Ce mult pot face bunul-simţ, bunul gust şi buna credinţă cînd se întîlnesc - admirabil "hazard" - sub aceleaşi, coperţi! Cînd spun bun-simţ, mă gîndesc, fireşte, la inteligenţă, acea paleologică facultate paradoxală de a vedea lucrurile altfel, adică bine, exact, proaspăt, deshămat din iconvenţii şi stereotipii, în lăuntrul şi în afara lor. Coperţile sunt ale cărţii lui Mircea Martin, Singura critică, în care, de altfel, este citată minunata frază a lui Ernst Robert Curtius : "singura metodă recomandabilă în critică e aceea de a fi mereu inteligent". Pe Mircea Martin îl ţin puterile să asculte acest sfat. Rar citeşti o carte de critică literară care să-ţi dea o asemenea senzaţie de plinătate şi coerenţă ca această pură şi simplă culegere de articole. Cu directeţea pe care numai subtila inteligenţă o are, Mircea Martin spune - mă refer la secţiunile I şi II ale cărţii - chestiuni care stau pe buzele multora dintre noi, în legătură cu viaţa literară, cu tirajele, cu cronica literară, cu revistele, cu necazurile criticii. Sunt adevăruri, care se văd numai cu ochiul   l i b e r , adevăruri a căror repetare este mai mult decît necesară. Banalitatea sastiseşte, adevărul-adevărat nu poate fi niciodată în exces şi cade mereu bine, chiar cînd nu e noutate. Tot ce zice Mircea Martin despre moralitatea criticii, despre rosturile ei azi, despre exigenţele ei ş.a.m.d. este valid ; poziţia autorului este aceea a unei calme intransigenţe. El vede, pe drept cuvînt, în critică o soluţie împotriva "spiritului primar agresiv", o garanţie a democraţiei ideilor, un obstacol în faţa nivelării administrative a valorilor, un antidot contra îmbîcsirii şi a naufragiului în oceanul poncifelor. Dar acestea toate nu se nasc decît pe un sol fecundat de vigoarea competenţei. Pentru a putea filosofa, critica trebuie întîi să fie, primum vivere. Înainte de a fi o Etică, o Deontologie, o Politică, critica trebuie să trăiască literarmente, adică să fie o adîncă literatură a literaturii. Principiile juste nu fac doi bani pe mîna unui critic care nu pricepe cărţile şi autorii. "Dacă nu e capacitate de înţelegere, critica nu e nimic", spune răspicat, cu ecouri petrinice, Mircea Martin. E uşor a scrie critici cînd nimic nu ai de spus ; dar cînd inima-ţi frămîntă doruri încă vii şi patimi încă multe, atunci hîrtia te-ngheaţă si tocul e sfios. "N-am iluzia şi nu-mi îngădui prezumţia că şi sunt în ceea ce cred", mărturiseşte cu cartesian dubiu Mircea Martin, dar implicit el proclamă prin această modestie un ideal, care e şi al nostru : să fii în ceea ce crezi, adică în ceea ce spui.
