(283-24.XII.1997) CRĂCIUN ()

            Bună seara, doamnelor şi domnilor. E greu să găseşti în fiecare zi calea de mijloc, să împaci şi pe toată lumea, şi pe tine însuţi. Aş fi vrut să dedic copiilor această seară de Ajun, dar nu am suficiente resurse de voioşie. În fine, basta cu prefeţele, andiam', che la via lunga ne sospigne!, să mergem, dar, căci  drumul lung ne-ndeamnă, cum zice bătrînul Dante la sfîrşitul Cîntului IV din Infernul. Am să dau tîrcoale, mîine, datei de 25 decembrie, semnificaţiei şi simbolisticii acesteia. Nu vreau să vă  stric atmosfera de Ajun, dar trebuie să vă  spun de azi că nici data, nici anul naşterii Mîntuitorului nu au încetat să stîrnească polemici ştiinţifice între istorici. Ca să nu vă fac capul calendar, în privinţa anului vă spun doar că variaţiile nu depăşesc marja a 4-5 ani, între al 748-lea de la fundarea Romei şi al 752-lea. Cît despre lună, însă, certurile erudiţilor sunt mult mai aprige; un cercetător susţine chiar că Evangheliile arată că luna nu putea fi decembrie, pentru că în Palestina ar fi mult prea frig în acea perioadă pentru ca nişte păstori să-şi petreacă noaptea cu turmele sub cerul liber...

          Să-i lăsăm să se certe, noi să ne pregătim de serbarea naşterii Domnului prin care, cum spunea un înalt for ecleziastic, "Cuvîntul s-a întrupat şi a intrat în istorie".    
         Acum, să aruncăm o iute privire vocabulei "Crăciun" (despre care, ceva mai pe larg, va fi vorba mîine). Pe lîngă ziua în sine, ce mai înseamnă “Crăciun”? În popor şi în mediile bisericeşti, Crăciun se mai numeşte şi icoana reprezentînd naşterea lui Isus, pe care o duc preoţii pe la casele oamenilor. Datina zice că atunci cînd vine popa cu "Crăciunul", trebuie neapărat să şadă pe pat. În Moldova şi Bucovina, “Crăciun” i se spune colacului pe care-l făceau gospodinele în aceste zile (mai exact, în seara Crăciunului) şi-l păstrau pînă-n primăvară, cînd trebuia pus în coarnele boilor, înaintea pornitului la arat. "Moşii de Crăciun" sunt pomenile care se dau de sufletul răposaţilor. Prin asemuire cu Sfîntul Nicolae, Crăciun căpăta uneori şi sensul de bîtă, ciomag (-Ţi-oi da un crăciun pe spinare!). Se cunoaşte şi verbul a crăciuni, cu o semnificaţie neaşteptat de dură: a omorî pe cineva în mod bestial, a-l măcelări (în preajma Crăciunului din '89, acest sens s-a înfăptuit cu asupră de măsură); dacă e vorba de fete, verbul va să zică a le viola, a le batjocori. Denumirea de "Crăciunul Mic" era atribuită Anului Nou=zilei de Sfîntul Vasile; prin Banat, i se spunea Anului Nou (poate că i se mai spune şi azi) "fratele Crăciunului". Cît despre bradul de Crăciun, Sextil Puşcariu arată că aceasta e o datină pe care am împrumutat-o din Occident şi s-a împămîntenit tîrziu. În fine, tot el emite opinia că slavii, care au şi ei acest cuvînt, l-au luat de la noi, iar de la slavi l-au luat apoi şi ungurii (karacsony). Asupra acestui aspect, însă, se mai discută, pentru că, de  pildă, într-o cronică din Novgorod din anul 1143, cuvîntul de care vorbim (crăciun) desemna solstiţiul de iarnă, dar nu numai atît, ci şi numele unei divinităţi a iernii şi a morţii. Lucrurile sunt încîlcite şi nu o emisiune de 5 minute le poate descîlci. Eu îmi fac datoria de a nu vă minţi cu iluzia că totul e limpede şi netăgăduit ca-n palmă. Nu e. Oricum, alte amănunte frumoase puteţi găsi în cartea lui Sorin Lavric¹, scoasă de Humanitas.
          Mai sigure sunt lucrurile în privinţa numelui de persoană Crăciun, unul din cele mai vechi româneşti. Prima atestare în documente (după Cristian Ionescu) e în 1492; în acte din vremea lui Ştefan cel Mare se găsesc trei inşi cu acest nume. Cuvîntul a fost mult folosit şi în toponimie (denumirile locurilor geografice): o cetate din sudul Moldovei, construită prin sec. XIII, purta numele Crăciuna; ţara noastră e plină de Crăciuneşti, Crăciuneni ş.a.m.d.
          Timpul zboară ca prostul, aşa că doar o vorbă vă mai spun. Vă amintiţi  poate că, mai demult, v-am atras atenţia că numele Tudor (sau Teodor) şi Doroteea înseamnă exact acelaşi lucru, dar inversat: darul lui Dumnezeu (ca şi Bogdan, de altfel). Ei bine, o asemenea potriveală, că să zic aşa, există şi la numele Crăciun, care are un perfect corespondent feminin; nu vă gîndiţi la Crăciunica, Crăciunela sau Crăciunoaia, deşi nici astea nu lipsesc. E vorba de numele Natalia, care vine din latinescul Natale Domini (naşterea Domnului), cu alte cuvinte, Crăciunul – quod erat demonstrandum.
          Cu asta, pun virgulă şi asteptăm frumoasa zi de mîine, cînd vom intra şi mai în miezul subiectului. Toate cele bune, la mulţi ani!
 

