AMOR ŞI MARTE

                TEXTOFILIE. Coloana vertebrală a criticii lui Lucian Raicu¹ este dragostea de text. „Nu posezi decīt ceea ce iubeşti”, citează el din Malraux, din Calea regală, glumind că era cīt pe ce să spună Calea de acces, şi gluma e īntemeiată, īntrucīt calea sa de acces spre inima unei cărţi este cea simpatetică, „Critica este iubire, inteligentă, dacă se poate – de literatură”, sun㠄deviza” sa (500²). Sunt, īn cīntul al V-lea din Infernul, trei faimoase terţine succesive, īncepīnd toate cu vorba „Amor” („Amor, ch'al cor gentil ratto s-apprende” ; „Amor ch'al nullo amato amar perdona” ; „Amor condusse noi ad una morte”). Prozaic, pentru uzul acestei discuţii, le-aş traduce aşa : „Iubirea, care īn naturile tandre uşor prinde rădăcini” ; „Iubirea nu iartă celui iubit să nu iubeasc㔠; „Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte”. Īn toate trei, dar mai cu seamă īn primele două, īl văd, plenar, pe Lucian Raicu. Natură tandră (literar vorbind), – īngīndurarea īn faţa unei opere este pentru el īndrăgostire, iar textofilia sa, un amor intellectualis. Pentru Raicu, fiecare lucrare de care dă seama e o floare īn care admiră, quasi-extatic, miracolul germinării. Nu ca botanist, nu ca anatomist, nu ca fiziologist – iată că nu-i īntīlnim pretutindeni, cum vroia Sainte-Beuve, ci ca spirit mereu proaspăt uimit de mirabila sămīnţă a talentului care, observă Raicu, īnclinīndu-se parcă pios, „este un lucru, rar” (500). Această venerare a produsului artistic se īnalţă dintr-o obsedantă conştiinţă a calvarului creaţiei (dulce cīnd şi cīnd, atroce īndeobşte). Autorul Practicii scrisului... şi al Reflecţiilor asupra spiritului creator nu ar putea īmpărtăşi nici o clipă atitudinea din următorul catren (de M. Breslaşu, de nu mă-nşel), slogan, īn fond, al criticii „controloare de calitate” : „Ai muncit / E bun sau prost : / Nu plătim / La preţ de cost”. Lucian Raicu plăteşte. „Natura artistică domină īn scrisul său, prietenia faţă de scriitorul ca scriitor īnvinge falsa protocolară superioritate de judecător absolut”. Aceste cuvinte īi aparţin (489) şi se referă la Mircea Martin, dar cīt sunt de adecvate sieşi ! De altfel, aş mai extrage din Fragmente de timp cīteva pasaje care te fac să strigi către autorul lor : de te fabula narratur! Descriind eleganţa, căldura, generozitatea cu care Nichita Stănescu īşi trata convivii, Raicu zice : „Fiecăruia i se transmitea sentimentul că este o persoană importantă, o aprariţie rară, de care el, Nichita, se simte onorat (...), ce fericire că s-au īntīlnit, ceva ce nu se īntīmplă decīt o dată īn viaţ㔠(185), Aşa se comportă şi foiletonistul Raicu, aceasta e mireasma ce o emană recenziile şi cronicile sale. Radiografie, disecţie, cīntărire, judecată şi alte asemenea metafore pentru actul critic sunt profund străine procedurii lui L. Raicu, care, cor gentil, contemplă, omagiază, mīngīie textul de care - prin liberă opţiune - se ocupă. Pentru ca opera să i se „ofere”, Raicu se dăruie el, īn primul rīnd, necondiţionat, operei. La cutare scriitor, de pildă, ,,comentariul pare inevitabil posac (...). I-am substituit adesea lectura cu voce tare (s. GP). Parcă mai satisfăcătoare decīt cumintele, prea astīmpăratul comentariu” (152). Adeziunea lui Lucian Raicu e, īn covīrşitoarea majoritate a cazurilor, deplin㠖 şi o formă extremă a textofiliei este acest abandon al prerogativelor critice, concretizat īn pura citire cu voce tare. Nici nu ascunde că şi-ar dori să se „lase furat de plăcerea lecturii”, şi să citeze īn loc de a mai analiza (460). Hedonist al lecturii, Raicu exeget de adīncime (şi aici e paradoxul iubirii lucide) – resimte comentariul ca pe o īnstrăinare, o modalitate rece, ineficientă de a-ţi apropia opera. Tot à propos de Nichita, el scrie : „Mai rea decīt moartea este neputinţa de a muri : ştiu că aceste cuvinte nu sună cum trebuie īn biata, frigida «critică literară», atīt de lipsită de aderenţe la esenţial (s. GP), dar nici nu am cum să le ocolesc” (167). Şi asta, notaţi bine, o spune un om pentru care critica e o formă de viaţă... !  