MITICĂ, DON QUIJOTE ŞI COLUMB SE JOACĂ DE-A VAMPIRUL

       Sorescu are ochii rotunzi, iscusiţi şi jucăuşi, o figură ascuţită ca o contradicţie, sub un păr cît ciuperca unei bombe atomice. În scris, el e invers ; zburdălnicia e deasupra, catastrofa dedesubt.

       Lucrurile la el nu stau locului comun ; fiind văzute ca nişte bomboane, se dau de-a dura (de pildă, pămîntul se dă de-a dura în jurul soarelui, cărţile se dau de-a dura în jurul omului, bărbaţii se dau de-a dura în jurul femeilor etc). În lumea poemelor lui Sorescu e o straşnică joacă (v. şi Eugen Ionescu, Jeux de massacre). Viaţa - zice el - e o ţopăială din pîntecul mamei în pîntecul pămîntului ; în drum, se trece cu succes prin fel de fel de balene. De altfel, Sorescu s-a dedat şi la literatura pentru copii, punîndu-şi problema Unde fugim de-acasă şi găsind că cel mai bine e la circ şi la grădina zoologică. Volumul său dă o lovitură zdrobitoare teoriei că poţi fi copil doar pînă la 15 ani : Sorescu mută pragul la 70, şi chiar după, susţinînd că poţi fi candid şi pe lumea cealaltă, sunt condiţii. Aşadar, Sorescu e în primul rînd un jucăuş (cum spuneau latinii : un homo ludens). Într-o poezie a lui, viaţa e un joc de şah. Cu un turn bine păzit şi un cal iute poţi cîştiga partida.

       Sorescu a intrat brusc în cîmpul literar şi a făcut-o pe Fabrice del Dongo în cîmpul de la Waterloo. Ce-i harababura asta ? Despre ce mituri tot sporovăiţi ? Care măreţie ? Unde-i grandiosul ? !
       Şi s-a apucat să deretice, măturînd totul cu luciditate şi şagă tristă. Umbla ca un Don Quijote tînăr călare pe un cal troian şi înţepa cu lancea lucrurile şi fenomenele prea pompoase, dezumflîndu-le.

       Calitatea stăpînă a lui Marin Sorescu e inteligenţa ghiduşă. Ea are două funcţii : una vampirică, alta burlescă. Atinge suprafaţa subiectelor şi le face vesele, gîdilîndu-le. Pătrunde subiectele pînă la sînge şi li-l suge, le usucă.

       Sorescu scrie eseuri şi poeme într-o solemnă zeflemea. Tehnica sa este luarea subiectului peste picior. O expresie căzută în clişeu spune : „a ataca subiectul”. Sorescu nu-l atacă, îi dă doar un bobîrnac, schimbîndu-i poziţia sau măcar clătinîndu-l pentru a nu se mai vedea limpede... E o tactică de scamator, care te ia repede, te face să rîzi si deodată îţi scoate dintr-un nimic cine ştie ce grozăvie care te înfioară. şi te întrebi cum dumnezeu era acolo şi n-ai văzut-o ? Sorescu se joacă cu nervii noştri (care există) zăpăcindu-ne, cîntîndu-ne în strună uşoară, şi apoi brusc pocnindu-ne-n cap. În Trei intr-o barcă a lui Jerome Klapka Jerome este o scenă cam aşa : Henry scapă cămaşa în apă. George rîde de se prăpădeşte de ghinionul celuilalt, acela întîi se burzuluieşte crunt, dar, pe neaşteptate, începe să rîdă şi el, George se-ntreabă de ce s-o fi hlizind nătăfleţul, şi nătăfleţul îi explică : Ştii, e cămaşa ta... ! Lui George îi cade zîmbetul în gît şi se face nod.
       Aşa şi noi cu Sorescu. Citim, zîmbim, ne place că e Mitică şi mucalit, pînă cînd ne dăm seama că e vorba de propria noastră cămaşă, foarte aproape de corp, foarte aproape de suflet. Şi surîsul se strîmbă, ca-n măştile teatrului.

       Cărţile sale sunt culegeri de asemenea grave năzbîtii estetice; inteligenţa de tip năstruşnic a lui Sorescu întoarce totul pe dos, ca o mănuşă şi apoi vorbeşte degajat, într-un cot, ca şi cum nimic nu s-ar fi-ntîmplat, ca şi cum ar descrie ceea ce sare-n ochi, şi nu măruntaiele, viscerele.

       Nimic nou sub Sorescu. De cînd i-a pus Călinescu mîna-n cap şi pînă azi, Sorescu a rămas marin, deşi unii zic că-i terestru. Marin, nume de oltean. Marin - marinar - Columb. Sorescu asta este : dacă nu un Mitică al ideilor, atunci un Columb mehenghi. Ca poet şi eseist a luat oul dogmatic si l-a spart.

       Lumea lui Sorescu e ca reflexele din bălţile primăverii : aidoma, autentică, dar cu susu-n jos, dreapta-n stînga şi o culoare stranie.

       Citind şi citînd, în eseuri nu mai mari ca o chitanţă, Sorescu caută peste tot urme de suflet ancestral românesc, bănuind că Mioriţa a cutreierat pe drumurile etern ondulate ale cărţilor şi statuilor noastre şi şi-a întipărit în toate plînsul. Mereu, Sorescu se întoarce la oile noastre. Detectiv de etnos, orice triunghi i se pare o troiţă, orice pînză o iie, orice tînjală un dor. Lucru salutar, Sorescu se lasă spre rădăcini.

       Umblînd, el simte sub paşi Istoria, care-l trage ca un curent. Notele de voiaj sunt diagramele cutremurărilor sale, care se petrec în special faţă cu spaţiile de tip „Paracliserul”, adică abisale, gotice, prelungi, prăpăstii inversate.

       În mărturisirile, personale, clar ca bună ziua că programul lui Sorescu e de a nu desluşi nimic, ba chiar de a întreţine cu străşnicie statutul celor doi peri.

       Iniţial, Sorescu se găsea în stare pură. Acum trebuie să se extragă din sine însuşi.