Cuvîntare în Senat:
DESPRE "TRASEISMUL POLITIC" ŞI DESPĂRŢIREA DE P.S.D.
29 sept. 2003
 

            D-le preşedinte, onorat Senat,

            În materie de divorţ propriu-zis, sunt totalmente inocent: sunt de peste 30 de ani alături de aceeaşi fiinţă şi aşa am să rămîn, pînă cînd – cum spune o formulă frumoasă şi tristă – pînă cînd moartea ne va despărţi.

            În materie de divorţ politic, însă, am acumulat de acum două experienţe. Ultima s-a consumat săptămîna trecută: joi, la ora 15, mi-am depus demisia, în scris, din PSD. Comentatori răutăcioşi, din presă sau din alte medii, au folosit formula „traseist politic”. Există traseişti politici, şi în această sală, şi în cele de pe lîngă Splaiul Dîmboviţei. Dar în ceea ce mă priveşte, voi arăta cu toată fermitatea şi cu argumente imbatabile că nu mă încadrez deloc în această categorie.

            Îngăduiţi-mi, vă rog, să recapitulez rapid cele două situaţii.

            Din PNŢCD am fost exclus, în 1998, ceea ce constituie şi astăzi o mîndrie pentru mine. Eu, constant din fire, şi chiar conservator, sperasem pînă în ultima clipă să trag partidul acela bezmetic pe linia bună. Am fost însă exclus, într-o şedinţă cam bolşevică, la care nu am fost invitat: am aflat din presă.  Aş minţi să spun că nu prevăzusem şi acea eventualitate: declarasem de mai multe ori (şi colecţia ziarelor de atunci stă mărturie; v., de pildă, Cronica română din 18 oct. 1997 sau Adevărul din 20 oct. 1997) că prefer să pierd partidul decît să pierd partida. (Plăcîndu-mi mie această butadă, am publicat şi o carte cu acest titlu, în anul 2000 – aceasta). Fapt este, stimate colege şi stimaţi colegi, că din partid nu am plecat nici fiindc-aş fi plimbăreţ, nici fiindcă m-ar fi momit alt partid cu vreo funcţie, nici fiindcă m-ar fi găsit implicat în afaceri necurate – ci pentru că partidul acela, PNŢCD, a crezut că e bine să nu fie de acord cu ce susţineam eu, şi anume că istoria şi geografia trebuie să fie predate în româneşte în şcolile cu predare în limbile minorităţilor şi că în România nu se poate să se facă universităţi de stat în limba maghiară. Acesta a fost motivul pentru care acel partid m-a expulzat (expulzîndu-se implicit şi pe sine-însuşi de pe scena politică) şi iată ce scria despre acea excludere un reputat gazetar, Cr. T. Popescu: „Senatorul G.P. a fost exclus din PNŢCD pentru că a votat potrivit conştiinţei sale în privinţa ordonanţei 36 şi a ordonanţei 22. Ţărăniştii comit astfel primul act postdecembrist de violare a imunităţii parlamentare, a libertăţii de conştiinţă şi exprimare, reînviind în România strigoiul totalitarismului” (Adevărul, 19 mart. 1998). Acelaşi număr de ziar din care v-am citat, titra pe pagina I: „Ţărăniştii şi-au pierdut definitiv controlul: Senatorul G.P. – exclus din PNŢCD!”. Părăseam, aşadar, un partid aflat la guvernare, părăseam avantajele funcţiei de preşedinte de comisie pentru a sta doi ani ca independent, deşi, entuziasmat – atunci! – de atitudinile mele, dl Adrian Năstase mă invitase în PSD chiar a doua zi după excludere, sunîndu-mă acasă tocmai de la Strasbourg. Ei bine, este acesta traseism politic? Dacă este, eu sunt Papa de la Roma.

     Să trecem la cea de-a doua situaţie, cea recentă. Înainte de votul pe varianta Senatului, spusesem şi la microfon, şi colegilor şi presei ce obiecţii am, mai ales în privinţa creării, prin Constituţie, a unei a doua limbi oficiale în România. Nu puteam trece peste asta, toată activitatea mea publică, politică (şi chiar o parte din cea ştiinţifică) stăteau împotrivă. Şi am votat în consecinţă, aşa cum gîndeam, contra. După mediere, nu s-a îndreptat nimic în punctele care mă nemulţumeau. De ce mi-aş fi schimbat votul? Pentru că m-a criticat Adrian Năstase? Adrian Năstase are calităţile lui, dar e departe de a fi profesorul meu de gîndire. Aşa că am votat din nou împotrivă, fără însă să fac din asta un cap de ţară. Imediat, la 5 minute după vot, liderul de grup Ioan Solcanu a declarat presei că voi fi sancţionat prin retragerea funcţiei de vicepreşedinte şi presa mi-a cerut să comentez această ameninţare. Eu sunt acelaşi care eram în 1997, vă citez dintr-un interviu pe care-l acordam ziarului România liberă, în ziua de 6 sept. 1997: „- Ce veţi face dacă partidul vă va cere să nu mai fiţi încăpăţînat? Dacă vă va cere să vă supuneţi unor raţiuni politice ce depăşesc convingerile dumneavoastră? -Voi încerca să explic că înlăturarea mea ar fi o notă foarte proastă pentru par­tid. Cred că şi cititorii României libere vor înţelege că nu aş ceda pentru măruntul «ciolan» al preşedinţiei Comisiei. Aş încerca să arăt partidului că votul meu contra este bine justificat şi util partidului. Aş mai spune că eu sunt de modă veche. Am convingeri, am credinţe care sunt mai presus de păstrarea unei funcţii absolut trecătoare. Nu-mi schimb ideile de dragul funcţiei“. Ulterior, ameninţarea a şi fost pusă în practică, într-o şedinţă care, frumoasă coincidenţă, s-a desfăşurat tot în absenţa mea, deşi eram în Senat, la 10 m distanţă, dincolo de o simplă uşă. Dumnezeu ştie de ce, nu s-a considerat necesar să fiu şi eu de faţă. După o zi două, mi se flutura prin faţă şi posibilitatea aşa-numitei „retrageri a sprijinului politic”. Ei bine, iarăşi întreb: de ce să rămîn acolo unde nu sunt dorit, unde nu sunt necesar (din 2000, cînd m-am înscris pînă azi, n-am avut nici o convorbire cu liderul partidului, Adrian Nãstase, şi n-am fost invitat la nici o conferinţă de presă) şi unde comuniunea de idei e mereu sub semnul întrebării? De ce să rămîn într-un partid care ba gîndeşte ca mine, ba îşi schimbă poziţia cu 180 de grade; nu exagerez, iată un singur exemplu: în privinţa Legii Limbii Române, în 2002, întreg PSD-ul vota PENTRU (68 de voturi pro), deunăzi, fiindcă bătea altfel vîntul, întreg PSD-ul a votat CONTRA (de fapt, a votat tot „pro”, dar din greşeală). Fără nici o glumă, nu credeţi că situaţia mea seamănă cu acea clasică definiţie glumeaţă a deviaţionistului?: „ce e un deviaţionist? un individ care merge în continuare drept înainte, în timp ce partidul lui o ia ba la dreapta, ba la stînga”.