Am subliniat sintagma ,"aderente la esenţial”. Ea poate fi stema a ceea ce caută Raicu, Şi ce e esenţial ? Omul sau tomul ? Īi voi īntoarce din nou cuvintele : „dănţuitorul du-te vino dintre «om» şi «operă», dintre spiritul operei şi corpul ei” (115) pe care-l constată la Călinescu este (şi) al său. Scriind despre Nichita, Mazilu, Labiş, Preda, MRP, mircea ivănescu etc., Raicu pleacă, fireşte, de la textele lor la care şi revine mereu, dar, la un moment dat, ochiul  īnchis afară īnlăuntru se deşteaptă şi din cuvinte se īntrupează o fiinţă care invadează memoria şi apoi pagina. (E regretabil, chiar reproşabil, că atari pasaje evocative, excepţionale, sunt prea puţine). Să citim īmpreună. acest fragment de portret al lui mircea ivănescu, al figurii sale creator-existenţiale: „pătimaş al cărţilor şi sastisit de ele ca orice pătimaş autentic, de un rafinament (cărturăresc) aproape ireal şi totuşi ins terestru (...), cu eternitatea īn faţă şi totuşi purtat īn lume de o eternă grabă, abulic şi alarmant de atent (...) total dezarmat şi bine īnarmat...” (225). Ştiu că l-aţi recunoscut pe omuleţul acela straniu, cu aparenţă derizorie, cu rictusul său melancolic-clovnesc pe obraz, stīnjenit parcă de greutatea trupului, a hainelor, a aerului, şi avīnd mina de a se scuza că trece pe līngă tine – dar nu despre asta e vorba, aş vrea să observaţi finul balans īntre ce se vede şi ce nu se vede, īngemănarea subtilă pe care Raicu o instituie īntre om şi tom, unul contopindu-se īn celălalt, vase comunicante, alcătuind. o singură entitate care, ea, este obiectul discursului, bietului, frigidului discurs critic, īn īncercarea sa de a se transcende. Critica (merci, Carl Sandburg), animal marin, care merge pe pămīnt, şi ar vrea să zboare... Şi iat-o chiar realizată acea entitate : „omul viu N. Steinhardt se confundă īn īntregime cu textul propus privirii (...). Omul-text (s. GP), de o extraordinară īnsufleţire a inteligenţei palpită īn fiecare fraz㔠(395). Omul-text : aceasta e Meca emirului Raicu. Transformarea textului īn om şi a omului īn text, sub acţiunea artei, este fenomenul căruia i s-a īmpătimit din cele mai obsedante decenii şi pīnă azi. Īn bucata despre mircea ivănescu se mai poate decela ceva : o anume voluptate a contrariilor şi a complementariilor. Spiritul lui Raicu baleiază (luminīnd, aşadar) īntre limite, şi romanul/poemul/eseul se aşează astfel pe cerul imaginaţiei ca un curcubeu unind continentul insului empiric cu cel al insului creator. Semnalez numita voluptate şi īntr-un pasaj despre Radu Cosaşu : „emoţia şi bufoneria, voioşia şi īngīndurarea, rigoarea şi fragilitatea, joaca spiritului şi jocurile de cuvinte (...), decenţa şi fatala  lipsă de reţinere (...) : scriitorul se abandonează contrariilor şi contrastelor” (359).
        Dar cerul – spune undeva (457) Raicu – „numai de pe pămīnt poate fi observat !” Īn „cer” nu există cer. Vreau să spun cu asta c㠄aripile” nu-l īmpiedică pe Raicu să meargă, cu picioarele bine īnfipte īn pămīnt, adică īn solul mănos al cărţii, să vadă just şi să spună memorabil vīna nucleală a unui autor : „Faţă de iluziile consolatoare, Jebeleanu manifestă o scīrbită īmpotrivire” (197). • Nichita e ,,o figură literară tragică, un poet al durerii de a fi şi la fel de, mare poet al durerii de a nu fi” (182). • „Īn buna tradiţie a prozei ardelene, Buzura este un realist īndărătnic, imposibil de clintit din respectul sfīnt al faptelor” (347). • ,,Eugen Simion izbuteşte să clasicizeze noul” (454) şi ,,Criticul şi-a construit cu vremea un mod (de a se situa īn faţa operei) destins şi distins” (471). •  “Cītă «cultură», īţi vine să spui citindu-l pe Paul Georgescu, atīta «realitate». Cīt livresc, atīta experienţă intim trăit㔠(338).
