Cuvîntare în Senat:
ROMÂNII ÎN PETIT ROBERT
3 februarie 2003
 

Stimate colege, stimaţi colegi,
            Vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint două chestiuni destul de diferite, legătura dintre ele fiind în punctul de plecare: limba.
            Mai întîi, tangent cu problema Legii Limbii Române, asupra căreia va trebui, în curînd, să se pronunţe din nou Comisia pentru Cultură şi, apoi, definitiv, plenul Senatului, merită să vă aduc o informaţie interesantă.
            În vreme ce noi eram în vacanţa parlamentară, Ungaria (ţară fruntaşă în relaţiile cu Uniunea Europeană şi, mă rog, cu NATO) nu a stat degeaba şi a dat drumul unei legi de... protecţie a limbii maghiare, Legea cu numărul 96. Această lege a intrat în vigoare progresiv, pe etape, de la 1 ianuarie, ultimul termen de îndeplinire a prevederilor ei fiind 17 februarie 2003. Am textul legii în mînă şi o traducere a ei, pe care o datorez amabilităţii d-lui Meszei (căruia-i mulţumesc şi pe această cale), consilier la cabinetul d-lui Puskas, secretar al Senatului.
            Legea pleacă, în expunerea de motive, de la premisa „importanţei limbii naţionale ca expresie a fiinţei naţionale” şi de la faptul că „în condiţiile libertăţii de informare, trebuie asigurată receptarea completă şi corectă de către cetăţeanul maghiar a informaţiilor de interes comun”. După enunţarea acestor principii, legea maghiară cere clar, în art.1, ca „reclamele din presă sau din media audiovizuale, ca şi afişajul din domeniul public, să fie în limba maghiară”, iar dacă păstrează şi texte în limbi străine, acestea „să nu fie mai mari decît textele în maghiară”. Art. 2 impune ca „textele privind aspecte ale circulaţiei sau transportul în comun, afişate pe clădiri sau autovehicole, în domeniul public sau privat cu acces public, să fie în limba maghiară”. Art. 3 stipulează că „inscripţiile de pe firma sau din interiorul unităţilor comerciale, ca şi toate celelalte materiale din magazin, trebuie prezentate în limba maghiară”. Art. 4 prevede că se vor ocupa de aplicarea legii Consiliul local şi Oficiul de Protecţie a Consumatorilor.
          Într-un comentariu asupra acestui act legislativ, publicat şi pe Internet, se reaminteşte că legi perfect similare recente există şi în Cehia şi Polonia (pe cea poloneză o am chiar în acest dosar) şi că cea franceză a avut susţinerea a nu mai puţin de 90% din populaţie. Tot acolo, Örs Megyer, preşedintele Comisiei Naţionale Maghiare pentru Publicitate, afirmă că legea este bună, pentru că scopul ei este de a face orice text public cît mai uşor de înţeles de către oricine. În acelaşi comentariu, Darren Hickman, directorul general al Grupului de Agenţii de Publicitate “Young & Rubicam” din Budapesta afirmă: “legea este utilă, pentru că, şi acum şi în viitor, ca să comunici eficient cu publicul maghiar, trebuie s-o faci şi în limba maghiară”.
          Iată deci că, în perfect civilizata ţară vecină, care este Ungaria, o astfel de lege a putut fi promulgată şi primită, fără convulsii, greţuri sau băşcălii.

Dicţionarele Robert sunt dintre cele mai celebre din lumea întreagă, la egalitate, probabil, cu dicţionarele Larousse. Sunt dicţionare de mare prestigiu, care se află în nenumărate case şi instituţii, ca surse foarte creditabile de informare enciclopedică rapidă.

Am consultat, din interes profesional, ediţia pe 2002 a dicţionarului Petit Robert, apărută în editura “Dictionnaires Le Robert”, Paris, 2002, sub îngrijirea reputaţilor lexicografi Josette Rey-Debove şi Alain Rey. Dicţionarul are şi un supliment, livrat împreună cu volumul principal, intitulat Au coeur des langues d’Europe (Incursiune în limbile Europei).

În acest supliment mi-a fost dat – şi nu numai mie – să am parte de o surpriză teribil de neplăcută.