          Capacitatea de înţelegere a criticului Mircea Martin este probată cu brio în secţiunea III a volumului, care cuprinde şapte inegale portrete analitice : Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu; Alexandru Călinescu. Cel puţin primele trei şi al cincilea sunt, fără doar şi poate, cele mai largi, detaliate, nuanţate considerări ale autorilor în cauză, adevărate micromonografii (dacă nu e demodat elogiul !). Fiecare portret e construit, ca la Picasso, din mai multe perspective şi, ca un marcator al munţilor, Mircea Martin găseşte potecile, nu zic cele mai bune, dar din cele mai bogate în panorame convingătoare, către piscul esenţialului : figura spiritului creator. Intuiţiile revelatoare şi formulările dense abundă. Încerc, fără comentarii şi cît îmi îngăduie spaţiul, să dau o idee. Lui Edgar Papu "erudiţia nu-i interzice candoarea, ba chiar i se asociază" (p. 89) ; el este "mereu în căutare de osmoze" (p. 95), dar, "spre deosebire de Tudor Vianu, maestru de rigoare şi prudenţă, E. P. rămîne un intuitiv dezlănţuit" (p. 101) ; "profesorul nu e tot atît de exigent cu alţii pe cît este de exigent cu sine şi generozitatea sa faţă de unii contemporani a fost, fără îndoială, exagerată (...). E. P. e mai degrabă un disociator de idei şi de forme decît unul de valori" (p. 101) ; "în vreme ce Şerban Cioculescu este raţionalist (iluminist), disociativ, ironic (...), E. P. e contemplativ, romantic, spiritualist asociativ, serafic..." (p. 102). "Sobrietatea şi rezerva înaltă ale teoreticianului Adrian Marino sunt nu o dată tulburate de răbufnirile unui publicist febril, «precipitat», temperamentos" (p. 137) ; "A. M. se aruncă asupra ideilor literare cu bucuria de a exercita asupra lor o autoritate nestingherită" (p. 114). "Alături de Valeriu Cristea, Lucian Raicu este, printre criticii noştri, cel mai puternic marcat de spiritualitatea marilor ruşi" (p. 151) ; "în concepţia lui R. (...), ideile nu sunt decît nişte sentimente decăzute" (p. 162) ; "L. R. e un critic pentru care «sufletul» există !" (...) L. R. se înscrie sigur în descendenţă ibrăileană" (p. 169). La Gh. Grigurcu, Mircea Martin remarcă "o facultate expresivă ieşită din comun (...) şi promptitudinea terminologică" (p. 202), ba chiar o "veritabilă «jubilaţie formulatorie»" (p. 211) , "negaţia lui G. G. «validează un sistem»" (p. 206) ; "G. este cel mai sainte-beuvian dintre criticii noştri" (p. 207) ; "adversar al entuziasmelor facile şi, în genere, al capitulărilor spiritului critic" (p. 209), "rezervele sale nu sunt (...) bătăi pe umăr de pe poziţiile unei intangibile superiorităţi" şi tonul este "de o ireproşabilă urbanitate" (p. 211), cu tot "dozajul aproape farmaceutic al adjectivelor sau adverbelor" (p. 212).

          Şi acum, să încercăm, la rîndu-ne, un instantaneu în adîncime (cît vom putea) al lui Mircea Martin din această carte (fără a le nesocoti pe celelalte). Universitar lipsit de scorţoşenii metodologoreice, el face o critică integrală şi integratoare, alegînd tot ce e relevant într-un autor şi înseriindu-l cu precizie în spaţiul lui azi şi al lui ieri. Integrală - pentru că e şi stilistică, şi psihologică, şi conţinutistă, şi tematistă, şi axiologică, după om şi tom. Fără a lăsa deloc gustul eclectismului, feldeinţa lui Mircea Martin este una a supleţei învăluitoare şi a vioiciunii ordonate. Asediator mobil, agil, bine înarmat, în căutarea celor mai valabile şi largi "căi de acces", Mircea Martin este un spirit ponderat (dar nu dulceag) şi independent, format şi dinspre Blanchot şi Genette cît şi dinspre Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Sever fără ostentaţie sau venin, glisînd cu măsură între scepticism şi fervoare, atent la text dar şi la situaţia autorului (situaţia, se-nţelege, în accepţie sartriană), căutător, adică, şi de contextualităţi psihologice şi sociale, el reprobează excesele personaliste sau de "încrîncenare", după cum sancţionează şi naivităţile sau inadecvările subiecţilor săi. Spunînd cu eleganţă lucrurilor pe nume, atacînd cu fair play ceea ce-l sîcîie, extrăgînd cu uşurinţa lucidităţii măduva, Mircea Martin reaminteşte, cui uitase, că este unul din cei mai buni critici de azi, dintre aceia pe care-i stimezi din toată inima chiar şi pentru părţile în care-i dezaprobi.
_________________________