(20-5.IV.1997) TELEGRAFISMUL

        Telespectatori, bună. Această seară subiect abordat stil telegrafic berc STOP. Stil telegrafic este bun aduce om economie timp spaţiu STOP. Literatura noastră scriitori celebri recurs stil telegrafic rezultate f.f. bune. Amintesc autor Scrisoare pierdută sau schiţă Telegrame. Citez din bucata urmă citate ţinut minte rîs durut burta: "Directoru prefecturi locale insultat grav dumnezeu mami şi palme cafiné central. / Procoror lipseşte oraş mănăstire maici chef. Tremur viaţa mé, nu mai putem merge cafiné. Facem responsabil guvern. / A doua oară atacat palme picioare piaţa endependenţi acelaşi bandit director scandalos însoţit zbiri. Situaţia devenit insuportabilă. Oraş stare asediu. Panica domneşte cetăţeni. / Bandiţi regimului acest secol lumină bagiucurind constituţia ce aţi giurat voit ucidi di două ori cafine central si piaţa endependenţi fratemeu fost reprezentant naţiuni. / Bandiţi ameninţănd viaţa fost az arestat procoror. Victima arest torturată ca inchiziţă. Cuţitul os. / Costăchel tras revolver spart glob lampă centrul grădini electrice. Garantăm invenţiuni fictive torturile. / Costăchel Gudurău liberat az dimineaţă lipsă probe intenţie asasinat. Impăcat cu directoru. Pupat toţi piaţa endependenţi". Vedeţi? Caragiale mare economie mijloace reuşit efect spus tot ţac-pac, intrat istorie literatură, studiat şcoli, jucat străinătate, dat bacalaureat doctorat, scris cărţi făcut filme succes monstru stradă purtat nume bust festival. Gazetari azi presa scrisă radio televiziune invidioşi Caragiale recurs şi ei stil telegrafic căutare succes egal. Deosebire maaaare!, luat păcăleala, intrat incidenţă dicton spus eu emisiune: quod licet Caragiali non licet Caracudi, traducere: ce permis Caragiale, nu permis Caracudă. Urmează eu dat exemple dovedit irefutabil afirmaţie, altfel calomnie ridicat imunitate băgat Cochinescu Dejeu Pitulescu Ardelean zdup. Nu problemă, curaj opiniuni mele, exemple ghiotura, gîrlă, căc...STOP. Servesc exemple, popor luat aminte. Văzut timp urmă docoment oficial Cotroceni antet "Cabinet preşedinte". Pus întrebare de ce cabinet preşedinte şi nu "cabinetul preşedintelui", cum pretind gramatică logică stil. Răspuns nu primit, dar bănuit Cotroceni realizat economie litere buget austeritate. Văzut apoi document oficial ieşit Palat Victorie cu antet: "Cabinet ministru". Nu mai întrebat de ce cabinet ministru, şi nu cabinetul ministrului, ştiut răspuns: milă consum litere. Mutat colimator televiziune post naţional posturi particulare. Ce văzut? Văzut şi aici grijă mare nu risipit litere preţioase bucurat mult contabil. Cînd reporter discutat cu persoană, pe ecran apărut aşa: Ion Bubuiuc, director Trust. Redactor inscripţie bucurie mare pus deoparte zile negre 6 litere şi scris Director Trust în loc de Directorul Trustului. El gîndit nu părăduit avut naţiune. Concepţie spic spic patrie snop acţionează cantităţi oricît mici. Şi două litere dacă evităm cheltuire sentiment lucru mare realizat. Văzut astfel pe mic ecran: "Bubuiuc Ţimbirescu, preşedinte AMNFL". Redactor socotit sine proprie dacă scrie după gramatică babalîci "preşedinTELE AMNFL" pagubă mare, aruncat vînt litere scumpe, faliment televiziune, sărăcie durere bulgarizare, aşa că luat măsuri tăiat terminaţi ca partid coadă cîine.

(21-6.IV.1997) DOI “DOI” SAU DOI “DE DOI”?

(23-8.IV.1997) AZI SERVESC

        Bună seara, stimaţi consumatori ai emisiunii Doar o vorbă să-ţi mai spun! Repetiţia este mămica învăţăturii şi bunica reclamei. Dar noi nu cu reclama avem treabă, ci cu învăţătura. N-o putem lăsa să devină un copil al străzii. Aşa că mergem pe repetiţie, pînă biruim. Întrucît în mai multe scrisori, între care se detaşează cele primite de la Dana Economu şi Simona Popescu din Bucurşti, Radu Antonescu din Turnu Severin, Coca Spiridonica şi Liana Tudor din Constanţa, Lucreţia Palade şi Marilena Chiriac din Ploieşti şi Luminiţa Uriţescu din Arad, revine o anumită problemă, îmi zic că nu strică s-o mai pun şi eu o dată, niţeluş îmbogăţită, că doar trăim vremurile îmbogăţirii, nu-i aşa?
        Aşadar, despre ce e vorba în propoziţia mea de azi? O să vă iau pe departe. Într-un ziar, dintre cele mai onorabile de altminteri, am citit, ceva mai demult, o ştire intitulată aşa: "Preşedintele Cutare a înnoptat la vila lui Ceauşescu". Pînă aici, nimic catastrofal. Undeva trebuia să înnopteze şi şeful statului, că doar nu era să doarmă în gară, în sala de aşteptare, Doamne iartă-mă! Deci, a înnoptat omul acolo. Buuun. Buba vine ceva mai jos, în ştirea propriu-zisă. În cuprinsul acesteia, scrie aşa, citez: "Înaltul oaspete a fost găzduit în vechiul tronson al vilei. Ieri, preşedintele A SERVIT MASA DE PRÎNZ la Complexul Cutare din localitatea Cutăreni". Am încheiat citatul, dar nici nu l-am încheiat bine, şi am rămas pironit pe gînduri adînci şi tulburătoare. Stranie ţară, stranie chestie! Populism-populism, dar CHIAR aşa?! Oare CHIAR aşa? [Papion] Nu mi-l puteam imagina nici în ruptul capului pe preşedinte în frac sau jiletcă, cu papion, cu o tavă într-o mînă şi un şervet pe cealaltă, cutreierînd cu pas grăbit sala, aşezînd solniţe şi tacîmuri pe mese, turnînd cu polonicul în farfurii şi avînd mereu grijă să fie în consens cu convivii şi să le umple întocmai şi la timp paharele... Mă gîndeam chiar cu groază că putea să fie cîte un client mai nervos care să-l pună pe şeful statului în situaţii delicate, mai ştiu eu?, de pildă: “-Alo, domnu' preşedinte, mai trebuie nişte pîine aici, cu grîu românesc dacă se poate!” sau: “-Alo, şefu', păi ce, asta-i prepeliţă? asta-i cucuvea toată ziua, mănînc-o d-ta dacă poţi!” sau cine ştie ce alte reproşuri de-ale chefliilor. Nu mi-l puteam închipui pe preşedintele României făcînd, fie şi cu graţia caracteristică, o meserie care nu e a dumisale, aceea de chelner sau ospătar, alergînd de colo-colo cu frapiera şi platoul. Dar, mai ştii, printre ciudăţeniile tranziţiei se poate strecura ce nici cu mintea nu gîndeşti!
        Lăsînd gluma laoparte, vin acum şi vă servesc următorul comentariu: Această expresie, cu servitul, e groaznic de implementată. În mintea multora, ea pare mai elegantă decît "Am luat masa" sau "Am luat prînzul" sau, pur şi simplu, "Am mîncat". Am servit masa, pronunţat eventual cu un degeţel ţinut graţios în aer, lîngă ceaşca de cafea! – ce distins sună, ce şic, ce high life, ce lume bună, de pansion Choisy-Mangîru, oh! Doar nu suntem neam prost: noi servim, nu mîncăm, nu-i aşa?
        NU!! Nu-i deloc aşa. Dacă e să v-o servesc p-a dreaptă, şi v-o servesc, de ce să nu v-o servesc, e cu totul ALTFEL. Expresia nu-i altceva decît o mitocănie cu dantelă. Ca un smoking cu şapcă. Sau ca o rochie de seară cu adidaşi. Aaa!, e cu totul altceva cînd eşti gazdă. Atunci ai datoria, de politeţe, într-adevăr, să serveşti masa, să-i serveşti tu pe ceilalţi, invitaţii tăi. Din cînd în cînd, îi îndemni: “-Serveşte-te!” sau “-Serviţi-vă!”, cu sensul: “Nu aşteptaţi să vă servesc eu, simţiţi-vă ca acasă!”
        Tot greşit, à la Chiriţoaia lui Alecsandri sau à la "gaiţele" lui Kiriţescu sau à la Frusînica lui Muşatescu sau à la Tanţa şi Costel ai lui Băieşu – este a spune: “-Mai serviţi o sarma, că e delicioase!” sau “-Mulţumesc, nu mai servesc, că-mi cauzează!” Corect şi de bun gust e: “-Mai serviţi-vă cu sarmale!” sau “-Mai luaţi sarmale!”
        Reţineţi, deci, că folosirea lui "a servi" în loc de "a mînca" e o sclifoseală ţopească. Poftă bună, seară bună! (5,10)