(284-25.XII.1997) CRĂCIUN ()

            La mulţi ani şi bună seară, d-nelor, d-relor, d-nilor şi dragi copii. Este pentru mine o  onoare şi o mare emoţie să mă aflu în casele dvs., fie şi sub forma unei luminiţe pe un ecran electronic, în această zi, poate cea mai frumoasă zi de sărbătoare, ziua care acum 2003 ani a început să schimbe cursul istoriei şi faţa lumii. Vă mulţumesc că-mi acordaţi 5 minute din acest timp al bucuriei şi vă rog să fiţi îngăduitori dacă n-am să fiu la înălţimea aşteptărilor dvs.

          Despre ce aş putea să vă  vorbesc decît despre Cel născut de neprihănita Maria în ieslea din Betleem? Nu e nici momentul şi nici eu nu sunt omul potrivit pentru o "predică". Dacă ar fi să-mi ascult gîndul cel mai adînc, ar trebui să vă  fac o mărturisire: Isus Cristos mi-e drag, mi-e pur şi simplu drag, ca un prieten apropiat, nu e, pentru mine, venerabil şi impozant ca o "instituţie" sacră, nu-L simt doar ca pe o transcendenţă, ca pe o entitate sfîntă, ci ca pe o făptură de spirit pe care O urmăresc şi care mă urmăreşte. Mi-e drag Isus pentru că, întrupare a divinului, are şi slăbiciuni omeneşti. E bun şi blînd, dar îşi şi iese din fire, ca în episodul alungării negustorilor din Templu, cînd pune mîna pe bici, răstoarnă mese, strigă, e mînios. Mi-e drag pentru că are, ca şi noi toţi, momente de îndoială, de n-ar fi să amintesc decît sfîşietorul strigăt de la capătul calvarului: Eli, Eli, lama sabactani? Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? N-am avut, oare, cu toţii, asemenea clipe, în care ni s-a părut că nu mai e nici o lumină...?, şi totuşi ea a apărut şi am mers mai departe? Mi-e drag pentru că spusele Sale, din suprema înţelepciune din care izvorăsc, nu sunt de o consecvenţă oarbă, mecanică, inumană; aşa cum lumina albă e formată de fapt dintr-un mănunchi de culori, în care se află şi roşul, şi violetul, şi galbenul şi altele, cuvintele Sale au faţă şi revers, poţi găsi în ele contraziceri care dau viaţă, complexitate, relief; şi aici am să evoc doar o vorbă: El, care ne învaţă să ne iubim aproapele, a spus şi acea adîncă şi tainică frază: Nu am venit să aduc pacea, ci sabia! Mi-e drag pentru că (un subiect pe care l-am mai atins) pentru că scrie şi mi-e drag pentru că citeşte, dînd girul dumnezeirii Sale acestor, altminteri, biete vanităţi omeneşti. Mi-e drag pentru că, în dubla sa calitate, de Dumnezeu adevărat şi de Om adevărat, aşa cum a statornicit Conciliul de la Niceea în anul 325, mă lasă să-l pipăi cu antenele tremurînde ale sufletului şi să urlu, cum voia poetul: Da, este!, şi ecourile acestui strigăt lăuntric să mă reîntremeze. Această mirabilă persoană cu două naturi mi-e dragă pentru că şi-a dus singur crucea, cum ne e dat fiecăruia. Cele două naturi ale Sale le găsim în orice om. Fiecare dintre noi Îl repetă, mai mult sau mai puţin. Oricine are o încărcătură de omenesc şi o scînteie de dumnezeire în el.

