Cuvîntare în Senat:
VIOLENŢA LA TELEVIZIUNE ŞI „VRĂJITOARE”
18 februarie 2002

        Domnule preşedinte, stimate colege, stimaţi colegi, românii sunt chinuiţi acum de probleme materiale, în primul rînd. Fireşte că obsesia lor numărul unu este plata întreţinerii, plata luminii, a căldurii, pentru profesori sunt tichetele de masă ş.a.m.d., dar cum întotdeauna am nutrit convingerea că omul înseamnă cîteva zeci de kilograme de carne şi un kilogram de creier, cele două părţi fiind într-un raţional echilibru şi cum bănuiesc că românii cei mai mulţi împărtăşesc într-un fel acest fel de a gîndi şi menţin acel echilibru între trup şi suflet – eu, în cît mai scurta mea intervenţie, vreau să mă refer la ceva care nu ţine de foame sau de frig, ceva care mă frămîntă aproape zi de zi, în mod sincer şi anume: ce i se oferă ca hrană spirituală mulţimii mari de români.
        Este vorba de două aspecte – pe de o parte vulgaritatea, iar pe de altă parte vrăjitoria.
        În veşnică criză de timp, voi încerca să fiu cît mai scurt posibil.
        Factorul cel mai puternic de influenţare a mulţimilor, la ora actuală, cu mult departe de părinţi, familie, cu mult departe de şcoală, cu mult departe de ziare, este televiziunea.
        Televiziunea reuşeşte idealul acela comunist de “formare a omului nou”, prin pătrunderea ei zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă în case şi, mai ales în minţi şi în suflete. Ea, efectiv, modelează atitudini şi creează un tip de oameni. Şi, ce constatăm în ziua de astăzi în România?
        În marea lor majoritate (cu firave şi rare excepţii), televiziunile noastre, fie particulare, fie de stat, nu propagă decît – în măsură de 95% – poşircă şi mizerie. Nişte lucruri de o vulgaritate înspăimîntătoare, vulgaritate şi de limbaj şi de atitudine şi de ţinută şi de comportament şi chiar, ceea ce este cel mai grav, vulgaritatea de stil de viaţă. Spun “vulgaritate” şi-mi dau seama că e un eufemism şi e doar o bucată a răului, pentru că mai gravă, mai amplă decît această vulgaritate este violenţa atotcuprinzătoare, greţoasă, copleşitoare. Consacru măcar o oră pe seară televiziunii (ştiri şi ce se mai poate suporta). Ei bine, sunt printre cei care ajung cu regularitate să “evadeze” în posturile străine, “ştiinţifice” – Discovery sau Animal Planet – pentru că toate celelalte româneşti, dar absolut toate, îmi întorc stomacul pe dos. Apăs pe butonul telecomandei pînă fac “scurtă” la mînă şi mă simt ca Béranger al lui Eugen Ionescu în faţa Ucigaşului fără simbrie. Tu cu telecomanda în mînă în partea asta, el cu pistolul în mînă, spre tine, în  partea cealaltă, de parcă ocupaţia principală a oamenilor pe acest pămînt, cu cîteva miliarde de locuitori, n-ar fi decît să alerge unul după altul şi să se omoare. Ei bine, oameni buni, fără nici un patetism găunos, vă spun că NU este aşa. Există şi alte preocupări decît a omorî pe celălalt. Există şi alte subiecte de ficţiune. Cînd vezi la un post de televiziune un film sovietic de acum vreo 20 de ani, fără împuşcături,  ai sentimentul unei guri de aer, uite şi altceva, uite nişte oameni care se ocupă şi se slujba lor, de carieră, de mîncătorii într-un serviciu, uite şi alte naraţiuni, alte mesaje. Cînd vezi un film poliţist cu un Maigret, care nu umbla cu pistolul, ci cu lupa, sau nici măcar, umbla din bistro în bistro şi adulmeca urma vinovatului, iarăşi, ai sentimentul unei ieşiri din marasm, din monotonia canonadei apocaliptice. În rest, în măsură de nouăzeci şi la sută nu vezi decît creieri zburaţi pe pereţi, oraşe sodomic şi gomoric aruncate în aer de dragul de a prinde un om, de a-i sfîrteca pieptul cu tot încărcătorul şi de a revărsa tone de vopsea roşie pe post de sînge.
        Toate acestea ştiţi la ce duc, ştiţi ce înseamnă ? Am sentimentul, aproape, al unei idiotizări intenţionate a naţiei române, al unei imbecilizări prin televiziune. Se creează un popor de brute şi de acerebraţi violenţi. Iată, efectele se văd şi în felul cum se vorbeşte, şi în felul că un nu-ştiu-cine ameninţă un ziarist cu moartea, şi în mulţimea de copii măcelăriţi, şi în tensiunea aceasta continuă de violenţă purulentă, clocotindă care există în societatea românească. Acestea sunt efectele.
        Uitaţi-vă ce se întîmplă şi în şcoli (elevi omoară elevi, elevi violează bătrîne, elevi bat profesori, elevi îşi ucid părinţii), ca rezultat al acestei instilări continue de violenţă şi de vulgaritate teribile pe canalul mediatic cel mai cu priză la oameni care este televiziunea.
        S-a pierdut aproape complet, oameni buni, stimate colege şi stimaţi colegi, percepţia filmului ca operă de artă, filmul la care te duci ca la teatru aproape, ca să vezi o operă de artă, ca spectacol cu valenţe estetice.  Filmul acum e perceput ca o bere, ca o duşcă, ca o cinzeacă de creieri împrăştiaţi. Aproape că nu se mai dau filme de artă, nu în sensul acela de elită, de super-rafinament, filme pentru 1000 de persoane - nu, ci filme frumoase, filme care să te tulbure, să te răscolească sufleteşte, să te facă să gîndeşti. Nu sunt pe micul ecran decît filme care insuflă, mai ales în tineret, dar şi în oameni mai copţi, de 40-50 de ani, soluţia pumnului, a piciorului între ochi şi eventual, a carabinei, a pistolului şi a armelor din ce în ce mai bazuka, arme care să arunce în aer nu un om, ci un cartier, dacă se poate.
       
