CUM VĂD EU PARLAMENTUL
 Jurnalul naţional, 1 martie 1999

           SUMA FORFETARĂ. Parlamentul nostru e compus din două Camere: Senat şi Camera Deputaţilor. Senatul are 143 de membri, Camera Deputaţilor, 343. Condiţiile de acces īn cele două Camere sunt diferite. Ca să fii ales senator, e nevoie de circa 70.000 de voturi. Ca să fii ales deputat, doar de vreo 30.000. O altă diferenţă e īn legătură cu mīnuirea banilor afectaţi cheltuielilor pentru biroul parlamentarului (chirie, curent, telefon, fax, benzină, salariul şoferului şi al şefului de birou etc.): la Senat, aceşti bani sunt gestionaţi de administraţia Senatului, īn timp ce la Cameră, deputaţii capătă o sumă forfetară frumuşică, din care plătesc toate acestea, fără să fie obligaţi să probeze, cu documente contabile, modul de folosire a banilor, decīt īn mică măsură. Īntrucīt, īn opinia publică, această sumă forfetară, pe care deputaţii o primesc īn mīnă, a fost percepută ca "lipită" de salariul parlamentarului, s-a creat impresia unui salariu exorbitant. Chiar dacă o bună parte din deputaţi folosesc corect suma cu pricina, ar fi, după părerea mea, mult mai bine pentru imaginea Parlamentului dacă s-ar proceda la Cameră ca şi la Senat, astfel ca alesul poporului să nu aibă a face cu manipularea banilor.

            SALARIUL. Salariul unui parlamentar este mare, pentru Romānia de azi (dacă nu comparăm cu salariile aberante, neruşinate, de la Regiile Autonome, care se comportă ca nişte state īn Stat). De pildă, pe februarie un parlamentar a avut, pe hīrtie, cca 11 milioane, din care īn mīnă i-au revenit cam 6,5 milioane. Ţinīnd cont şi de prestigiul poziţiei, dar şi de posibilităţile ţării, socot că mai decent ar fi fost ceva īn jur de 4 milioane. Īn afară de asta, salariile primite de parlamentari (ca şi de tot aparatul Parlamentului) ar trebui făcute publice cu regularitate, lună de lună - ca şi, de altfel, toate salariile din sfera ne-privată, aşadar inclusiv cele de la Regii. E revoltător ca bani publici să fie distribuiţi confidenţial.

            ANOMALIE. Prerogativele şi veniturile (dacă excludem posibilele incorectitudini generate la Cameră de suma forfetară) ale senatorilor şi deputaţilor sunt egale. Cred că orice cititor va sesiza că această situaţie este o anomalie. Condiţiile de "concurs" (ca să zic aşa) sunt inegale (ca să intri īn Senat īţi trebuie 70.000 de voturi, faţă de doar 30.000 la Cameră), dar, o dată "admis", īn ambele părţi sunt aceleaşi drepturi, şi din punct de vedere politic, şi din punct de vedere material - ceea ce e absurd.

            PLEONASM. Din această absurditate derivă nenorocirea cea mare: noi avem un Parlament pleonastic. Cu două camere care fac exact acelaşi lucru, nu simultan, ci pe rīnd. Asta duce la un proces legislativ īnfiorător de lung şi greoi. Dacă am fi vrut să ne punem singuri beţe īn roate, nu puteam inventa ceva mai bun. Fiecare Cameră ia de la capăt ce a făcut cealaltă (ceea ce durează luni de zile, chiar ani), după care se intră īn a treia etapă: medierea īntr-o comisie mixtă, adică punerea de acord a diferenţelor ivite. Ba, mai nou (apropo de Ordonanţa 36), constat că se poate ivi şi o a patra etapă intermediară: īntrucīt Camera a introdus noutăţi, se pretinde că Senatul trebuie să le discute din nou īn plen, ca pe o lege originală. Apoi altă mediere, după care urmează promulgarea (sau returnarea la Parlament) de către preşedinte ş.a.m.d. Īn halul acesta tīrīit, nu vom ieşi la lumină. Soluţia, īn viziunea mea, e fără echivoc: ori reducem camerele la jumătate ca număr de membri şi dăm Senatului ultimul cuvīnt; ori, şi mai bine, trecem la un Parlament unicameral. Argumentul că acest parlament unicameral ar putea greşi e fals, īntrucīt oricum există furci caudine ulterioare: Consiliul legislativ, Curtea Constituţională, Preşedinţia.

            VOTUL.  Aşa cum e structurat acum sistemul electoral (cu vot pe liste), oamenii care pătrund īn Parlament nu sunt, de fapt, aleşi de cetăţeni, ci de partide. Ele decid cine e primul şi cine-i al şaptelea pe listă, adică cine va intra şi cine nu. Asta stimulează servilismul şi gregaritatea de partid: ca să se aleagă şi-n legislatura următoare, parlamentarul are interesul să fie bine văzut de şefi, nu de populaţie. Indiferent la pulsul ţării, el va face sluj (am văzut numeroase  cazuri) la directivele conducerii. Ieşirea din această mlaştină este votul uninominal pe liste, prin care cetăţeanul chiar hotărăşte pe cine trimite īn Parlament.

            PRAGUL.  Se vorbeşte de ridicarea pragului electoral la 5%. Această ridicare ascunde īnsă un pericol major: acela de a lăsa o parte masivă, semnificativă, a electoratului FĂRĂ reprezentare īn Parlament. Să spunem că se decide pragul de 5%. Au loc alegerile. Cīteva partide (3-4) scot peste 5%. Cele de sub linie ar putea arăta astfel: un partid cu 4,80. Altul cu 4,50. Altul cu 4. Vreo două cu 3 ş.a.m.d. Dacă adunăm aceste procente (ipotetice, dar foarte plauzibile īn configuraţia politică actuală), constatăm că se poate ajunge ca pīnă la UN SFERT din populaţia ţării (cea care a votat cu partidele mai mici de 5%) să nu aibă reprezentanţi īn parlament. Deci, această ridicare a pragului nu e deloc īn avantajul populaţiei, ci numai īn avantajul partidelor mari care, prin redistribuire, vor lua voturile celorlalte. Disponibilitatea societăţii noastre către mai multe opţiuni posibile este un cīştig īn sensul rafinamentului, al nuanţei, īn contrast cu maniheismul iniţial. Intr-o lume care abia de 10 ani şi-a regăsit libertatea, partidele trebuie să piară "natural", prin lipsa de prestigiu doctrinar şi moral, nu prin anihilare aritmetică forţată. De aceea, consider că pragul trebuie să rămīnă cīt este, 3%.