          Dar uite că, fără să vreau, am luat un ton de predică. Vă cer iertare, şi vă rog să mai aveţi bunăvoinţa de a asculta, astăzi şi într-una sau două din zilele următoare, cîteva istorisiri frumoase şi adevărate, de data aceasta nu din săracul meu cuget, ci din Carte şi din cărţi, despre cuvintele: Crăciun, Isus Cristos, Cristian, Cristina şi altele.
          În jurul etimologiei cuvîntului Crăciun, savanţii au purtat ample discuţii. S-au propus, ca posibile surse, termenii latineşti incarnatio, incarnationem (întrupare) sau calatio, calationem (chemare către mulţime). Dar cele mai multe adeziuni le-a întrunit, din partea specialiştilor, ipoteza că la originea vorbei româneşti Crăciun se află latinescul creatio, creationem, care-nseamnă creaţie.
          Prima atestare în documente româneşti e din 1652 şi e probabil că, fiind moştenit direct din latină, în vechime se pronunţa rotacizat, adică cu “r”: crăciur. Să lăsăm însă niţel filologia şi să mergem acolo unde istoria se întîlneşte cu mitologia: mă refer la ziua de 25 decembrie. Evangheliile nu oferă nici o indicaţie privind data naşterii Mîntuitorului. Primii creştini au văzut în data de 25 decembrie o legatură cu o Sărbătoare a Soarelui, pe care romanii o celebrau în acea zi. În primele secole ale mileniului anterior, Isus era, într-adevăr, asimilat Soarelui, Sfîntul Augustin, de pildă, preluînd o sintagmă biblică, Îl numea "astrul din înalt". Data de 25 decembrie a fost pusă în relaţie şi cu ziua cînd e sărbătorit Ioan Botezătorul, adică solstiţiul de vară - momentul din care soarele, în emisfera nordică, începe să coboare, în timp ce Crăciunul se află în perioada cînd soarele începe să urce din nou: interpretarea simbolică data acestei simetrii a fost aceea că strălucirea luminii împrăştiate de precursorul Ioan scade pînă în ziua cînd apare, orbitoare, lumina lui Isus care-i ia locul şi o întrece.

          Mai am multe să vă  spun, dar şi mîine e o zi. La mulţi ani şi fiţi veseli.
 

 (285-26.XII.1997) CRĂCIUN ()

          Doamnelor şi domnilor, bun găsit. În speranţa că aceste chestiuni cam filologice nu vă sastisesc din cale-afară, vă solicit din nou binevoitoarea atenţie pentru cîteva informaţii referitoare la numele Mîntuitorului, pe care cred că se cuvine să vi le comunic aici şi vă rog să primiţi scuzele mele dacă aseară am fost prea emoţionat.