        Trec la antipod şi zic : adoarme el şi bătrīnul Homer. Sunt şi cīteva pagini exterior-convenţionale īn prezentul volum (v., e.g., pp. 116-118: ,,Lectura fiecărei pagini a monumentalei Istorii instruieşte uimind şi delectīnd spiritul” etc.). Sunt, şi, rareori, truisme : ,,Tehnica poemului ar fi simplă dacă n-ar fi īn acelaşi timp deosebit de complex㔠(237). Sunt şi rīnduri de o ceremoniozitate barocă (amintind de ceea ce e lest īn Perpessicius), gol protocolare : “Se poate vorbi de o anumită punctualitate a īntīlnirilor lui M. Crama cu mult onorata şi īndelung cīntărita poezie” (211). Sunt – şi e foarte „Raicu” această slăbiciune – momentele cīnd criticul se situează, īn pierdere, sub semnul lui „tout comprendre c'est tout pardonner”. Īn fine, pentru unele pagini, nu cine ştie ce multe, aş aminti spusa lui Caragiale : Am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Cu tristeţea că... am timp şi că nu mai pot vorbi despre strategia căutării şi palpării cuvīntului la Lucian Raicu („răsare īn minte, cu toate că īncerc să-l alung pentru că este banal şi uzat, cuvīntul,..”, 188) şi măiestria de a-l găsi ades pe cel mustos sau izbitor („Voltaire era /.../ mai dat dracului decīt amatorii contemporani de spectaculos”, 423), mă grăbesc să īnchei cronica la Fragmente-le de timp ale acestui veteran al criticii contemporane, una din cariatidele conştiinţei literare romāneşti de azi, Excesul de generozitate īn comentariul „aplicat” e din belşug compensat de farmecul grav al inteligenţei scormonitoare, şi dacă Fragmentele… nu sunt „mai bune” decīt Gogol, Reflecţii asupra spiritului creator sau Practica scrisului..., le completează fericit īn cadrul unei opere deja impresionante. 

                VEHEMENŢĂ. Cu acest volum³, Mihai Ungheanu, pare că şi-a regăsit „cizmele de la Austerlitz”. Sumarul, destul de compozit, marchează predominanţa gustului pentru campanii – sub semnul cărora au stat şi īnceputurile criticului de la Luceafărul – pentru trīnta polemică, pentru răsturnările de opinii. Structural, Ungheanu este un critic tezist si un debater. Literatura e pentru el un cīmp de luptă īn care se află angajate idei politice, idei istorice, idei sociologice. Fără a atenta făţiş la „autonomia esteticului”, literatura ca literatură nu-l pasionează. Stil, metaforă, compoziţie, tehnică literară etc. sunt chestiuni cu totul absente din Exactitatea admiraţiei. Cīnd se consacră unui autor, nu analize face Ungheanu, ci ideograme. Īl incită nu textele, ci vīnzoleala din „jurul” lor : polemicile literare, atmosfera literară, „politica” literară, revelaţiile culiselor, istoria evenimenţială, sociocultura. La calm, Ungheanu aplaudă pe cercetătorii de această factură (Dan Zamfirescu, D. H. Mazilu, Al. Duţu, A. Plămădeală). Cīnd e īn vervă, adică īn ţinută de atac, el intră īn pădurea de simboluri pentru a doborī copacii putrezi şi navighează prin arhipelaguri de semne ca să smulgă de pe cutare insulă un steag şi să-l īnlocuiască cu altul. Nu e un explorator, ci un cuceritor. Şi cu adevărat atractiv devine atunci cīnd īntīmpină rezistenţă, cīnd poate fi bătăios, cīnd poate mitralia „pudori şi inhibiţii” (360), prejudecăţi şi tabuuri, „legende” şi injustiţii. Nu-i īntīmplare că un capitol se cheamă Istoria literaturii ca istorie polemică. Indiferent de vīrsta sa, mi-l īnchipui pe M. Ungheanu ca pe un „tīnăr furios”, care „priveşte īnapoi cu mīnie”. Reconstituind traiectorii lovinesciene, el se arată nemulţumit de aura de olimpianism şi maiorescianism ce ar īnconjura pe nedrept creştetul magistrului. O demonteaz㠖 punīnd īn loc cununa de ghimpi a unor păcate destul de grele (Lovinescu ,,a fost paradoxalul critic care a făcut teoria autonomiei literaturii (mai exact : a esteticului, n. GP), dar a ţinut să fie prezent şi dincolo de meterezele cetăţii literare”, 87: „democratismul lovinescian, dilatat din necesităţi de moment, o foarte problematic īn fond”, 90 ; el e un „ideolog al dreptei liberale” şi dovedeşte ,,vocaţia zoilică a dilatării defectelor celor despre care scrie”, 99. Etc. M. Ungheanu crede, de aceea, c㠄reintegrarea īn circulaţie a criticii lovinesciene s-a făcut /.../ īntr-un spirit apologetic”, 61 şi propune "să ieşim dincolo de ostreţele lovinescolatriei", 34).
