturii române contemporane, 1900- 1937 (Socec, 1937), Lovinescu e drastic cu privire la opera lui Simion Stolnicu : "evoluţia poetului... s-a înscris în sensul stridenţei, al împerecherii de cuvinte disparate, dislocate, rare, adesea inestetice, de imagini (...) fără aderenţă, într-o versificaţie lipsită de fluiditate, dură. de car neuns ; ca fond (...) : un ermetism căutat şi neîndreptăţit" (op. cit., p. 172).
          De aici pleacă totul. Nici peste douăzeci de ani, cînd redactează aceste amintiri, poetul nu-i poate ierta criticului asprele aprecieri. Şi plăteşte poliţa. Cu vîrf şi îndesat. De altfel, nu peste patru lustri, dar chiar în ziua cînd află de moartea "maestrului", S. Stolnicu notează în jurnalul sau că "ţîfna şi cîteva alte ignobile scăderi nu-i răpesc (lui Lovinescu) dreptul la rangul de boier şi pioasă amintire", (p. 191). Curat pioasă, aveţi puţintică răbdare. Cît despre cuvîntul "boier" - nu e întîmplător. S. Stolnicu vădeşte în tot acest lung exerciţiu de privit înapoi cu mînie o mentalitate veninoasă de lumpen-literat, de "neisprăvit" invidios pînă la răutate pe cei ce au un minim care lui îi lipseşte, "Boierul" Lovinescu era, astfel, în ochii lui Stolnicu, "om asigurat, cu stare, care avea din ce-şi permite luxul (!) unui vast apartament (!), cu permanenţi musafiri, cu servantă" (p. 79 ; semnele de stupoare, aici şi mai jos, îmi aparţin), înţelegeţi dumneavoastră ! Un chivernisit ! Că un om care muncea ca un bivol (vorba lui Jules Renard), scoţînd, numai prin sforţarea minţii şi a mîinii sale scriitoare, carte după carte, care ar fi meritat să fie în fruntea Academiei, şi n-a fost, în fruntea Universităţii, şi n-a fost, că un astfel de om trăia nu mai mult decît corect, la limită înlesnit pentru decenţa misiei sale, asta i se pare lui S. Stolnicu demn de un scrîşnet acru: apartament vast, lux, servantă, hai ? El, huzur, şi tu... : "volumul proaspăt al lui Lovinescu îl plasai repede la anticar" (p. 78) ca să scoţi un ban. Iată cui dădea Lovinescu cărţi cu dedicaţie. Să nu mi se spună că primum vivere, deinde..., cădem în melodramă de trei parale, Şi, de altminteri, la S. Stolnicu e ceva mai mult decît ranchiuna "flămîndului" care nu crede "sătulului": e o "concepţie", aceea că pentru a face bine literatură trebuie să te "ajungi", să pui mîna pe titluri, posturi şi bunuri. Ascultaţi-l, vă rog frumos: "Goethe n-ar fi fost nimic fără situaţia lui de cancelar... Hugo şi Lamartine, fără marea suprafaţă de (oameni) politici nu ar fi ajuns prin poezie la urechile noastre" (p. 343). Ce noroc deci că Homer a fost patrician, Shakespeare guvernator general şi Eminescu prim-ministru, că altfel nici n-am fi auzit de ei... Amintirile şi jurnalul lui S. Stolnicu colcăie de asemenea enormităţi perplexante şi, ca să se vadă că nu exagerez, voi mai reproduce cîteva : "La noi, Eminescu este tot un închistat (în lirism) sau cel puţin viaţa scurtă l-a condamnat a fi aşa", şi asta, închistarea, e foarte rău pentru că, spune S.S. pe aceeaşi pagină (341), "poeţi reduşi la lirism ca Baudelaire şi Mallarmé sunt poeţi anemici (!), cu respiraţie scurtă (!)". Dacă aceşti trei poeţi sunt anemici, nu ne mai mirăm să aflăm că "Blaga, cu tot aşa-zisul lui «panic», ca şi Maniu sau Baltazar, rămîn nişte «graţioşi» în categoriile estetice" (p. 45), reuşind totuşi, prin cine ştie ce şmecherii, să "îmbrobodească critici deştepţi ca Lovinescu" (p. 325; cititorul va vedea mai jos cît de "deştept" îl socoate, în fond, S. S. pe Lovinescu). Cel mai jos se situează (în mintea lui S.S.) suprarealiştii noştri, în care "nu era elan, ci doar fanfaronada unui grup de dezmăţaţi alcoolici", iar literatura lor "nu era alta decît afiş scabros" (pp. 70, 71). Tot nişte detracaţi erau şi componenţii generaţiei lui Mircea Eliade, care se ilustrau prin "dezlănţuirea liberă a tendinţelor vicioase, tabagism, alcoolism ori mariajuri pripite" (sic, p. 101). Nu doar cu poeţii şi prozatorii e foarte sever Stolnicu, ci şi cu filosofii (risum teneatis, amici) : "Era în Voltaire mult burghez golan (sic, gp.) şi hrăpăreţ, cum aveau să fie şi cei de la 1789" (p. 337), consideraţie urmată de o viziune a Revoluţiei franceze de la 1789 despre care (viziune) singurul lucru politicos ce se poate spune e că te lasă cu gura căscată : "Atunci, (la 1789) lumea procopsită a făcut măcelul ca să ia de la nobili şi să aibe şi mai mult" (p. 337). E clar deci - cum se leagă lucrurile! - ce ţinteau alde Robespierre, Danton, Marat şi ceilalţi procopsiţi : vast apartament, lux, servantă, mă-nţelegi...