          Numele Isus era un nume obişnuit în acele vremuri, "de început de călindare", vorba lui Ion Barbu dintr- o poezie nu chiar din cele mai reuşite. În Biblie găsim 15 indivizi cu numele Isus, iar în secolul I d.Cr., istoricul evreu Flavius Iosephus citează nu mai puţin de 20 de persoane cu acest nume. Era deci un nume curent la evrei. Amintesc doar cîteva din personajele biblice cu acest nume. • Isus sau Ioşua Navi a fost un conducator al poporului evreu după moartea lui Moise; e sărbătorit la 1 septembrie. • Isus, fiul lui Eliazar, este chiar amintit în lungul arbore genealogic al Mîntuitorului din Evanghelia lui Luca (paragraful 3, versetul 29).  • În unele manuscrise, tîlharul eliberat de Pilat din Pont, la cererea poporului, în locul lui Cristos, poartă, pînă şi el, numele de Isus Baraba.  • Un colaborator al Sf. Pavel se numea de asemenea Isus (i se mai zice şi Justus).
          Numele fiului lui Iosif şi al Mariei, născut în grajdul din Betleem (să spun în paranteza că Beth-lehem se traduce prin "casa pîinii"), numele Mîntuitorului, deci, îşi are originea în ebraică, la fel ca şi multe nume din cele mai frecvente: Gabriel, Ion, Emanuel, Mihai, Daniel, Ana ş.a. În ebraică, lanţul etimologic al numelui Isus începe cu Iahve (Dumnezeu, Domnul), continuă cu Iehoşua, şi apoi, în fine, Ieşua sau Ioşua, ceea ce înseamnă "Domnul este mîntuirea", "Dumnezeu salvează". În greceşte, unde a trecut ulterior sub forma Iesus, cuvîntul are semnificaţia de "cel care vindecă".

          Să trecem acum la a doua parte a numelui: Cristos. Şi aceasta este o traducere, în greceşte, a termenului ebraic Maşiah (in româneşte, Mesia), în care regăsim particula Iah, de la Iahve = Domnul. Maşiah însemna "unsul lui Iahve”. În cea mai veche (prima) traducere a Bibliei, Septuaginta, grecii au tălmăcit numele Mesia prin Christos, de la verbul chriein, a unge. Ignorîndu-se semnificaţia acestei expresii, numele Cristos a fost considerat al doilea nume propriu al lui Isus. De la greci, românii l-au luat sub forma Christus, de unde a derivat adjectivul christianus, adică originea românescului creştin. Prima folosire a lui christianus datează, pare-se, din anul 43 d.Cr. Din adjectiv, el devine nume propriu, la început secret, din cauza persecuţiilor religioase; apoi, după ce, în vremea lui Constantin cel Mare, creştinismul ajunge religie oficială, se răspîndeşte intens. La români, prima atestare documentară a numelui este din 1389, sub forma Cîrstian, apoi Cîrstea. În 1415 găsim deja un Cristea şi, pînă la 1500, încă de 11 ori în diverse documente; în "pomelnicul de la Horodişte" din 1484, aflăm o Hristina. Mai tîrziu, apar şi celelalte variante: Cristian, Cristina, Cristiana, Cristache, Cristel, Cristoiu, Cîrstocea, Ristea ş.a. O formă mai rară, derivată de la Hristos, este Hristu, folosit la aromâni şi venit din bulgăreşte, unde Hristo e un nume obişnuit (avem şi noi o stradă cu numele poetului şi revoluţionarului bulgar din secolul răs-trecut, Hristo Botev).
          Nu vreau să uit nici numele de sorginte grecească Cristodul şi Cristofor. Ele sunt formate prin adăugarea, la radicalul Crist, a cuvîntului dulos (adică rob, slujitor) şi, respectiv, foros (adică cel care poartă - cum e, spre altă pildă, numele Nichifor, care se trage din Nike-foros = purtătorul, aducătorul de victorie; Nike-victorie, l-a dat şi pe Nichita). Deci: Cristo-dul = slujitorul lui Cristos, Cristo-for = purtătorul, recte: propovăduitorul lui Cristos, deşi o legendă conferă numelui Cristofor chiar sensul propriu, de a purta în spate: e vorba de un martir, Cristofor, care l-ar fi purtat pe umeri pe Isus copil; cert e doar faptul că acesta a fost canonizat încă din secolul IV, ceea ce a favorizat răspîndirea numelui, care era chiar popular, ca patron al navigatorilor şi al pelerinilor, al călătoriilor pe uscat şi pe apă.

          Cu acestea, închei scurtul meu periplu prin universul cuvintelor legate de naşterea Celui despre care Evanghelia lui Ioan spune atît de amarnic şi atît de potrivit unei veşnice jumătăţi a istoriei omenirii: "Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decît lumina". La mulţi ani! (AVE MARIA)
__________________________
         1) Sorin Lavric, Cartea de Crăciun, Humanitas, 1997. V şi Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Saeculum, 1997; Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, Polirom, 1998; Petru Caraman, Colindatul la români, Minerva, 1973.