NOTE LA ZARIFOPOL

       Zarifopol înfofoleşte ideile într-o cantitate cam mare de cuvinte.

       Ce sare în ochi este oroarea de ideile primite. El e într-o polemică fără relâche, o ţine tot într-o ricanare. Are voluptatea agasării, dar în lupta cu locul comun emite şi enormităţi dubioase.

       Lui Zarifopol îi place, în orice chestie, s-o ia băbeşte, de la zero. De unde un exces de chiţibuşăraie, fie ea şi plină de sarcasm. Vrînd să dezvăluie ridicolul prin pedantism, Zarifopol ajunge, ici-colo, ridicol de pedant.
       Şi-n materie de oameni, şi-n materie de idei, Zarifopol e statornic răutăcios. El pare mereu montat, pus pe răsturnare sau măcar pe zeflemea. Luarea în tărbacă e modul spiritual nr. 1 al lui Zarifopol. Asta pentru că consideră rîsul cea mai bună armă contra prostiei, şi pentru că tocmai prostia, în încîntătoarea ei varietate de forme de manifestare, a fost oaia sa neagră.

       Plăcută la eseurile lui Zarifopol este lipsa de regie. Autorul propune un subiect (dacă se poate cu un titlu bizar sau ţifnos-simplist, cum ar fi „Stilul ca chestie şi caz”) şi începe să vorbească despre el ce ştie, fără un teanc de cărţi pe masă şi fără fişe.

       Zarifopol e un veşnic cîrcotaş. (Dar treaba asta îi şi place: „Este chiar o voluptate de a te menţine în divergenţă”, I, 345). Are tonul omului care vorbeşte sîcîit de ceva. De aceea e ba pedant cu sarcasm, ba, cu detaşare, blazat. Nemulţumirea sa capitală e provocată de locul comun. Ideea comună şi expresia comună îl scot din sărite. În prima trimite mereu înţepături, chiar cînd, comună fiind, e totuşi bună. Lupta cu expresia comună îl duce la un stil foarte precis, e adevărat, dar cu totul şi cu totul artificial (amintind mult de Arghezi). Nicio îmbinare de cuvinte tipică, nicio sintagmă uzuală nu pătrunde în faza sa. Dar mai e ceva : Prea marea sa bogăţie verbală sufocă. Cuvintele sale nu luminează gîndul, ci îl îmbracă într-o plasă subţire şi deasă de vorbe.
       Dens în idei, Zarifopol nu e. Vrînd să fie „tipicar” cu ironie, ajunge de multe ori să fie tipicar şi atît. Ia în răspăr toate ideile, şi atunci pagina sa rămîne cheală. Deschide, cu un limbaj exact şi caustic, uşi deschise.

       Contradicţia sa fundamentală : Zarifopol zeflemiseşte cu acelaşi scump condei (Vianu) şi gustul „tont” al marelui public, dar şi tot ce e rafinat şi nu pe înţelesul tuturor. Nu poţi şti cu cine votează Zarifopol : cu artiştii sau cu publicul? De o parte condamnă afectarea, de alta prostia, – nu află însă echilibrul. La întrebarea dacă publicul are drept de sufragiu în literatură, Zarifopol nu răspunde, pentru că acesta e, în concepţia sa, cînd opac, cînd plin de bun simţ.

       Caracteristic e la Zarifopol şi năduful anti-clasicist. În dedesuptul acestui năduf se ascunde pe de o parte groaza de afectare, de subtilitate, de pompozităţi desuete, de grandomanie, pe care o afişa, şi pe de altă parte, de ar fi să-l credem pe Călinescu, faptul că „nu pricepea clasicismul fiindcă nu-l cunoştea organic” (Ist. lit. rom. de la..., p. 825). În linii mari, zice Zarifopol, dragostea de clasici e o fandoseală. Cine are răbdare la Homer ? Cine mai gustă Fedra ? Cine poate citi Götz... al lui Goethe ?
       Eroarea sa e că judecă prin „plebicist” şi nu prin argumente scoase din viaţa internă a operelor. Tot aici stă contradicţia sa : socoteşte publicul ba judecător infailibil, ba imbecil retrograd. De fapt, sunt capodopere populare (Manon, Bovary, Karenina) şi capodopere „aristocratice” (Homer, Dante, Fedra).

       Zarifopol e atît de des ironic, vrea adică atît de des să lase de-nţeles tocmai contrariul a ceea ce spune, încît sastiseşte. El îţi prezintă fotografia în negativ a gîndurilor sale. Paul Zarifopol vorbeşte ponciş. Ceea ce practică el s-ar putea numi o eseistică din resentimente. Se ascunde în Zarifopol un fel de amestec de Socrate cu Xantipa. El duce războiul cu „moftul”, dar un război de hărţuială. Cu harţag zeflemitor, Zarifopol dă bobîrnace ideilor. Necontenit se răfuieşte cu „confuziile”, „iluziile”, „mofturile”, „prejudecăţile”, „fandoselile”, „strîmbăturile”.
       Cum notam mai sus, tot curcubeul de nuanţe ale prostiei e calul de bătaie al lui Zarifopol. E extraordinară frecvenţa, la el, a cuvintelor denumind puţinătatea spirituală: stupid, imbecil, tembel, tîmpit, prost, dobitoc, nătîng, cretin, nătăfleţ, idiot, diletant, mitocan, profan, ageamiu, tont, bleg, fonf, ignar, mărginit.
       Acest război cu vidul (fie el chiar vid agresiv sau fudul) e totuşi o formă de facilitate.