        Impecabile ideatic sunt capitolele despre G. Călinescu (prin I. Vrancea şi I. Bălu). Criticul ne captează aici īntreaga adeziune şi-mi pare rău că īngustimea cronicii mă-mpiedică să citez (pp. 335-351) pasaje justiţiare de toată frumuseţea. Justiţiare cred că e cuvīntul potrivit, pentru că M, Ungheanu e, alternativ, fie critic-procuror, fie critic-avocat (ba, īntr-o lungă reconstituire istorică pe dilema : Miron Costin, execuţie sau asasinat?, e chiar, la modul epic-documentar,  un iscusit detectiv). Ungheanu, critic de bară sau de tribună, dacă vreţi, nu laudă, nu critică ci pledează sau acuză. El ilustrează  aproape ad litteram ceea ce s-ar numi jurisprudenţa critică, īn direcţia recursului, a revizuirii unor procese, fiind īnsă mereu īn stīnga sau īn dreapta sălii, nu la mijloc, nu judecător.
        Şi īncă ceva. Multe din articolele din volum nici nu par scrise, ci vorbite. Textele sale au o anume colocvialitate febrilă, oratorică, cu sporul de persuasiune implicit, dar şi cu minusul constīnd īntr-o indolenţă, supărător recurentă, a redactării. Ca şi favoritul său, Ibrăileanu, despre care īnsuşi spune (după Călinescu) că scria ,,repezit” (P. de s., 111), Ungheanu lasă, īn pagina nepieptănată, derutant de multe neglijenţe (dezacorduri, tautologii, lapsusuri, nonsensuri, titluri false, fraze fără capăt) : ,,memoriile au stīrnit o reacţie violentă şi a fost opera cea mai (23) ; „lipseşte din capul cărţii dedicată lui…” (96) ; „răsfăţul editorial despre care vorbeam īn fazele anterioare ale carierei sale critice n-au fost īnsă aproape niciodată dublate de un...” (61); „mulţi nu tolerează superioritatea fiinţelor de excepţie şi caută să demonstreze că nu ne sīnt cu nimic deosebiţi” (335) ; „a lăsat pe dinafară aspecte care nu-şi meritau acest tratament”(381); „Academia, īngerul păzitor pīnă aici a lui G.C.” (349) ; „apare Bietul Ioanide pentru a dispare''; (349) ; „campania desfăşurată īmpotriva compendiului, ai căror campioni au fost...”  (341); „arsenicul unor astfel de mărturii camuflate ţintesc să...” (337). Bizarul cuvīnt „autoprozator'' trebuie să fie urmarea unei neglijenţe (,,Lovinescu neagă valoarea cărţii şi vizează mai ales stilul autoprozatorului”, 56). Tot o neglijenţă īl va fi zămislit şi pe „didacţi” (?! profesori ? antonimul auto-didacţilor ?) : „alţii au īnţeles istoria literaturii romāne drept o succesiune de autori, tip practicat mai ales de didacţi” (161). Numai din neglijenţă putea ieşi o ciudăţenie precum : „urmează după aceea Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei de Sorin Toma, 1948, şi frate geamăn Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei de Ion Vitner” (362: I.V. n-a scris nimic cu acest titlu: poate e vorba de Critica criticii). O sintagmă fără noimă ca „paralelism pe dos” e şi ea fruct al neglijenţei.
        Opresc aici şirul exemplelor, şi observ că  ele apar mai frecvent īn textele mai īnverşunat polemice. Īntre arme tac muzele rigorii ? A la guerre comme à la guerre. Oricum īnsă, cărţile lui Mihai Ungheanu – critic mult mai aproape de fervoare decīt de fadoare – al cărui regim predilect e vehemenţa sau controversa, nu te pot lăsa indiferent.
____________________
        1) Lucian Raicu, Fragmente de timp, 1984.
        2) Cifrele din paranteze trimit (economie de spaţiu!) la pagini.
        3) Mihai Ungheanu, Exactitatea admiraţiei, C.R., 1985.