(583-20.X.1998) -RIIIU!

          Bună seara. Ideea acestei emisiuni mi-a venit ascultînd felul bizar în care pronunţă unii nume care provin de la meserii, ca Olariu, Ciubotariu, Grădinariu, Pescariu etc. Aşadar, vă rog să mă urmăriţi cu un pic de atenţie şi să trageţi concluziile necesare.

          Nu am nici un dubiu că în tonul ironic al acestei pastile veţi găsi un indiciu. Chiar dacă eu nu mă aflu la un prezidìu, prin intermedìul pronunţiei mele veţi înţelege unde e gafa. N-am să-i evoc aici pe Simion Bărnuţìu, pe Timotei Ciparìu şi nici chiar pe simpaticul Ion Raţìu, pe scriitoarea Doina Uricarìu sau pe politicianul Dinu Patricìu. Nu vreau să fac un rechizitorìu, nici să cad în derizorìu. Dar nu pot să nu bag de seama că unii vorbitori profesionişti, care primesc, care va să zică, salarìu sau onorarìu ca să vorbească corect, sunt în stare să te bage în sanatorìu cu halul în care rostesc. Ei îşi închipuie, probabil, că  pronunţarea cuvintelor româneşti e ceva ce ţine de arbitrarìu sau de aleatorìu, c-aşa vrea muşchiul lor, ei ascultă doar de capricìu, nu le pasă de oprobrìul cunoscătorilor. Habar n-au ce prejudicìu aduc bunei sonorităţi a limbii române pe care au privilegìul de a o grăi. Ei ar trebui luaţi de la domicilìu, aduşi colea la sedìu la un interogatorìu, trecuţi frumuşel prin purgatorìul gramaticii şi în special prin domenìul foneticii şi apoi, în genunchi pe coji de nucă, puşi să aducă un omagìu şi un elogìu bunelor deprinderi lingvistice. Dacă recidivează, să fie daţi afară din servicìu şi chiar din municipìu şi puşi să mai facă o dată colegìul sau chiar cursul medìu, gimnazìul. Ca element tranzitorìu (!că tot a fost aseară Villon!) să li se aplice un sigilìu pe cranìu, care să-i demaşte ca stîlcitori de limbă şi ca violatori de patrimonìu cultural. Provizorìu, pînă dau semne de dezbărare de păcătosul lor vicìu, să fie puşi pînă la sfîrşitul milenìului să lingă clorura de sodìu, cu limba lor pe care n-o folosesc cum trebuie. (Vă reamintesc că vorbesc de netrebnicii care pronunţă Pescarìu, Cojocarìu, Grădinarìu, Fusarìu, Olarìu). Abia după ce vor trece prin acest dur exerciţìu s-ar putea avea în vedere un armistiţìu cu aceşti distrugători de grai. Dacă dau semne că sunt apţi să reintre pe teritorìul corectei pronunţii şi că au renunţat la stranìul lor obicei, se va ţine un consilìu, se va citi memorìul lor, se va discuta în contradictorìu şi, sub auspicìul calmului notorìu şi al toleranţei specifice neamului nostru, s-ar putea să nu mai fie nevoie să fie trimişi la ospicìu. Dacă toţi cei din lungul lor cortegìu s-au scuturat de orgolìul de a se bălăci în ignoranţă, vor fi iertaţi şi reintegraţi în spaţìul public, dar obligatorìu, !obligatorìu vor fi ţinuţi sub observaţie măcar un decenìu ca nu cumva să-şi găsească refugìul în vreun subterfugìu.

          Cam aceasta am avut să vă spun, d-nelor, d-relor şi d-lor despre cei care pronunţă anapoda numele derivate din denumiri de meserii şi îndeletniciri, a căror rostire corectă este Olàru (pronunţat ca şi "salàru" - prin litera transcriem un i foarte scurt, cum e cel de la sfîrşitul cuvîntului „bani”), Fusàru, Grădinàru, Pescàru, Ciubotàru, Cojocàru ş.a.m.d. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă salut, !obligatorìu, cu desăvîrşit respect. 