            Traseist e cel care din ambiţii, din interese sau din pură inconstanţă pleacă la alt partid. În cazul meu, după cum am arătat, e vorba de statornicie într-un anume crez. Şi în 1998 şi azi, sunt respins pentru că ţin cu îndîrjire la statutul de inamovibilitate al limbii române în situaţiile oficiale. Şi în 1998, s-a discutat (şi în presă, enorm, şi la partide) despre „disciplina de partid”; spun şi azi, cum spuneam atunci, textual: înţeleg disciplina de partid ca un intelectual, nu ca un soldat, ca un om, nu ca un căţeluş dresat.
            Totuşi, despărţirea de PSD, care s-a produs săptămîna trecută, nu a început atunci, ci e rezultatul şi al unor acumulări; tratamentul intolerant, orwellian, dictatorial aplicat atitudinii mele şi lipsa de respect faţă de opinia mea în privinţa (punctelor nevralgice din) Constituţie(i) au fost doar picătura care a umplut paharul.

            Dar eu m-am despărţit puţin de PSD şi cînd s-a votat Legea Administraţiei Publice Locale, cînd am votat „abţinere” (era şi dl Năstase de faţă), şi cînd am cerut o metodologie severă de aplicare a acelei legi, care să prevadă că limba română e de neclintit.

            M-am mai despărţit de PSD şi în cazul desfiinţării profund abuzive a postului de televiziune OTV, cînd am spus cu indignare în Senat, de la acest microfon, în 23 sept. 2002, că e o măsură brutală, absolut incorectă şi nedemocratică, în stil Stalin, Franco sau Mobutu. (Să nu mi se spună că nu PSD, ci CNA etc. etc. … PSD era la putere!)

            M-am mai despărţit de PSD şi cînd mi-am declarat, în Senat, în februarie 2003, scepticismul faţă de rostul şi justificarea intervenţiei americane în Irak (nici nu eram singular: eram în consens cu mari intelectuali ai lumii, cu  ONU, şi cu filosofia politică a unor cariatide ale Europei cum sunt Franţa şi Germania).

            M-am mai despărţit de PSD şi din cauza sprijinului fluctuant, schimbător de la o zi la alta, pe care ba-l acorda, ba nu-l acorda legii mele de protecţie a limbii române. Şi au mai fost şi altele…

            Şi în fine, m-am despărţit de PSD, definitiv, cînd am înţeles că acest partid îşi stabileşte drumurile şi cotiturile în funcţie de ambiţiile unor oameni şi nu de nevoile stringente ale ţării. (Vezi, de pildă, episodul „alegerilor anticipate”. La fel, Constituţia: nu era nici o urgenţă, n-o cerea nimeni cu nerăbdare, nici ţara, nici Europa. În ceea ce mă priveşte, voi recomanda populaţiei să „retrimită la Parlament” Constituţia, spre a fi îndreptată în punctele nefericite.

            Rămîi cu bine PSD! Eşti un partid mare ca dimensiuni, cu mulţi oameni demni de stimă. Ministrul Răzvan Theodorescu va avea totdeauna în mine un admirator pentru ştiinţa lui de carte. Pe un Mihai Mălaimare îl voi preţui oricînd pentru talentul său. Cred că mă voi simţi şi-n viitor bine în şedinţele conduse cu supleţe şi ritm de Doru Ioan Tărăcilă. Voi aprecia în continuare bonomia d-lui Văcăroiu. Orice-ar face dr. Pop de Popa, tot îl voi privi cu simpatie, ca şi pe dr. Oprescu… Şi alţii, şi alţii. Vreau să spun, deci, că nu transfer o disensiune ideologică (fie ea şi adîncă, ireductibilă) în planul antipatiei umane directe. PSD va avea în mine un inamic corect, incapabil de ură sau de lovituri mişeleşti.