(24-9.IV.1997) LIMBA DIN BASARABIA

        Din partea d-nei Cătălina Stan, care lucrează în Basarabia şi din partea d-lui Igor Vatamaniuc, am primit două scrisori substanţiale concentrate asupra acestei probleme. Dl. Vatamaniuc îmi trimite şi un (#) articol, în facsimil şi în transcriere. Articolul, cu litere chirilice, e din anul 1939, dintr-un ziar din Transnistria, şi evidenţiază halul în care era schingiuită acolo limba vechilor cazanii (şi trebuie să vă imaginaţi că ceea ce se întîmpla în Transnistria a fost apoi transplantat, timp de zeci de ani, în Basarabia). Articolul vădeşte eforturile bestiale de înghesuire a limbii româneşti în patul lui Prokustovski, ca să zic aşa, adică de rusificare forţată. Evidenţierea în scris a particularităţilor de pronunţie moldoveneşti făcea şi ea parte din diversiunea de a pretinde că e o limbă diferită: în articol e scris "şiinţarea", în loc de "fiinţarea", "n-avé" în loc de n-avea, "întiedică" în loc de împiedică, "slăbăşiunii" în loc de slăbiciunii ş.a.m.d. Dar ascultaţi o frază întreagă: "Prişina biruinţii a armiei ghermane, după părerea lui Ghitler, este nu numai in gheroizmu şî sînejertvuirea soldaţilor, în desăvîrşirea tehnişii de luptă şi cvalificaţia nantă a alcătuinţii de comăndiri, dar, şi mai glavnic, în nesposobnişia de viaţă a statului Polişesc". După ce a fost astfel batjocorită şi căznită, sigur că româna de acolo nu mai e cum a fost. Concluzia puţinelor mele minute e simplă: să nu-i privim ironic pe vorbitorii basarabeni, ci să-i ajutăm ca pe nişte răniţi! Bună seara români, oriunde v-aţi afla!

(25-10.IV.1997) SPUSE ADMIRABILE (I)

        [BOCCHERINI ]: “Am primit scrisoarea ta despre conu Alecu. Un cultural de contact, nu de atac, spui. Poate. Dar eu îţi zic, cu bătrîneţea mea şi cu tot dragul: fii îngăduitoare. Întîi că îndărătul lui s-au adunat cîţiva ani buni de viaţă, mai mulţi decît ai noştri şi trăiţi fără jumătăţi de măsură: a vegheat mai multe nopţi decît noi, a stat subt obroc, a supravieţuit cîtorva prieteni şi cîtorva iubite. A plîns, cum singur povesteşte, citindu-l pe Tolstoi şi pe alţii, şi a avut ceva viu de spus cui a vrut să-l asculte. Pe scurt, a trecut prin viaţa noastră literară, sau prin viaţa noastră pur şi simplu, cu farmec, cu panaş, ştiind bine gramatica şi eticheta, împotriva unei ambianţe din ce în ce mai fruste. Pe urmă, noi, ăştia mai tineri (pot să mă strecor şi eu, furtiv, în generaţia ta?) trebuie să judecăm totul contextual. Alecu în sine e o problemă a «judecăţii de apoi». Dar Alecu în ambianţa româneasca de azi e o instanţă la care nu avem voie să ne raportăm prin spirit critic decît în subsidiar, în treacăt sau mai bine deloc. De ce? Fiindcă nu avem altul ca el şi fiindcă e simbolul unui univers pe care dacă îl uităm pierdem cei 7 ani de acasă ai bunei cuviinţe intelectuale. Putem bombăni în sinea noastră orice. Dar: într-o lume sufocată de o lipsă de educaţie în cel mai bun caz pitorescă, conu Alecu repune în drepturi cultul ceremoniei: ne învaţă cum se preţuieşte un amic şi cum se salută un potrivnic, cum se aruncă mănuşa şi cum se ridică mănuşa, cum se înjură cu amenitate, cum se tace, cum se riscă fără bravadă, cum se ţine o făgăduinţă, cum se vorbeşte franţuzeşte, cum se mimează naturaleţea, cum se obţine galanteria fără vulgaritate, cum se zîmbeşte interlocutorului cînd e idiot, cum se primeşte o înfrîngere, cum se trece sub tăcere o victorie, cum se stă la masă, cum se suportă canicula fără transpiraţie, cum se păstrează, în praful verii, albul cămăşii şi cîte şi mai cîte asemenea delicatese anexe, dar esenţiale, care, fără a ţine loc de conţinut, pot da omului şi unei epoci întregi măcar aparenţa, dacă nu substanţa însăşi a stilului. Iubeşte-l, deci! E ultima reverenţă pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă".