        Domnul Paul Păcuraru :
        Domnule senator, vă rog să vă concentraţi.
       
        Domnul George Mihail Pruteanu :
        O să încerc.
       De asemenea, penuria de oameni cu adevărat de cultură în fruntea televiziunilor generează o proliferare de mitocănie, de prost-gust, de mîrlănie de cea mai joasă speţă.
        Modelul de bun comportament, de oameni cu ţinută cu adevărat intelectuală, de oameni care să vădească neostentativ că au citit în viaţa lor un pic de Eminescu, un pic de Goga, un pic de Goethe, că au ascultat un pic de Haydn, un pic de Enescu, că au văzut un pic de Renoir, un pic de Grigorescu, lipseşte cu desăvîrşire. Urlu, uneori, de disperare, după un Iosif Sava, după un Bocăneţ, după un Tudor Vornicu, după oameni care ştiau să facă televiziune şi cu umor, şi cu şarm, dar cu bun simţ, cu bun gust.
       Emisiunile de divertisment care sunt, de fapt, de diversiune, de distragere, parcă, totală a oamenilor de la viaţa adevărată, civilizată, cuviincioasă, sunt delabrate, haotice, un fel de gălăgie găunoasă şi frivolă, numai ţopăială amorfă, numai colcăială de chicoteli şi de bătăi pe umăr şi pe burtă, toate avînd o structură vraişte de aşa-zisă bună dispoziţie “haioasă”, ceea ce cred că nu doar pe mine mă indignează. Ca să nu mai spun de muzica dominantă, aceea cu inflexiuni vulgar-orientale, mahalageşti, cu texte infecte, cîntată mai mult cu buricul, decît cu gura.

      Trec la punctul 2. Punctul 2 este despre vrăjitorie, stimaţi colegi.
        Constat, cu stupoare, prezenţa pe multe canale media, mai ales de televiziune, a unor persoane care se recomandă drept vrăjitoare şi care nu sunt, în opinia mea, decît nişte escroace ordinare, nişte şarlatane infame, la fel de periculoase, la fel de mincinoase, la fel de ticăloase precît a fost la vremea lui, domnul Stoica, acela care pretindea că tu îi dai un leu şi el îţi face 8 lei. Mă mir, de la această tribună, de la aceste două microfoane, că Biserica Ortodoxă nu este mai vehementă în înfierarea, în blestemarea şi în… n-am să spun cenzurarea, dar în contrabalansarea acestor elucubraţii ticăloase care se propagă de către nişte persoane – ca să le spun eufemistic – nepricopsite, nişte neisprăvite care vin şi, cu un tupeu jegos, pretind că se substituie providenţei, transcendenţei, Mîntuitorului, că ele îţi pot aduce înapoi soţul fugit sau dragostea pierdută, sau îţi pot ele călăuzi destinul pe o potecă mai luminoasă. Este o făcătură, o minciună fără margini şi ceea ce cer eu nu este nici “împuşcarea”, nici arestarea lor, ci doar prezenţa pe canale mediatice şi a unei voci înţelepte care să spună “Oameni buni, nu ascultaţi aceste bazaconii prosteşti, nu daţi nici măcar o găină, nici măcar un ou, nici măcar un ac acestor şarlatane neruşinate, nu le daţi nimic, dispreţuiţi-le pentru stupizeniile pe care le spun şi pentru faptul că nu ştiu să lege bine două vorbe româneşte, nicidecum să mai aibă puterea de a îndrepta destine”.
        Împotriva acestor lucruri am vrut să-mi exprim mîhnirea şi indignarea de la acest microfon şi vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze)