(35-20.IV.1997) LIMBA DE LEMN (III) (Două pastişe)         

Bună seara, mult stimaţi oameni ai muncii sau ai afacerilor sau ai şomajului de pe întreg cuprinsul tot mai scumpei noastre patrii. Aşa cum v-am promis, azi urmează să vă ofer două pastişe, două parodii de limbă de lemn veche şi nouă. Ca să fie mai uşor de sesizat diferenţele, le-am dat o temă unică. Care va să zică, doi naratori diferiţi vă vor relata aceeaşi mică istorioară, în care e vorba de un cuplu, bărbat şi femeie, care, pur şi simplu, se sărută pe o bancă în parc. (Recunoaşteţi că e o acţiune simplă, dar în acelaşi timp, cu profunde implicaţii demografice). Să-l ascultăm întîi pe naratorul de stil comunist şi proletcultist al anilor '50.

Acum, cam acelaşi lucru, într-una din limbile de lemn ale anilor '90.

Doamnelor şi domnilor, dacă veţi spune că am exagerat, vă voi răspunde mai întîi că şi exagerarea e scrisă-n legile-omeneşti şi mai cu seamă în cele retoriceşti, iar în al doilea rînd că misiunea pe care cu toată modestia mi-o asum este aceea a unui "microscop", care măreste mult ca să vă arate celulele bolnave ale organismului limbii. Pînă mîine, cînd va trebui să mai răbdaţi puţină teorie, vă doresc toate cele bune... e qualcosa di piu! şi ceva în plus! (5,02)

 (36-21.IV.1997) LIMBA DE LEMN (IV)

            Bună seara, îngăduitorii mei telespectatori. Cred că am ciocănit şi am scrijelit destul limba de lemn; a sosit momentul să tragem niscaiva concluzii. Ca să fiu pe cît pot de metodic, le voi numerota.

1) În sensul ei clasic, limba de lemn este jargonul complex, cu particularităţi lexicale, topice şi stilistice, elaborat de Puterea totalitară pentru a-şi obscuriza discursul. Limba de lemn este astfel opusul transparenţei, ea trebuie descifrată, citită printre rînduri. Limba de lemn ascunde realitatea, pe care o încăpsulează în formulele prefabricate ale doctrinei despre CUM TREBUIE SĂ FIE REALITATEA.

2) Limba de lemn e folosită de Puterea totalitară în scopul omogenizării, al aplatizării societăţii: nimeni nu trebuie să iasă prea mult din formaţie; ca semn al supunerii disciplinate faţă de canoanele regimului, cetăţenii trebuie să-i adopte formulele fixe şi stilul ciltsos. (Naziştii spuneau: Wer denkt, zweifelt schon - cine gîndeşte, se îndoieşte deja).

3) Ajuns în acest punct, trebuie să vă comunic cu mîhnire, două nuanţe care complică mult lucrurile. Adevărul e că limba de lemn, într-un sens mai larg,  nu e o caracteristică numai a puterilor totalitare sau numai a potentaţilor care s-au format şi deformat în atari regimuri. Şi în discursurile unor politicieni din ţări cu bătrînă democraţie, consolidată, sau din ţări în care democraţia s-a reaşezat indiscutabil, în premisele ei esenţiale, întîlnim o limba de lemn ad-hoc, ca rezultat al dorinţei cutărui politician, de orice culoare, aflat la ananghie, de a înceţoşa lucrurile, de a evita spusa netedă, tranşantă şi prea angajantă. Ce-i drept, în democraţie,  ponderea fenomenului e mai redusă, dar e departe de a fi nulă.

4) Din păcate, apăsătoarea realitate ne obligă să constatăm că limba de lemn nu mai e folosită doar de factorii de Putere (oricare ar fi ea). După zeci de ani de îndoctrinare prin grădiniţă, şcoală, facultate, şedinţe, învăţămînt ideologic, mass-media etc., zi şi noapte, limba de lemn a pătruns şi s-a instalat în multe conştiinţe ale oamenilor de rînd, nu granguri, ca o soluţie de minim efort. O sumedenie de vorbitori au suferit influenţa stilului de lemn şi acesta le-a intrat în reflexele vorbirii. (Îmi amintesc un exemplu, poate niţel caricatural - dar azi tot ce ţine de limba de lemn ne pare caricatural - un exemplu dintr-un roman de Petru Popescu: un tînăr impetuos reuşeşte s-o seducă pe nevasta unui activist, iată-i împreună în intimitatea unui alcov, el o îmbrăţişează lubric şi ardent şi, înainte de a se prăbuşi împreună pe somptuosul divan, ea exclamă memorabila frază: "Nu e just ce facem!" Tîlcul e că ecourile plenarelor nu se sting nici în iatacuri). Deci, nenorocirea e că acum vorbeşte în limba de lemn şi omul simplu, nu doar ştabul. Amîndoi trebuie vindecaţi şi, vorba ştim noi cui, re-vindecaţi! În fond, în acest efort de tămăduire, de dezbărare de obişnuinţa exprimărilor lemnoase, se înscrie şi modesta noastră emisiune. Decenii la rînd, pentru multă lume, în societatea românească s-a instalat un fel de SCHIZOFRENIE SOCIALĂ, o dublă conştiinţă şi o dublă gîndire: cea reală, a intimităţii fiinţei, şi cea oficială, impusă de stat. Am cunoscut personal, înainte de 1989, copii de vîrstă fragedă (7-8-9 ani) care făceau o distincţie netă între ce "trebuie spus la şcoală" şi ce "este adevărat". De aici, pînă la relativismul cinic şi scîrbit mai era doar un pas, pentru ca puştiul, în lipsa unui dascăl competent care să fi fost paralel şcolii, şi fiind confruntat cu minciuna perpetuă, putea ajunge să creadă că tot ce i se spune, fie despre Mircea cel Bătrîn, fie despre Eminescu, fie despre Shakespeare, fie despre Horia, Cloşca şi Crişan, e doar gogoriţă propagandistică, "gargară", "trombon", "vrăjeală". Îndreptarea acest ei situaţii, tămăduirea cugetelor deformate, nu se poate face decît în timp, prin inocularea cu bun-simţ şi har a unor doze masive de ADEVĂR.

5) În fine, lărgind mult conceptul, cred că se poate vorbi, la figurat, de o limba de lemn eternă şi universală, cea a oamenilor sub-mediocri şi sclifosiţi. Trăncănelile sofiştilor ironizaţi de Platon, fandoselile verbale ale medicilor lui Moliere, graiul funcţionarilor prăfuiţi ai lui Gogol sau Cehov ori, în fine, Dicţionarul ideilor primite al lui Flaubert stau mărturie. Acesta din urmă e o culegere de truisme, de banalităţi, de poncife, gata formulate care, în conversaţie, îi vin automat pe buze mic-burghezului semidoct sau de-a dreptul fleţ. El nu gîndeşte, ci reproduce mecanic fraze prefabricate care-i dau impresia că spune şi el ceva deştept. În acest sens, limba de lemn în sensul larg e o expresie a neputinţei, a lenei sau a înţepenirii (a anchilozei) gîndirii, de oriunde şi de oricînd.

Atît deocamdată, şi vă doresc să fiţi voioşi. (5,49)

 (39-24.IV.1997) MIROBOLANT

            Bună seara. Un text, celebru în lumea literară, al poetului Mihai Ursachi, sună aşă: "Un om din Tecuci avea un motor / Dar nu i-a folosit la nimic".
            În ceea ce mă priveşte, pot să afirm că un om din Tecuci avea un cuvînt, dar nu ştia la ce i-ar putea folosi. Omul mi-a scris pe adresa Televiziunii Române, se numeşte Ioan Drăgan, îi mulţumesc, iar cuvîntul cu pricina este cuvîntul mirobolant. Această vocabulă are o poveste mai înflorită. Dar mai întîi, ce-nseamnă? Înseamnă: ceva fantasmagoric, trăznit, aiurit, din cale-afară de bizar, incredibil. De ex.:
                    L-am întrebat de unde a avut bani să-şi facă vilă, şi mi-a trîntit o poveste mirobolantă cu o mătuşă care a găsit o comoară şi i-a lăsat-o moştenire bla-bla-bla...
          Sau:
                    În revoluţia din Decembrie, un episod mirobolant a fost cel al teroriştilor dispăruţi fără urmă!
          De unde vine cuvîntul mirobolant? Noi l-am luat gata făcut, cu sensul pe care l-am spus, din franceză. Dar franceza, cum l-a zămislit? Iată cum. Existau nişte fructe exotice, de tip uscat, provenite din India sau Egipt şi folosite fie ca plante medicinale, fie în farmacie ca materie primă pentru unele medicamente. Aceste fructe se numeau mirobolan. Denumirea le venea din cuvintele greceşti "myron", adică parfum (asupra căruia voi insista puţin mai tîrziu), şi "balanos"=ghindă, fruct. Un dramaturg francez, Hauteroche, a născocit un personaj, un doctor care pretindea că vindecă totul pe bază de pilule. Acest super-vraci purta numele de Mirobolan - şi de aici s-a răspîndit sensul de "minunăţie, bizarerie, ciudăţenie" pe care l-a căpătat cuvîntul, devenit adjectiv sub forma mirobolant.
          Povestea s-ar termina aici, dar mai are un adaos nostim. Toata lumea cunoaşte numele "Mirabela": ei bine, acest nume, care în franceză desemnează banalul "corcoduş", vine din italiană şi nu e decît o deformare a vechiului "mirobolan", prin apropiere de adjectivul mirabilis = minunat şi adjectivul bella = frumoasă, creîndu-se astfel o aparenţă de etimologie, o falsă etimologie. De fapt, Mirabela şi mirobolant sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi.

Am promis că revin asupra primei jumătăţi a acestui cuvînt, care este grecescul "myron", însemnînd ulei parfumat, balsam, prin extensie: parfum. Prin intermediar slav, cuvîntul a ajuns şi în limba română, sub forma "mir", adică untdelemnul sfinţit folosit de biserica creştină la săvîrşirea unor ritualuri; din aceeaşi familie de cuvinte sunt şi "miros" sau "mireasmă". La vechii greci, Myron devenise nume propriu şi însemna "cel al cărui corp e uns cu uleiuri parfumate", adică un semn de eleganţă, de rafinament.

Aceasta ar fi, în stilul repejor, mirobolanta poveste a cuvîntului mirobolant.

Să trecem la următorul de pe lista d-lui Drăgan: lumpcultura. Şi aici, ca să-nţelegeţi despre ce e vorba, trebuie să vă iau mai pe departe. Expresia lumpcultura, care este o creaţie lexicală ad-hoc, nu e un cuvînt consolidat, atestat de dicţionare, e compusă după modelul cuvîntului lumpenproletariat care (fără să intru în amănunte politico-sociologice) înseamnă acea categorie de inşi de la marginea societăţii, ceva între muncitor-fără-slujbă şi derbedeu. De altfel, în germană, unde s-a născut cuvîntul, "Lump" înseamnă "golan, vagabond, derbedeu". Lumpenproletariatul ar fi deci un proletariat nenorocit, declasat, decăzut, ticăloşit. Acum devine clar sensul cuvîntului compus de care m-aţi întrebat, "lumpcultură": o cultură de mahala, o cultură fără înălţime spirituală, o cultură de nivel grosolan, dacă nu chiar mojicesc. Din păcate, în peisajul românesc de azi (în gazete, cărţi, pe scene, la cinematograf şi pe pe micile ecrane) lumpcultura îşi face destul de simţit damful fetid. Ştiu că e firesc să fie aşa, nu există tren fără ultimul vagon - dar tot printr-o metaforă am să spun că, dacă e natural ca pe lume să existe şi viermi, trebuie să facem tot posibilul ca să-i împiedicăm să ne pătrundă în farfurie, în ceea ce cu adevărat ne hrăneşte. Lumpcultura e gunoi şi se cuvine să ne sforţăm să izolăm bine ghenele.

(CEAS) Mai încape un răspuns în minutele de azi. Apare aici (SCRISOARE) vocabula a empatiza. Să vă spun drept, e un verb cam forţat, deşi cuvîntul pe baza căruia a fost scornit are un sens clar: e vorba de "empatie", termen din limbajul psihologic-filosofic (din aceeaşi familie cu patos, simpatie, antipatie, intropatie) care înseamnă capacitatea mentală, sufletească de a te transpune în altul, în altcineva său în altceva, reuşind să-l pătrunzi, să-l simţi, să-l înţelegi prin intuiţie.

Ajunge pentru azi, vă mulţumesc pentru atenţie. (5,15)