       O altă contradicţie în Zarifopol : pe de o parte, criticul era un iubitor de bun simţ ostentativ, refuzînd programatic subtilităţile din cale-afară; dar pe de altă parte, el face alergie la evidenţă. Tot ce e probat îl sîcîie ; să nu audă de acord unanim. Trebuie să ni-l imaginăm pe Zarifopol oscilînd, ca şi măgarul buridanesc, între căpiţa cu dogme şi căpiţa cu îndoieli.

       Zarifopol îşi înveleşte fiecare cuvînt în nenumăraţi determinanţi ; critica sa e un triumf al epitetelor. Motivul : obsesia preciziei. Numai că din acest paroxism al preciziei emană pînă la urmă un aer pedant. Se pare că preferăm exactităţii sugestia.

       Nu o dată Zarifopol macină în gol, se luptă cu prejudecăţi atît de caraghioase încît nu merită luate în seamă, combate lucruri atît de gogonate încît e jenantă coborîrea pînă la ele. Suflul sarcasmului său izbeşte uneori uşi deschise. Alteori timbrul sardonic se îngroaşă peste poate frizînd şarja grotescă – şi cam monotonă.
       În eseistică (nu în pamflet, acolo e altceva), ironia, maliţia e admirabilă cînd are relief. Dar cînd e continuă, cînd nu cedează tonului pozitiv, seriozităţii – plictiseşte, lasă o senzaţie de gol, de lipsă de temelie Rîsul nu e constructiv. Aştepţi schimbarea de regim, intrarea în tonalitatea sobră, care să dea suport batjocurii – după demolare aştepţi edificarea. Nu îngăduinţă îi ceri, ci principii. Altminteri, această clovnerie academică rămîne, ea însăşi, un moft Nu putem comunica numai cu strîmbături din nas.

       O mare dragoste poartă Zarifopol coerenţei :
       „Forma logică a expunerii rămîne, cred eu, indispensabilă”. Geometru literar (mai mult decît spirit de finesse), Zarifopol declară ritos: „iubesc argumentarea strînsă”, „argumentarea e capitol al politeţii”. El priveşte acru „comunicarea prin aforisme sau ştiu eu prin ce alte exploatări impresioniste”. (Totuşi aforisme, în bun moralist, face el însuşi destule). Deci nu aforismul, ci deducţia. Raţional şi cartesian*. Trist e că Zarifopol are nostalgia rigorii, fără a avea însă şi vocaţia rigorii. El e, ca şi Ralea, dar cu mai multă superficialitate, un vagant, un jouisseur donjuanic de idei.
       Se zbat în el cele două tentaţii contradictorii : a profunzimii şi a divagaţiei. Întrebîndu-se cît fac 1 şi cu 1, Zarifopol coboară la teoria numerelor,o pune repejor la îndoială, ca pe, de altfel, orice teorie, discută esenţa lui 1 şi de aici a monadei, le trage ambelor cîte un perdaf (plus un ghiont lui Leibniz), zvîrle în treacăt un sarcasm peste ideea de adunare, ia în derîdere abacul şi pe Einstein, aplică niţică băşcălie trigonometriei. clasice, care e un moft, laudă inteligenţa şi înţeapă intuiţionismul cu „Bergsonul” său cu tot, scutură puţin filosofimea contemporană, care sunt toţi nişte moftangii, apropo de asta se miră ce-o fi găsind lumea la Maupassant, îl bîrfeşte pe Pitagora, înfinge o săgeată şi în cîrca bieţilor „esteţi isteţi” – în fine, desfăşoară o niagară de paranteze, observaţii şi quasi-idei, niagară în care însă nu va pluti nicodată răspunsul că : fac 2.

       Zarifopol face o sociologie a ideilor. El cercetează cu predilecţie dispunerea, frecvenţa ideilor pe straturi sociale (mahalaua, intelectualitatea, subţirimea, burghezia, aristocraţia). De asemenea, translaţia ideilor între aceste straturi (parvenire, adică acceptarea sus a unei idei de jos ; coborîre, adică degradarea unei idei prin prelucrarea ei de vulg). Iată vocabularul, de sociolog al ideilor de circulaţie, al lui Zarifopol : mulţimea, publicul, massa, lumea, opinia publică, poporul, tot omul, norodul, majoritatea, grosul, oamenii, cetăţeanul.

       Ce rămîne foarte viabil din Zarifopol este latura moralistă, montaignească, apoi badinajul fin şi paradoxal despre scriitorii străini, tăioasele observaţii de sociologie a ideilor.

       Între eseiştii români, Paul Zarifopol, acest rafinat şi doct superficial, este un bătrîn copil teribil.
_________________