TIPURI DE PARLAMENTARI RUPTE DIN VIAŢĂ
 Jurnalul naţional, 4 ianuarie 1999

           A trecut şi sclipiciul sărbătorilor, vă prezint cîteva crochiuri fără venin:

          TIPUL JĂMANFIŞIST. Nume de cod: Geambo. E jmecher. Are privire de ciumeg şi mers de şmenar. Traversează sălile ţanţoş şi agale, ca un fante cu tangaj. Lui nu-i pasă: el are costum albastru şi pantofi albi, poa’ să ningă, poa’ să plouă - i se rupe-n două. E invariabil "ironic", în manieră proprie, adică miştocar. În imperturbabila sa Weltanschauung, zeflemeaua e la rang de dialectică, băşcălia e argument, iar tupeul - logică. Geambo e folosit ca berbece.

          TIPUL VULGAR. Să-i spunem, convenţional, Răcnelea. E mult şi colţos. Masiv şi butucănos. Dacă punem la socoteală şi coatele, ocupă trei scaune cu-n singur mandat. Activitatea sa predilectă - şi, de altfel, unica - e ca, atunci cînd cineva, şi anume un adversar politic, vorbeşte de la tribună, să-l îngîne, să-l maimuţărească, să-l bruieze sau să-l "apostrofeze". Concepţia lui Răcnelea despre apostrofare este una bazată nu pe cerebel, ci pe decibel. Ca să arate oratorului, sălii şi, eventual, judeţului, că el e de altă părere, Răcnelea hăuleşte. Scoate un fel de onomatopei straşnice şi pămîntoase, cam aşa: -Uăh! Iha! Niiio! Ee-hă! După care (în timp ce vorbitorul de la microfon îşi vede de treabă şi nu-l ia-n seamă), trece la "fondul" intervenţiei sale parazitare, care constă în sarcasme filosofice de genul -Hai, băi!! Du-te, băi! Aiurea, băi! E-te, na, băi! Fugi, băi! Cînd e foarte bine dispus - şi e tot timpul -, continuă cu un soi de glumă de chirpici, la care întotdeauna rîde primul şi singurul, cu un hăhăit lătăreţ şi ultra-mulţumit de sine.

          TIPUL TEMBEL. Să-i spunem Fonfo. Cînd te uiţi la el, îţi aminteşti că ţi-e murdar parbrizul, şi-ţi vine să-l trimiţi ca să-i dai de lucru. Arată ca un paznic de pod, dar îi lipsesc subtilităţile aceluia. Confundă ţările cu capitalele şi instituţiile internaţionale cu mărcile de bere. Nu cunoaşte bine decît o singură limbă: pe cea de la pantofi. În română se descurcă bine cînd tace, ceea ce-i reuşeşte uneori cu succes. Lipicios ca hîrtia de muşte, e prezent la orice sindrofie, şi e foarte mîndru cînd se-mpiedică lumea de el. Se simte atît de îndatorat partidului din care face parte, încît dacă partidul ar avea popou, el ar fi în stare să i-l pupe cu presa de faţă.

          TIPUL SCROBIT. Poţi să-i spui, fără grijă, Fairfax. Arborează papioane sclipicioase şi sacouri roşii. Se deplasează ca un majordom de casă mare, cu o rigiditate de aparat ghipsat. Te şi miri că se poate aşeza fără să trosnească. Ideile îi sunt la fel de ţapene. Iezuit, aminteri nu prost. Grăieşte ţuguiat, din vîrful buzelor, cu moliciuni de cadînă şi inflexiuni de havaiană. Face frig în jurul lui.

          TIPUL COMIC. Ar putea fi poreclit Ţafandache. Pare un amestec sărăcuţ făcut la repezeală între Pinocchio şi Louis de Funes. Lucrurile - toate cu aparenţă de third hand - stau pe el ca o pelerină pe o ţeavă de doi ţoli. Nu se mişcă decît în diagonală sau în zig-zag. În genere, se loveşte de orice întîlneşte în cale: microfoane, bănci, mamifere, stîlpi, cuiere, geamuri. Articulaţiile sale sunt incredibil de mobile, ţi-e şi teamă, contemplîndu-l, să nu se dezagrege, ca o piesă făcută din jocul "Mecano", cu şuruburile prost strînse: totul în el se clatină, zdrăngăne, se bălăngăne. Un privitor neavizat poate jura că insul e recent picat din lună şi că dezmeticirea va dura.

          NOTĂ. Orice neasemănare cu realitatea se datoreşte lipsei de talent a autorului.