          Dar trebuie să ajungem la adevăratul cal de bătaie al lui S. Stolnicu, care este Lovinescu şi cenaclul său. Împotriva acestora el desfăşoară o incredibilă catenă de insanităţi, constituindu-se ca o planetă, vai, remarcabilă, în veşnica galaxie "Grama" (Caion, A. Demetriescu, N. Davidescu ş.a.).
          A fost Lovinescu o minte strălucită ? Da de unde. El avea "o manieră belferească de a gîndi. Trîntea afirmaţii şi apoi le susţinea cu figuri stilistice în loc de argumente" (p. 83). Avut-a el gust ? Nici pomeneală : Lovinescu "savura seva vulgară în literatura de creaţie" (p. 77) şi excela prin "confundarea lipsei de gust cu esteticul" (p. 49). Educa publicul cititor ? Aş. "Pozînd de formă în revoluţionar, el se asocia subit, neprevăzut, gustului comun" (p. 67). Onest, Lovinescu ? Vorbe ! "Critica lui Lovinescu pare - în mare parte - a se pulveriza ca obiectivitate" (p. 68) ; cum să fie altfel, dacă el "îşi revizuia principiile estetice şi inclusiv (sic, gp) admiraţiile şi prieteniile" (p. 34). Lehămetit de aşa cameleonism, S. S. pufneşte : "Acest «uite popa, nu e popa» mi-a displăcut în atitudinile lui" (p. 67). Au fost-a Lovinescu generos (cum pretind unii, că i-ar fi ajutat, cu o masă, cu un ban, cu o slujbă) ? Braşoave ! "Lovinescu sărea în apă, în ajutor, după ce omul s-a înecat" (p. 78). Poate că avea, măcar, personalitate ? Ţi-ai găsit. "Am bănuit în Lovinescu un om slab, condus de femeie... Mă gîndesc dacă, în deciziunile maestrului, ea (soţia) nu va fi avut un rol preponderent" (pp. 62, 61). În aceste condiţii, se explică de ce influenţa lui Lovinescu asupra tinerei generaţii (şi nu numai) a fost catastrofală, ducînd de rîpă scrisul românesc : "Lovinescu îndruma generaţia (lui S. Stolnicu, n. gp.) spre stilizare exterioară, spre tradiţionala formă fără fond a culturii noastre" (p. 58). Fiind "doar un rece anchetator al tinerelor vocaţii" (p. 36) şi nimic mai mult, el Lovinescu, a nenorocit pre mulţi : "Prin minuţiozitatea de zaraf (...), criticul Lovinescu, oricît de modernist se pretindea, încuia vocaţiile poetice, speriindu-le de timpuriu" (p. 69). Acest Bau-Bau al literaturii, arogant de te strivea (poetului tînăr "i se da vizibil de înţeles că e un «nimeni»", p. 33 ; de aceea la el veneau numai poeţi bâtrîni), ajunsese şi un fel de Mascalzone, de ramolit caraghios, de vreme ce polemicile lui cu Dragomirescu sau Iorga, "ca luptele de cocoşi senili, nu prea mai interesau" (p. 34). Cititorul îşi închipuie acum lesne cum putea arăta cenaclul condus de un asemenea fanfaron : "În fond, ceea ce se numea «Cenaclu» nu era decît o sindrofie în care se amestecau pêle-mêle cunoscuţi şi necunoscuţi" (p. 93). La a-ceastă sindrofie (care a durat 25 de ani), indivizi "opaci în materie (literară), un Brăescu sau un M. Damian, [Rebreanu, Camil, Bebs, Aderca nu existau ; n. gp) azvîrleau deseori, dezgustător, flegma mahalagismelor" (p. 32),  adică, printre altele, "răstălmăciri brutal şi voit licenţioase, obişnuite în cenaclu" (id.), în ciuda faptului - dar cine dintre neciopliţii aceia mai avea bună-cuviinţă ?! - că acolo "mai erau şi dame, dureros ruinate de dintele timpului, cum era Hortensia Papadat-Bengescu... cu un ce desuet, cu toată imitaţia din Proust" (p. 97). În această atmosferă de cocină, "peştele de azur al sufletului tău era tratat ca marfă" (p. 32 - ce să te aştepţi de la un "zaraf" şi calfele lui ?). "Junii critici care urmau servil (!) orice opinie a maestrului : P. Constantinescu, Cioculescu şi alţii" (p. 653) şi, în genere, toată "critica alăptată de micul (!) cerc «Sburătorul» a lăudat prea mult o literatură trivială, scabrozităţi" (p. 49). Cu fiecare trăsătură de penel a lui S. Stolnicu, cenaclul "Sburătorul" se conturează tot mai limpede ca o cloacă infamă, un fel de ladă de gunoaie a literaturii române interbelice. S. Stolnicu scrie, textual (şi pagina nu poate roşi): "Cenaclul era aşadar înainte de toate (!) un camuflat bîlci de interese" (p. 33), şi apoi se întreabă, ca un Javert pe urmele mizerabililor literaţi: "Cenaclu sau speluncă (!) de trişori ai cuvîntului ?" (p. 37). Răspunsul nu întîrzie, el vine ca un rechizitoriu gîlgîitor: "Trei sferturi din viaţa de cenaclu erau mahalaua cea mai hidoasă (!), balcanism copleşitor greco-bulgaro-ţigănesc..." (p. 55).
          E timpul să oprim, aici, acest puhoi de elucubraţii resentimentare şi de murdării scăpate de sub frîna raţiunii.
_________________________