(584-21.X.1998) DICŢIONARUL ACADEMIEI

          Bună seara.V-am mai vorbit despre lucrarea care trebuie să fie cel mai mare dicţionar al limbii române, un dicţionar "tezaur", un corpus al tuturor cuvintelor limbii române, mai vechi şi mai noi, dialectale sau naţionale, argotice sau cărturăreşti. O asemenea lucrare echivalează cu o "Catedrală a Neamului" în materie de lingvistică, deşi, în esenţă aş putea spune că nu e vorba doar de lingvistică, ci de patrimoniul spiritual în sensul cel mai larg şi cel mai adînc. Acest dicţionar, cum puţine popoare au, există, chiar dacă nu este încă terminat; el este cunoscut, îndeobşte, sub denumirea de Dicţionarul Academiei. De ce? pentru că iniţierea lui a fost un ţel pe care şi l-a propus chiar de la înfiinţarea ei, în secolul trecut, Societatea Academică Română, transformată apoi în Academia Română. Prima tentativă a fost cea realizată la 1873 şi 1876 de Laurian şi Massim, din păcate, însă, din raţiuni pe care nu le detaliez acum, o tentativă nereuşită. După acest eşec, Academia l-a însărcinat pe Bogdan Petriceicu Haşdeu să preia înfăptuirea acestei opere. Haşdeu a depus o rîvnă colosală dar, din cauză că şi-a conceput lucrarea la proporţii mult prea vaste pentru o viaţă de om, nu a putut realiza decît primele litere: litera A şi o parte din B, sub titlul Etymologicum Magnum Romaniae.
          Următorul care a preluat conducerea proiectului (în 1898, dar pentru scurt timp) a fost Al. Philippide; întrucît viziunea sa a fost socotită nerealizabilă de către Academie, s-a renunţat iar.
          Astfel că, la întîi ianuarie 1906, sarcina îi este încredinţată lui Sextil Puşcariu, cel care va reuşi să găsească drumul cel bun. În 1913 apare primul volum, cu literele A şi B. În 1934, apare volumul cuprinzînd literele de la F la I, în 1937, litera J şi o parte din L, iar volumul cu litera C apare în 1940. În 1949 se mai publică, sub o nouă egidă (Republica Populara Romînă), ce se mai găsea redactat din literele D şi L. Şi urmează o nouă împotmolire de vreo 16 ani, de fapt o perioadă de muncă nevăzută, sub conducerea academicienilor Iorgu Iordan şi Ion Coteanu, la noua serie (care o duce mai departe pe cea veche) şi din care au apărut, din 1965 şi pînă acum, literele M, N, O, P, R, S, Ş, T şi Ţ. Din nefericire, situaţia mizerabilă din ţară şi vraiştea din multe domenii îşi pun amprenta şi asupra acestei nobile activităţi, a desăvîrşirii Marelui Dicţionar. Iată ce scrie, într-un articol publicat recent, în numărul din septembrie al revistei Convorbiri literare, care apare la Iaşi, profesorul Gavril Istrate (care mi-a fost şi mie profesor):
          "Încă de acum un an a apărut, prin grija colectivului de la Iaşi, şi primul volum din V. Dar lucrarea iniţiată acum 140 de ani mai are de întîmpinat şi alte dificultăţi. Nu voi insista asupra piedicilor pe care le incumbă o lucrare cu caracter ştiinţific, fie ea şi de cea mai mare valoare naţională, cum e Dicţionarul Academiei, dar va trebui să menţionez faptul că ultimul volum din litera S, tipărit acum cîţiva ani, stă undeva, uitat, într-un depozit, şi nu ne-a fost distribuit nici nouă, celor care l-am plănuit înainte de a se tipări. În această situaţie se găseşte şi primul volum din litera V, tipărit la Iaşi, dar care nici el nu a ajuns, după un an de zile, în mîna specialiştilor. Se vede că boala de care suferă lexicologia academică e de lungă durată; e incurabilă şi nu putem să nu ne întrebăm, ce face secţia de limbă şi literatură română din cadrul Academiei, şi merg mai departe, să mai pun o întrebare: Cum vede problema aceasta preşedintele Academiei, care face şi el parte din secţia respectivă? Nu ne mai aude nimeni, oare? Suntem sortiţi să vorbim mereu în pustiu? Pînă cînd?"
          Eu sper că cei care trebuie să audă, au auzit, şi că, totodată, printre oamenii de afaceri serioşi din ţara asta (care-şi pot, astfel, grava numele pe un monument) se vor găsi şi cîţiva care să contribuie, prin sponsorizare, la ducerea la bun sfîrşit a acestei grandioase întreprinderi: Dicţionarul Tezaur al Limbii Române. Doamne ajută!

(586-23.X.1998) UNIVERSITATE MAGHIARĂ DE STAT ÎN ROMÂNIA?

          Bună seara, cetăţeni. Şi pentru astăzi, dintre sutele pe care le-am primit, am ales tot o scrisoare, de altă factură însă decît cea de ieri. Scrisoarea mi-a fost trimisă de dl. Horia Erdely, str. Michael Weiss nr. 17 din Braşov. V-o citesc în întregime:

          Asta e scrisoarea. Trebuie să spun că tonul ameninţător al finalului mi-a displăcut profund. Eu nu fac "propagandă" aici, iar naţionalismul, în sine, nu are nimic infamant, ca şi, de pildă, liberalismul: există liberalism sălbatec şi liberalism sănătos - la fel: există naţionalism isteric şi belicos, aşa cum există naţionalism civilizat şi cu scaun la cap, adică un respect pronunţat pentru valorile şi simbolurile spaţiului tău natal, fără a le deprecia cu nimic pe cele ale celorlalţi de aiurea. Cît priveşte şovinismul, mi-e complet străin.          
           Cu toate acestea, în ciuda acestui final care proiecta asupra mea o sabie machedoană a "măsurilor ce se impun", voi da curs rugăminţii de a arăta pe micul ecran, nu cîteva minute, că n-am, ci atît cît e nevoie,{#} pasajul din Declaraţia Adunării Naţionale de la 1 Decembrie 1918, în care, pe subiectul care ne interesează, iată ce scrie: "Fiecare popor (adică naţionalitate) se va instrui... în limba sa proprie". Perfect. Aşa şi este la ora actuală. Există şcoală elementară, gimnaziu, liceu şi zeci de secţii şi facultăţi, pe diverse specializări, în limba maghiară. Nu le-a trecut prin cap, nici lui Maniu, nici altora din generaţia de la 1918, care au făcut România Mare, să facă universităţi de stat separate pentru minorităţile naţionale, că doar n-om fi stat multinaţional. Şi aşa, multe posturi universitare pentru minorităţi nu au acoperire în cadre, şi multe locuri în secţiile pentru minorităţi au rămas neocupate. De aceea, cred că ideea din Hotărîrea de guvern 687, cu înfiinţarea unei aşa-zise universitătăţi "Petöfi-Schiller", este o bazaconie politicianistă, născută moartă, pentru că este de neconceput ca statul român să-şi excludă propria sa limbă oficială din spaţiul Almei Mater. Sunt absolut convins că societatea românească în general şi comunitatea academică în special nu vor îngădui transpunerea în faptă a acestei aberaţii, jignitoare pentru spiritul naţional.
          Cît despre cealaltă rugăminte (mai curînd o somaţie), de a citi fără comentarii ceva dintr-un articol de Andrei Cornea, voi spune că am multă stimă pentru excepţionalul eseist care este Andrei Cornea, a cărui carte la care face referire dl. Erdely, Maşina de fabricat fantasme, am şi comentat-o elogios {#} în cronica mea literară din Dilema. Dar pasajul pe care mi-l trimite subliniat {#} dl. Erdely n-are legătură cu subiectul federalizării învăţămîntului, printr-o  universitate separată pentru maghiari. Ca să-i fac totuşi plăcerea corespondentului meu, voi citi, cu sau fără comentariu, cîteva fraze din textul lui Andrei Cornea: "Ne temem că autorităţile locale ni se vor adresa tot în ungureşte? Le vom da în judecată şi ne vom îmbogăţi din daunele primite. Ne temem că nu cumva minorităţile româneşti din cele două judeţe să fie persecutate? (DA, NE TEMEM!) Le vom proteja prin legi şi-i vom pedepsi sever pe transgresori".

          Stimaţi telespectatori de etnie maghiară, germană, evreiască, ucraineană etc. şi, cu voia d-lui Erdely, şi românească, vă mulţumesc pentru atenţie. 

(587-24.X.1998) "LINGVISTICĂ"' ELECTORALĂ 

          Bună seara, stimaţi cetăţeni. În cinstea zilei de mîine, cînd bucureştenii se duc la urne, am programat pentru această seară reluarea unei parodii de emisiune "electorală". Amintiţi-vă de diferitele campanii electorale, pe care le-aţi trăit, cînd veneau pe micul ecran...  ...cînd veneau pe micul ecran tot felul de reprezentanţi ai unor partiduţe de care n-auzise nimeni şi vă promiteau nişte năzbîtii de-ţi stătea mintea-n loc. La ei şi la agramaţi-în-general facem aluzie în gluma de azi.

EMISIUNE ELECTORALĂ

La prezidiu e preşedintele Partidului Cutare şi, lîngă el, tot cu cravată, partidul.

          Stimate alegătoare şi stimaţi alegători! Dacă ne veţi vota, noi vom face totul pentru traducerea în viaţa a următoarelor obiective:  
          (Partidul:)-Daaa!   

          1.Elaborarea unei legi prin care conjuncţia deci să fie declarată Conjuncţie Naţională Obligatorie. Articolul unu al acestei legi va stipula: orice frază şi orice propoziţie în România începe cu deci. Orice alte dispoziţii contrare prezentei legi se abrogă.  
          -Daaa!   

          2.Eliminarea verbelor care parazitează trupul sfînt al limbii române, şi înlocuirea lor cu verbul unic a confrunta. Astfel, dacă ne veţi vota, nu veţi mai auzi propoziţii învechite ca: "Eu mănînc o ridiche", ci "Eu mă confrunt cu această ridiche". Nu veţi mai auzi enunţuri leşinate de genul: "Eu o iubesc pe Măndiţa", ci "Eu mă confrunt cu Măndiţa pe toate planurile". Nu se va mai spune: "Eu sunt amărăştean", ci "Eu mă confrunt cu dificultăţi obiective".   
          -Daaa!   

          2 bis. La paragraful anterior se admite o singură excepţie. În situaţiile cînd, de pildă, am înfulecat o ridiche şi vrem să facem bună impresie, în loc de "Eu m-am confruntat cu această ridiche" se va putea spune "Eu am servit această ridiche".
          -Daaa!   

          3.Abolirea întortocheatelor pronume de întărire, şi reducerea lor la unul singur, care va fi după pofta inimii, spre deplina înflorire a personalităţii creatoare a fiecăruia. Astfel, se va putea spune: "Eu înşine l-am văzut pe Chiricuţă", "Preşedintele înşişi a criticat corupţia", "Parlamentarii şi-au votat lor înşivă lefuri mari", "Nu are rost să-ţi dai ţie însuşi un pumn în cap" şi altele, după temperament, dispoziţie şi bunul plac al cetăţeanului. Deviza noastră va fi : Cetăţeanul însăşi e stăpînul gramaticii, nu viceversa.   
          -Daaa! 

         4.Pentru a asigura limbii române o perioadă de odihnă, nepăsare şi huzur, toate firmele, indiferent de naţionalitate sau sex, se vor scrie în limba engleză sau ceva asemănător. Astfel, în loc de "Cîrciuma Soiosu" se va scrie "Waldorf Imperial", în loc de "WC Public" se va scrie "Intim Club Love Me Baby", taraba cu haţmaţuchi va purta numele de "Shoping Store", iar chioşcul de cocoşei şi covrigi se va numi "Internaţional Business Company Costyke & Marghiolaina" ş.a.m.d.   
          -Daaa!   

          5.Votîndu-ne pe noi, încurajaţi dezvoltarea fără precedent a pescuitului. Noi vom implementa masiv, în toate domeniile, limba de baltă, în care fiecare se va putea confrunta cît pofteşte. De asemenea, vom lua măsuri ca aceasta să fie limba în care se vor traduce orice filme, inclusiv cele româneşti.   
          -Daaa!   

          6.Dacă ne votaţi pe noi, votaţi libertatea! Noi vom pune capăt obijduirii şi împilării care durează de sute de ani şi care ne obligă să punem cratima în locuri fixe. Cratima trebuie să treacă în mîna poporului suveran! Dacă el vrea să scrie "v-oi ciupi", aşa va scrie; dacă el vrea să scrie "dăm-i un milion", aşa va scrie; dacă el vrea să scrie "sunte-ţi şmecher", aşa va scrie, căci poporul este norodul, nu tagma grămăticienilor!   
          -Daaa!   

          7.Pledăm pentru deplina înflorire plenară a pleonasmului, fiindcă strămoşii noştri români din străbuni ne-au învăţat pe noi că repetiţia încă o dată este mama studiului, şi cine nu-şi respectă mama înseamnă că pur şi simplu nu cadrează şi nu se confruntă.  
           -Daaa!   

          8.Toţi politicienii şi toate persoanele cu funcţii de conducere vor urma cursuri intensive de anacolut, adică de tehnică a construirii frazelor fără cap şi coadă, care adică începe sub aspect de a nu se termina din punct de vedere care l-am exprimat de realizare. De asemenea, toţi vor da un examen eliminatoriu la trăncănologie şi palavragistică şi toţi îl vor trece. De la subsecretari de stat în sus, se vor verifica drastic şi aptitudinile balivernice şi gogoşereşti.  
          -Daaa!   

          9.Stimate alegătoare şi stimaţi alegători. Sigla noastră este următoarea: silueta unui cap, în care se află inscripţionată ideea noastră principală: VOTA-ŢY!   
          -Daaa!   

          10.Numai dacă ne veţi vota pe noi veţi...

          Mi se face semn că ne-a expirat timpul de antenă. Vom îninge!
          -Daaa!

(588-25.X.1998) DESPRE TRADUCERE ŞI TRADUCERI 

          Bun găsit. Vreau să vă împărtăşesc în această seară (aşa, fără nici o legătură cu timpul zurbagiu din jurul nostru) cîteva gînduri despre activitatea de traducere. Izvorul lor îl constituie munca mea pe textul lui Dante Alighieri, dar cred că oricine se pasionează de dreapta spunere, de poezie şi de tălmăcirea ei, le poate lesne generaliza. Şi asta nu numai pentru că Dante e numeros, în esenţa sa, ca un hotel (asta de la Mărţişor o am), ci şi pentru că orice Poezie e o mică divină comedie.
          A traduce Divina Comedie sau orice alt poem e ca şi cum ai fi găsit dărîmat, dar ce zic eu? praf şi pulbere, Domul din Milano sau biserica Trei-Ierarhi din Iaşi sau Voroneţul, şi te-ai apuca să-l reconstruieşti tu, singur, după planurile şi înfăţişarea sa întîie, dar numai cu materialele tale, cu ce ai tu în tine, cu ce poţi duce în cîrca minţii şi sufletului tău. Celebrul răspuns al filozofului stoic Bias e deviza traducătorului: omnia mea mecum porto: tot ceea ce am, duc cu mine. Dar traducătorul e sclavul, nu stăpînul acestei devize. Traducerea de poezie e cît traducătorul, nu cît originalul. E un geniu Dante - dar dacă eu nu am talent poetic, nici un dicţionar, nici un corp de comentarii, nici un studiu despre traduceri, nici un catalog de rime, nici o tălmăcire anterioară nu mă pot ajuta cu nimic - după cum un orb nu poate copia Mona Lisa nici dacă i se oferă mii de pensule şi culorile originale ale lui Leonardo.