Limbile vorbite în Europa sunt grupate pe familii: limbi slave, limbi germanice, limbi romanice. Cum era de aşteptat, în grupul limbilor latine sunt consacrate două pagini limbii române. Informaţiile succinte din textul celor două pagini, dincolo de unele nuanţe minore, discutabile la nivelul specialiştilor, sunt corecte. Ele sunt însoţite, ca şi în cazul tuturor celorlalte limbi prezentate, de o fotografie, emblematică pentru civilizaţia şi pentru specificitatea naţiunii respective. Ei bine, iată, doamnelor şi domnilor, fotografia care însoţeşte capitolul despre limba română în faimosul dicţionar Robert, ediţia 2002. Dacă din sală nu se vede foarte bine această xerocopie, am să vă spun eu că ea reprezintă un grup dintr-o şatră de ţigani nomazi, cu corturile lor, cu o ţigancă, cu un aspect destul de nespălat, stînd pe jos la gura cortului şi dînd în cărţi, înconjurată de cîţiva puradei şi cîţiva adulţi cu aceeaşi înfăţişare slinoasă şi quasi-lombroziană. Oricum, o imagine peiorativă chiar a acestei etnii.

Cred că, introducînd această fotografie cu ţigani în paragraful dedicat limbii române, autorii dicţionarului Petit Robert 2002 au săvîrşit o dublă eroare gravă: o eroare ştiinţifică, ce se transformă şi într-o eroare politică. O eroare ştiinţifică, pentru că limba vorbită de reprezentanţii etniei ţigăneşti, limba romanes, putea fi tratată separat şi ilustrată perfect cu această fotografie. Tocmai prin caracterul ei atemporal şi a-geografic (nu se vede decît o cîmpie mărginită de orizont, nimic care să identifice locul unde e făcută), poza cu pricina, plasată într-un capitol despre graiul romanes, ar fi sugerat specificitatea de veşnic hoinari a acestor oameni, întrucît putea fi făcută oriunde: în Serbia, în Ungaria, în Franţa, în România, în Bulgaria, în Polonia. Nici un element din fotografie nu aparţine, inconfundabil, României. Asta în timp ce, la celelalte limbi, în fotografiile alese sunt lucruri dintre cele mai frumoase şi mai reprezentative pentru cultura sau geniul constructiv al naţiunii respective: la limba italiană, Palatul Dogilor din Veneţia, la engleză, superba clădire a Parlamentului din Londra cu turnul Big Ben ş.a.m.d. E firesc să mă întreb, cu mîhnire şi chiar cu o doză, stăpînită, de indignare: asta ştie?, asta crede redacţia dicţionarului Robert, despre ţara care i-a dat pe Elvira Popesco, pe Eugen Ionescu, pe Brâncuşi, pe Emil Cioran, pe Mircea Eliade (ca să nu citez decît nume dintre cele mai cunoscute la Paris)? Am dreptul să mă întreb dacă această urîtă făcătură e doar (bine ar fi) o incredibilă întîmplare sau e rodul unei intenţii manipulatorii, de discreditare, de prezentare a românilor în culorile presei ieftine, de scandal, ca exclusiv traficanţi de copii şi cerşetori sau “mîncători de lebede”. Pînă acolo să meargă zăpăceala editorilor de la Robert, încît să confunde “român” cu bizarul şi artificialul cuvînt “rom”? Oricare ar fi explicaţia, e un gest din cale afară de incorect, o ofensă adusă demnităţii noastre naţionale şi cred că o notă a Ministerului de Externe ar fi binevenită. De altfel, cercetînd chestiunea şi pe Internet, am dat peste un protest al Consiliului Comunităţii Românilor din Franţa, semnat de preşedintele acestui organism, dr. Gh.Olteanu, şi de un număr de membri, în care se cere “retragerea de pe piaţă a lucrării şi înlocuirea fotografiei exotice a şatrei ţigăneşti cu o imagine mai reprezentativă a marii majorităţi a populaţiei României”. Nu ştiu dacă se va obţine acest lucru, dar nici nu cred că putem sta cu braţele încrucişate cînd un dicţionar de foarte largă circulaţie îşi bate joc de noi.