FARMECUL BUF

        Principala problemă pe care a ridicat-o ciclul La Lilieci a fost una de taxinomie, ca să nu zic de teoria genurilor. Ce-i asta? s-au īntrebat cititorul şi criticul. Textul buimăcea. Ce-i asta ? Prima dilemă era : POEZIE sau PROZĂ ? A doua dilemă era : umor sau etnografie ? Din aceste două dileme se zămisleau celelalte : liric sau comic ? parodie sau literatur㠄serioas㔠? realism sau „băşcălie” ?
        N-am pretenţia că deţin răspunsurile infailibile ale acestor descumpănitoare īntrebări, deşi unele bănuieli mă īncearcă, şi le voi da glas. Dar mai īnainte găsesc cu cale să-i aduc aminte cititorului paradoxul cuţitului.
        Avem un cuţit. I se defectează mīnerul. Īl dăm unui meşter bun, care i-l īnlocuieşte. Avem acum vechiul cuţit cu un mīner nou. Dar iată că după o vreme, lama se toceşte iremediabil. Īl rugăm pe meşter să-i pună altă lamă. Zis şi făcut. După care, vom avea vechiul nostru cuţit, nu-i aşa ? ...cu mīnerul şi lama schimbate...
        Fără să se sinchisească ce gen iese (deşi subintitularea īndărătnică : „poeme” – lepădată, de altminteri, īn noua ediţie – poate trăda supoziţia că poezia īnnobilează mai mult ca proza), ingenuu cum a fost de la bunul īnceput, Marin Sorescu a schimbat ce era de schimbat şi a aşternut pe hīrtia adusă de peste ocean un fel de Amintiri din copilărie care, dacă nu se supără Constantin Noica, pot constitui baza lirico-epică a unui studiu despre sentimentul oltenesc al fiinţei.
        Viaţă vorbită la maximum, textele din cele trei La Lilieci, adunate acum sub o singură copertă, la paisprezece ani de la ieşirea īn lume, se dovedesc, la noua lectură, un tot trainic şi de o izbitoare originalitate. Moromeţianismul – geograficeşte inevitabil ! – nu le-o ştirbeşte. Iată o mostră de moromeţianism :
        „-I-auzi, bă, ce-a mai făcut Curchil, zicea Banţa, / Cīnd īşi odinea, spre sară o altă garniţă cu apă proaspătă, / Ca şi cīnd politica īn comuna Bulzeşti / Se schimba de dimineaţa / Pīnă seara. / Bă, ăsta e dat dracului – tot ca ăla de vorbirăm noi / Zi-i să-i zic, Clemenceanu ăla, / E mare, domnule ! / E īn capul trebii acolo” (Īn capul trebii).
        Bulzeştiul lui Sorescu e şi el o poiană a lui Iocan īn care universul, de la primărie la cimitir şi de la Craiova pīnă la... Europa, e tocat mărunt, ca mărarul, īn cuvinte reavene, cu iz de usturoi, ceapă, praz şi alte roade pişcătoare ale pămīntului.
        Farmecul – care există, şi īncă masiv – vine din mai multe direcţii. Īntīi şi-ntīi, din formidabila oralitate a zicerii, de o autenticitate depăşind cu mult simpla precizie dialectală sau „culoarea local㔠şi ţinīnd, aş zice, de o ureche muzicală şi un simţ muzical straşnice. Marea majoritate a textelor se cer spuse şi auzite. Caracterul lor dramatic – incluzīnd şi o desfăşurare ca atare, cu crescendo, climax, anti-climax şi poantă final㠖 este incontestabil, şi spectacole după această carte s-au făcut şi se vor mai face. Mă păzesc īndeobşte de vorbele mari, dar cred că, dacă literatura noastră are două cărţi excelente scrise cu voce tare, apoi Amintirile... lui Creangă sunt prima şi aceasta, a lui Sorescu, cea de-a doua. Plăcerea rostirii mustoase a unui text, foarte romānesc, īşi găseşte īndeplinirea īn astfel de scrieri.
        Este, apoi, umorul. Net sorescian, constīnd, printre altele, īn tăvălirea prin colbul ogrăzii a clişeelor sau iţirea mucalită a neologismelor de sub brazda cea mai neaoşă („Era şi prima minune pe comuna Bulzeşti” sau „[Dumnezeu] era īn razele ale bune ori īn alea de purtare ?” sau „Cīnd treceai dintr-un sat īn altul era ca şi cīnd te duceai / Īn străinătate. / Puţini rămīneau să se căpătuiască prin alte sate, că nu le / Pria clima” sau „Satul are cel mai mare ecou īn noaptea de lăsatul postului, / Cīnd īncepe o nouă perioadă, atunci se pun īn valoare / Dealurile ca nişte spinări de lup”), el, acest umor, coagulează, īn cele din urmă, pe ansamblu, īntr-o viziune, şi anume o viziune bufă a existenţei : „Mitrele, de cīte ori se certa cu muierea, / Īşi lua betele să se spīnzure la sălcii, īn vale, / Să vadă şi ea, fir-ar a relelor, / Ce-nsemna el īn casa asta, na ! (...) // Mitrele mergea īnainte, considerīndu-se de pe / Acum mort, / Vedea negru-naintea ochilor / Şi aştepta să sune / Goarna de apoi / Pe podul lui Giurcă. // Spīnzurătorile lui fiind mai dese īn anii de secetă / Şi sărăcie, / Īndulceau īntrucītva atmosfera (...) / Cīnd īşi da drumul, altul, suit din timp īn salcie, / Jap! cu securea, tăia ori creanga ori betele, / Spīnzuratul buf, jos (...) // Să-l mai fi lăsat o ţīră s-atīrne, se văieta vreuna, / Să fi apucat măcar să scoată limba, venirăm degeaba, / Mi-o fi dat / Şi laptele-n foc” (Spīnzuratul).
        Fireşte că e şi anti-idilism şi anti-neo-sămănătorism şi anti-neo-păşunism īn asta, dar esenţialul rezidă īn relevarea laturii bufe a lucrurilor şi fenomenelor, a vorbelor şi moravurilor, a făpturilor şi gesturilor. Am putea vorbi de un caragialism al lumii rurale, īn cadrul acestui neobişnuit melanj de realism liric buf.
        Ziceam, mai sus, „pe ansamblu” şi merită deschisă aici o mică paranteză. O carte cum e La Lilieci īşi dă măsura valorii numai īn īntregime, cīnd vastitatea şi constanţa, unghiul panoramic, cantitatea, īn fine, generează calitate. (Reamintesc comparaţia lui Călinescu la Rebreanu, cu paharul cu apă de mare, şi marea īnsăşi, copleşitoare). Un text sau altul poate să pară cuplet ieftin de televiziune (pe această linie a mers, cu multă maliţie, Eugen Barbu īn comentarea cărţii), dar cele mai bune şi cele mai multe, puse laolaltă, īnseamnă cu totul altceva: o secţiune, făcută pe linia umorului buf – cu conotaţii şi tragice, şi lirice, şi etnice, şi folclorice, deopotrivă valoroase – prin (cum sugestiv īşi intitula N. Manolescu cronica din 1973) „viaţa la ţară”. O secţiune făcută cu acelaşi cuţit al poeziei, dar cu lama şi mīnerul schimbate.
_________________

        1) Marin Sorescu, La Lilieci, Cartea Romānească, 1989