(26-11.IV.1997) SPUSE ADMIRABILE (II)

        Bună seara, doamnelor, bună seara, domnilor. Cel de-al doilea exemplu de performanţă a spunerii, care în unele pasaje, cu toată oroarea mea de vorbele mari, aş spune că atinge chiar nivelul de sublim al prozei, este finalul capitolului "Agonia morală şi moartea", din Viaţa lui Mihai Eminescu de Călinescu. Vă rog să-l ascultaţi, cu urechile sufletului aţintite spre vibraţia sobră, gravă, solemnă, şi cu atît mai răscolitoare, a evocării, tragice fără melodramă, înălţătoare fără grandilocvenţă:
        "În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mînjirii cu necurăţenii a locului zgîrieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte. Totodată, inima îi era tumefiată mai de mult de o endocardită, provocată de marile ei bătăi. În privinţa clipei pe care a ales-o providenţa spre a reîntoarce pe Eminescu în eternitate, ştirile sunt destul de contradictorii, unele dînd ziua de joi 15, altele de vineri 16 iunie. Aproape sigură este aceea de joi 15 iunie, în zorii zilei, cum arată actul de deces şi cum, de altfel, s-a săpat pe piatra mormîntului. Miercuri seară, Eminescu, cu o ultimă licărire de conştiinţă, chemă pe bătrînul doctor şi i se plînse de mari dureri în trup. Rămas singur, se întinse pe pat şi, cînd limba sorţii sale ajunse pe pragul al doilea al vieţii, inima i se opri şi poetul trecu în univers.
        Dimineaţă, găsindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brîncovenesc pentru autopsie, unde, cîntărindu-i-se creierul, în stare de ramoliţie, se găsi că are 1400 de grame, cam atît cît al lui Schiller. Doi servitori ai spitalului fură trimişi să declare decesul la Oficiul de stare civilă şi, cruntă ironie!, pe actul de moarte al dlui Mihai Eminescu, poet, cei doi neştiutori de carte puneau pecetea degetelor lor bătătorite: «Registrul Stării civile pentru morţi - Bellu, Ortodox-Român. Nr.2935. Mihail Eminescu de 43 de ani poet, necăsătorit. Cazul morţii s-a constatat de noi prin doctor verificator dl Sutzu care a şi liberat certificatul cu nr. 161. Făcut de noi, Nicolae Hagi Stoica, fiu consiliar al comunei Bucureşti şi oficier de stare civilă. Martori n-au ştiut subscri». În după-amiaza zilei de sîmbătă, 17 iunie, la orele 6, cortegiul, însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni, în fruntea cărora se aflau primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Theodor Rosetti, Augustin Laurian şi alţii, porni spre cimitirul Bellu, trecînd pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi Cîmpia Filaretului. O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, în dreptul Universităţii şi la mormînt, se ţinură cuvîntări îndurerate şi banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborît în groapă, între un tei şi un brad.
       [ENESCU ]  Astfel se stinse, în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi cîte o stea va veşteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".
        Restul ar trebui să fie tăcere, dar mai daţi-mi voie să adaug scurtul comentariu că în fragmentul pe care vi l-am citit se unesc, într-o armonie care zguduie sufletul omului sensibil, Adevărul cu Frumosul şi cu Binele. Adevărul, pentru că tot ce spune Călinescu este ştiinţific documentat, el nu inventează nimic; Frumosul, pentru că înlănţuirea cuvintelor şi a ideilor dă minţii noastre o stare de înfiorare admirativă; şi Binele, pentru că această intenţie emoţională şi acest efect emoţional sunt la locul lor, sunt într-o profundă concordanţă cu subiectul. În faţa unui atare mod de a vorbi, într-adevăr cum se cuvine, ar trebui să ne simţim deopotrivă umiliţi şi stimulaţi. Umiliţi - întrucît cei mai mulţi dintre noi ne exprimăm plat şi searbăd, stimulaţi - în faţa exemplului că vorbirea poate nu doar să se tîrască din clişeu în clişeu, ci să şi zboare, să se înalţe deasupra platitudinii, uimindu-ne şi bucurîndu-ne fiinţa cu bogăţia ei răvăşitoare.
        Iertaţi-mă dac-am sărit peste cal, seara bună. (5,12)

        Bună seara, stimaţi telespectatori. Trebuie să vă dau o veste pe jumătate bună, pe jumătate rea. Partea bună e că sutele de scrisori pe care le primesc de la dvs. îmi dau certitudinea că dialogul între noi se leagă, există deja. Partea mai puţin bună e constatarea că-mi va fi imposibil să răspund pe micul ecran tuturor scrisorilor primite, din motive pe care cred ca le-nţelegeţi: vin pe zi cîteva zeci de epistole; chiar admiţînd (prin absurd) că toate ar fi de interes general, cum să le discuţi în 300 de secunde? Pe de altă parte, însă, obrazul îmi cere ca nici un om care mi-a scris să nu rămînă fără răspuns. Cum să fac? Există o soluţie. Răspund în emisiune celor la care apreciez eu că pot găsi o manieră cît de cît telegenică de abordare, iar celorlalte, tuturor, le răspund în scris prin intermediul unui ziar central; vă voi anunţa în curînd care va fi acesta.
        Şi-acum, să intrăm în subiectul acestei seri: ce am eu în mînă? O adresă, o scrisoare oficială, pe care mi-a trimis-o un telespectator, rugîndu-mă să-i trec numele sub tăcere, ceea ce şi fac. Cine a redactat-o şi expediat-o telespectatorului nostru? Un inspectorat şcolar dintr-un important oraş al patriei. Cine a semnat-o? Chiar omul din vîrful ierarhiei acelei instituţii. Şi cum e formulată scrisoarea, din punctele de vedere stilistic şi gramatical? E formulată "ca dracu", dacă mi se permite să citez o expresie de pe vremea Revoluţiei, iar dacă nu mi se permite, voi spune serios că e formulată inadmisibil de agramat, avînd în vedere că documentul emană de la o instituţie care dirijează învăţămîntul. Nu voi preciza, cel puţin deocamdată, despre ce inspectorat şcolar e vorba şi cine e semnatarul, pentru că forţa televiziunii este enormă şi nu vreau să lovesc persoane, ci să discut metehne, dar sper că pentru cei împricinaţi s-a aprins un bec roşu.
        Să parcurgem împreună scrisoarea Inspectoratului. De la primele rînduri, ne întîmpină un "SA investigat", fără linioara (numită cratimă) între S şi A. Ne-am fi spus că e o scăpare de dactilografiere, dacă boacăna n-ar fi revenit, identică, peste cîteva rînduri. Am fi trecut şi peste litera mîncată din cuvîntul "dezvoltării", care apare "dezvOTării", am fi trecut şi peste inconsecvenţa de a scrie numele grădiniţei o dată cu literă mare, altă dată, greşit, cu literă mică. Peste dezacordurile gramaticale crase, însă, nu se poate trece. Stimabile inspectorat şcolar, corect este "se VA urmări realizarea măsurilor" etc., nu "se VOR urmări realizarea". Stimabile inspectorat şcolar, corect este "sănătatea copilului dvs. şi A copiilor de la", nu "AL copiilor". În afară de aceste bube de gramatică, unele exprimări sunt, sub aspect logic sau stilistic, absolut penibile: "Educatoarele sunt preocupate de educaţia copiilor... şi nu DOVEDESC ACTE de indisciplină care ar pune în pericol ACTUL educaţional". Lăsînd deoparte aerul trist, de limbă de lemn şi repetiţiile greoaie, mă întreb ce înseamnă că educatoarele "nu dovedesc acte"?! Ce înseamnă formularea scălîmbăită, ca "să asiguraţi o frecvenţă ritmică copilului dvs. la ACTUL EDUCAŢIONAL"?! Ce neam de topică şi ce neam de logică are fraza următoare, stimabile inspectorat?: "Este regretabil că SA întîmplat aşa, însă nu se va mai propune în meniu, mărul în jumătăţi iar eugenia sau napolitanele numai cu avizul Centrului de Medicină Preventivă pe cît posibil deloc" - chiar dacă am pune virgulele necesare, fraza tot obscură şi şleampătă rămîne.
        Cu voia telespectatorilor, îmi permit să formulez finalul intervenţiei mele în stilul butucănos al scrisorii discutate, din care voi şi prelua sintagme. Solicit aşadar inspectoratului şcolar care a dat drumul unui astfel de text să ia MĂSURILE CORESPUNZATOARE faţă de personalul care DOVEDEŞTE ACTE de indisciplină gramaticală ce pun în pericol ACTUL EDUCAŢIONAL. Va fi verificată cu o FRECVENŢĂ RITMICĂ acurateţea deplină a documentelor ce poartă ştampila inspectoratului. Personalul va fi supus unui PROCES INSTRUCTIV-EDUCATIV de să zbîrnîie, nu alta! că doar reprezintă coşcogea for de îndrumare şi control.
        Atît pentru azi, bună seara, inspectorate şcolare, oriunde v-aţi afla!

(28-13.IV.1997) LIMBA DE LEMN (I)

        Mult stimate cetăţene telespectatoare, mult stimaţi cetăţeni telespectatori, permiteţi-mi ca, în numele departamentului emisiunilor culturale, informative şi formative ale Televiziunii Române, cît şi în numele meu personal, să vă adresez un călduros bună seara! În urma analizei aprofundate a situaţiei la zi, o comisie alcătuită din cel care vă vorbeşte a ajuns la concluzia că este imperios necesar, în actuala etapă pe care o parcurge ţara noastră în drumul spre societatea capitalistă multilateral dezvoltată, să vă prezint, de la această înaltă tribună, o dare de seamă despre limba de lemn, atît în forma ei veche, cît şi în forma ei nouă. În piepturile dvs. se naşte desigur legitima întrebare: ce este limba de lemn? Graţie programului complex elaborat de comisie, în colaborare cu organismele şi microorganismele europene, euroatlantice, europacifice şi euroîngheţate de nord, suntem în măsură să valorificăm pe un plan superior oportunitatea oferită de prezenţa mea în acest măreţ studiou. Răspunsul pe care vi-l vom da se va constitui într-o nouă mărturie a deplinei transparenţe.
        LIMBA DE LEMN este acea formă de organizare a cuvintelor în propoziţii, a propoziţiilor în fraze şi a frazelor în discursuri într-un mod necorespunzător, astfel încît exigenţele maselor largi de beneficiari din rîndul elitelor rămîn insuficient satisfăcute. Recurgerea fără un înalt spirit de răspundere la infinitivele lungi, de tipul realizare, recalificare, abordare, recurgere, dezvoltare, retehnologizare, restructurare, precum şi inspirarea din graiul viu al poporului englez într-o măsură situată cu mult deasupra parametrilor calitativi impuşi de nivelul contemporan al dezvoltării domeniului comunicaţional în societatea civilă, implementarea în proporţie covîrşitoare a dialectelor păsăreşti de cabinet, construirea unor fraze excesiv de multilateral dezvoltate, presărarea expunerii cu un mare număr de abstracţiuni care nu-şi găsesc reflectarea în bagajul de cunoştinţe al capului de locuitor, neevitarea cu destulă vigilenţă a construcţiilor şablonarde, a lozincilor şi a sloganurilor pe care viaţa, în mersul ei înainte, le-a lăsat în urmă, sau a celor mereu născînde pe care viaţa, în mersul ei înainte, nu le poate ajunge din urmă, ascunderea realităţii sub paravanul înşelător al enunţurilor generale, necorespunzătoare din punctul de vedere al realizării îmbinării cu aşteptările conştiinţei înaintate a receptorului, plonjarea exagerată în apele sărăciei de limbaj şi folosirea unor aşa-zise imagini care nu reuşesc să deruteze discernămîntul diferitelor categorii sociale cărora li se adresează, trîntirea unui pachet de termeni de contrabandă, scorţoşi şi impenetrabili, în capul şi aşa năucit al ascultătorului, tentativa de aburire a acestuia cu formulări supercalifragilistikespiralidoase care-l lasă într-un nemărginit stand-by - toate acestea constituie plenar trăsături ce caracterizează fenomenul limbii de lemn, care este o manifestare viguroasă a rămînerii în urmă în domeniul realizării unor performanţe superioare în antamarea modalităţilor corespunzătoare ale comunicării verbale, dar şi o manifestare viguroasă a luării razna, pe arăturile şi miriştile discursului de îmbrobodire indexabilă. Trebuie să facem totul, să organizăm şi să derulăm o amplă şi rodnică dezbatere, pentru eradicarea acestui fenomen negativ şi pentru înălţarea exprimării pe o nouă treaptă calitativă, pînă la cele mai înalte culmi euro-atlantice, europacifice dar mai ales euro-îngheţate şi balcano-ţapene...     
       
        Sunt convins, stimaţi telespectatori, că aţi înţeles imediat că am încercat să vă ofer un model exagerat şi, fireşte, distorsionat caricatural, de limbă de lemn şi de aluminiu, un exemplu dilatat pînă la grotesc de exprimare rigidă şi aiuritoare, pompoasă şi sterilă. Ceea ce v-am servit e o parodie, o glumă de sîmbătă seara, dar cum bine ştiţi, parodie e o formă de critică prin pilde, aşadar, cu voia dvs., gluma mea nu e una gratuită. Am îngroşat liniile pînă la grotesc ca să le fac vizibile oricui şi ca să-mi pregătesc dezvoltările ceva mai academice (dar sper că nu lemnoase şi adormitoare) din zilele ce vor urma. Despre limba de cherestea sunt multe de spus, şi vesele şi triste. Pînă una-alta, procuraţi-vă sau împrumutaţi (cei interesaţi) traducerea lucrării Limba de lemn a cercetătoarei franceze Francoise Thom (aparută la Humanitas, în traducerea Monei şi a lui Sorin Antohi), aruncaţi-i cîteva bune priviri scrutătoare - şi nu veţi avea decît de cîştigat.
        Cu asta, eu mă pregătesc să mă retrag în faţa ştirilor, nu înainte de a mărturisi că, din lista, în două serii, a celor care au avut vorbe bune la adresa acestei emisiuni, am uitat-o, spre ruşinea mea, pe d-na Lucia Hossu Longin. Mea culpa şi noroc bun.

(29-14.IV.1997) STILISTICE

        Stimaţi telespectatori, vă salut cu drag şi spor şi vă invit să facem o excursie prin presă, de unde vom culege cîteva ciudăţenii.    Deschid mai întîi un cotidian central, din ziua de 3 aprilie 1997, în care găsesc un anunţ despre un concurs de căţeluşi. Foarte frumos, şi eu iubesc animalele şi-i privesc cu simpatie pe cei care le protejează şi le pun în valoare. Totul e cum este redactată ştirea. Scrie aşa: "Sîmbătă... iubitorii de căţei pot participa la deschiderea anului competiţional chinologic. CAC-UL se desfăşoară în parcul Cutare". Stop. Mărturisesc cu jenă că nu ştiu ce înseamnă CAC-ul, dar chiar dac-aş şti, aş propune imediat găsirea altei prescurtări, pentru că asta sună cel puţin ridicol. Redactorul ştirii n-a fost atent la caraghioslîcul acestei abrevieri şi o mai foloseşte o dată: "Sîmbăta viitoare în Capitală, va avea loc un CAC pentru care" etc. Cu un pic de atenţie în plus, penibilul era evitat.    Un post de radio particular românesc (nu contează care) îşi prezintă programul zilnic. Din 7 emisiuni, 3 poartă denumiri în limba engleză. Proporţia mi se pare absolut exagerată, nu sunt deloc singurul care gîndeşte astfel şi,  întrucît chestiunea anglomaniei e acută şi preocupă multă lume, îi voi consacra în curînd mai multe episoade.   Într-un alt cotidian central, tot din 3 aprilie, dau peste următorul titlu : "CNA cere televiziunilor dublarea emisiunilor de ştiri în limbajul SURDO-MUT". Limbaj care să fie surd şi mut nu există. E vorba, desigur, de limbajul surdo-MUŢILOR, bazat pe mimică şi gest.   Un fost director de bancă declară Comisiei pentru abuzuri a Senatului că demiterea sa s-a făcut la presiunea unor "grupuri de interese economice - IREDENTISTE în privinţa schimbărilor din economia românească". Se înţelege din acest citat (reprodus după ziarul Adevărul din 3 aprilie 1997) că există nişte grupuri care, în privinţa schimbărilor în economie, ar avea interese iredentiste. Mă tem că respectivul fost director nu ştie ce înseamnă "iredentiste" şi că a vrut să spună cu totul altceva. Iredentismul este atitudinea şi doctrina unor persoane dintr-un anume stat care cer alipirea la statul lor a teritoriilor unde se află cetăţeni de aceeaşi etnie cu ei, chiar dacă aceste teritorii se află de drept în cuprinsul altui stat. Concret, în ceea ce ne priveşte, mai există încă în Ungaria şi în România, indivizi - din fericire, puţini şi nesemnificativi - care agită teze iredentiste, adică năzuiesc să alipească Ungariei pămînturi care sunt româneşti din moşi-strămoşi. Repet, pe plan politic serios, cei cîţiva extremişti care vîntură asemenea idei sunt fără importanţă, şi, în afara unei scurte puneri la punct, nu merită să fie luaţi în seamă. Ceea ce mă interesează în această emisiune este folosirea greşită a cuvîntului "iredentist" care, în afirmaţia citată, e ca nuca-n perete.   D-na Dana Miron din Bucureşti îmi trimite o bucăţică de gazetă (decupată dintr-un săptămînal simpatic), în care a găsit cuvîntul "glamuros". Acesta e o transpunere a cuvîntului englez "glamorous". Cuvîntul are înţelesul de "ţinută strălucitoare, cu aplomb, fascinantă", aşa încît traducerea glumeaţă din fragmentul de gazetă, "eleganţă cu glanţ" nu e chiar greşită. Dar, dacă e să adoptăm cuvîntul, cred că forma adecvată ar fi glamoros, nu glamUros.   O problemă pe care am atins-o de nenumărate ori este cea a expresiei "mass-media". O propoziţie apărută într-un săptămînal din 11 aprilie mă obligă să reiau explicaţiile. Expresia mass-media a fost inventată de cercetătorul canadian Marshall McLuhan şi e compusă din două cuvinte: din englezescul mass (care are acelaşi înţeles cu unul din cele ale românescului "masă", adică mulţime de oameni) şi din latinescul media, care este pluralul substantivului medium, acesta însemnînd "mijloc"; media, care e pluralul, înseamnă deci "mijloace", iar expresia în întregime semnifică: mijloacele de comunicare în masă. Prin urmare, explicaţia din săptămînalul cu pricina, pe care o aveţi iar pe ecran, este greşită: media înseamnă mijloace, dar nu-n engleză, ci-n latină! Pe de altă parte, folosesc ocazia spre a atrage încă o dată atenţia că dacă spunem "mijloacele mass-media", săvîrşim un pleonasm cras, adică spunem: "mijloacele de mijloace de comunicare în masă". E de ajuns, şi obligatoriu, mass-media, fără "mijloace". Iar dacă e vorba de unul singur, folosim singularul, de pildă: Televiziunea Română, canalul 1, este un mass-medium important, care acuş va transmite cel mai dens program de ştiri al zilei. Vizionare plăcută .