          Avea păcătosul de Marx o vorbă, care cu ani în urmă ne-a scos mulţi peri albi: "libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii". Nu discut acum aplicabilitatea ei în alte domenii, unde poate zămisli abuzuri sîngeroase - dar muncii de traducere, această vorbă i se potriveşte. În traducere, a fi "liber" nu înseamnă , în fapt, decît a te supune cît mai benevol şi fără grimase "regulii jocului", adică textului şi spiritului original. Un traducător, vreau să spun un erou, zicea un mare eseist spaniol, Ortega y Gasset. Traducerea e un balet de cuvinte pe o platformă nu mai lată de o palmă. Se cade uşor - cel puţin în ridicol.
          Traducerea seamănă cu reconstituirile arheologilor. Scopul lor nu e să facă vase frumoase, ci să le re-compună pe cele vechi, din cioburi, aşa cum au fost. "Imaginaţia", de care e nevoie şi aici, e să găseşti ciobul potrivit pentru locul potrivit. Să foloseşti vechiul material ca să croieşti după gustul tău sau zvăpăierea ta - e o colaborare vinovată, mai mult: o deturnare. Un oarecare l-a tradus, prin '67, pe Verlaine, pocindu-l pînă la asemănarea cu cel mai de jos Vlahuţă: libertatea lui nu era decît lipsă de har. Era ca o interpretare a Missei Solemnis la fluier de arbitru. Un alt exemplu de traducere schimbătoare de tonalitate, pe alt palier, e cea a lui Sorescu din Pasternak; calitatea ei literară e peste discuţie, dar datorită presiunii pe care o exercită mucalitismul asupra gravităţii, e greu de spus cît e acolo Pasternak şi cît e Sorescu. În aceeaşi ordine de idei, ar fi de amintit şi versiunea lui Ion Barbu din Richard al III-lea: un frumos hibrid. Sugerează un fel de play-back°, o dublare a vocilor în studio: imaginea e adesea a lui Shakespeare, dar glasul pe care îl auzim nu-i vine, a al lui Ion Barbu. Stilul shakespeareian capătă forţat geometrismul cînd metalic, cînd cristalin al poemelor din Joc secund. Ultimele două exemple ilustrează cazul autorilor de talent, care, nereuşind să se subordoneze, cum au făcut-o Blaga sau  Doinaş în Faust, Taşcu Gheorghiu în Lampedusa, Philippide în Baudelaire ş.a., realizează traduceri convertitoare. Mustăţile lor deghizează originalul pînă la derută. Figura obţinută e interesantă, dar e o sublimare, nu o transpunere. Punctul limită al acestei situaţii sunt "tălmăcirile" lui Arghezi. Ele nu sunt traduceri (mă gîndesc la fabule, la Baudelaire), ci un fel aparte de adaptări sau chiar "remake°"-uri, rescrieri, în bună slobozenie clasicistă, ale unor subiecte, conform dictonului clasic: je prends mon bien ou je le trouve: iau ce-mi trebuie de unde găsesc. Acestea sunt, în fond, opere de Arghezi, variaţiuni pe teme date, tot aşa cum Cidul e al lui Corneille, Faust al lui Goethe sau Hamlet al lui Shakespeare, deşi subiectele nu le aparţin.

          Arta e lungă, emisiunea e scurtă. Vă sunt îndatorat că aţi avut bunăvoinţa de a mă asculta.