MARIN SORESCU DEOCAMDATĂ (Norii, poeme • Setea muntelui de sare, teatru)


"ÎN ZORII CREIERULUI NOSTRU"
      

Marin SORESCU  în dialog cu George PRUTEANU

      - Stimate Marin Sorescu, ne aflăm în camera dv. de lucru. Pereţii sunt bine acoperiţi de cărţi. Vă rog, ca şi pe ceilalţi interlocutori, să vă puneţi problema dacă aceste ziduri de cărţi vă dau un sentiment de protecţie, de siguranţă sau, dimpotrivă, unul de angoasă, de zădărnicie?

      - Nu sînt un vorbitor la microfon, sînt un vorbitor cu pana. Mă simt bine între cărţi. Îmi ţin de cald şi mă provoacă. Am scris demult o poezie, Dansează, unde cărturarul era văzut ca un continuator al dansului spiritului început cu milenii în urmă. Fiindcă sînt – cu voie şi fără voie – un călător, m-am obişnuit să scriu în orice mediu. Însă cel mai bine scriu acasă, în tihna bibliotecii, lîngă cărţile pe care le-am citit şi lîngă cele care aşteaptă să fie citite, privindu-mă prieteneşte. N-aş putea spune că pe toate le-am citit, dar declar că am de gînd să citesc cît mai multe.

      - Cu vreo sută de ani înainte, un poet spunea că, el, pe toate…, şi carnea-i este tristă...

      - La el m-am şi gîndit. E cam greu să citeşti toate cărţile. Bine e să ai apetitul lecturii, să te simţi mereu învăţăcel la şcoala literei tipărite.

      - O cugetare a lui Toma d'Aquino sună aşa ,,Timeo hominem unius libri” (Mă tem de omul unei singure cărţi). Puteţi, aşa, stante pede°, să daţi o interpretare?

      - Cred că este un dicton împotriva dogmatismului. Cel care se cramponează de o singură idee, cel care are doar o idee în cap, o idee fixă, cel rare iubeşte o singură carte este un om periculos. Cărţile sunt făcute să se completeze, o carte cheamă pe alta şi tot aşa. Borges, pe care l-am întîlnit de cîteva ori şi care este, prin excelenţă, omul bibliotecii, mărturisea că simte nevoia, pornind de la un tom să refacă mereu un lung itinerariu. O carte îl poate îndruma într-o direcţie aparent bizară, care, în cele din urmă, se va dovedi bună. Deci: eu nu mă tem de oamenii mai multor cărţi.

      - Ca o paranteză: nu v-a surprins că anul trecut n-a luat premiul Nobel Borges, care e totuşi un om de o anumită vîrstă...? Obiectiv vorbind, Claude Simon e un autor mult mai obscur, în toate sensurile.

      - Cred că nici nu-l va lua, pentru că, din cîte am înţeles, Academia Suedeză are anumite obiecţii. Claude Simon a constituit pentru mine şi pentru foarte mulţi o surpriză.

      - Să ne oprim aici, ca să nu lăsăm impresia că ne amestecăm în treburile Academiei Suedeze. În interpretarea de mai înainte, aţi folosit cuvîntul dogmatism. Ştim prea bine că, datorită mai ales Congresului al IX-lea, tarele crunte ale dogmatismului au fost măturate din cultura noastră. Desigur, este oricînd loc pentru mai bine. Aş vrea să vă întreb dacă, după părerea dv., mai există, în viaţa literară, sechele ale mentalităţilor dogmatice?

      - Da, s-ar părea că există: în reviste, în capul unor redactori, al unor scriitori. Şi cred că e bine a căuta să îndepărtăm aceste sechele. Lumea noastră este o lume deschisă, în care noul este apreciat şi care iubeşte spiritul liber.

      - Care credeţi că ar fi antidotul împotriva recrudescenţelor dogmatice?

      - Cît mai multe cărţi şi cît mai bune.

      - Şi ca număr de titluri şi ca exemplare?

      - Da.

      - Teancul cărţilor pe care le-aţi scris a crescut o dată cu dv. şi, într-un fel, vă văd ca pe un Manole care se închide în zidul propriilor sale volume. Care Sorescu vă e mai drag: cel al operei din urmă sau al celei din faţă, abia întrezărite?

      - Nu-mi reneg cărţile, mi-s apropiate, dragi; fiecare reprezintă o etapă. Cu fiecare carte am încercat să-mi tălmăcesc o parte din experientă şi să înţeleg lumea, înţelegîndu-mă pe mine. Sigur că pe cele mai bune abia aş vrea să le scriu. Am gînduri şi proiecte.

      - Sînteţi unul dintre cei mai promiţători (ştiu eu ce ştiu) autori români...

      - Poate... din acest punct de vedere. Nu ştiu cît mă voi ţine de promisiuni, dar sînt optimist.

      - Reintrînd pe firul roşu al acestei discuţii (cărţile şi cititul): un mare gînditor de origine română¹ zicea că e mai uşor să citeşti fie şi o pagină din Hegel, decît să scrii cea mai simplă carte poştală. Cum luaţi această aserţiune?

      - Mie chiar îmi e mai greu să scriu o carte poştală. Hegel îmi place foarte mult şi îl consider unul din filosofii care m-au şi influenţat...

      - Aţi găsit, cum spunea Călinescu, posibilitatea de a face oul să stea în picioare, spărgîndu-l.

      - ...Chiar şi stilul lui, care este un stil cam încîlcit, cu multe propoziţii intercalate, cu multe paranteze, mi se pare extraordinar, fascinant. Este un stil care imită drumul gîndirii, în acelaşi timp sinuoase şi precise. Într-un cuvînt: sînt pentru Hegel.

      - Dar căutînd în miezul acelei afirmaţii: că e mai greu să scrii orice decît a citi orice...  Credeţi, într-adevăr, că cititul e atît de comod, de pasiv, faţă de scris? Scrisul  – o naştere, cititul – o înfruptare?

      - Cititul este la fel de pasionant ca şi scrisul. Scriitorul trebuie să fie în primul rînd un foarte bun cititor. Un cititor care creează. Adevăratul cititor colaborează cu autorul. Apare un fel de complicitate între ei. Eu vreau să dialoghez cu cartea, de aceea citesc numai autori care-mi plac sau din cei care dacă-mi displac, îmi displac la modul polemic, deci tot angajez un dialog.

      - Evitaţi cărţile indiferente.

      - Care sunt cele mai multe. Pe toate rafturile. Cel mai greu e să deosebeşti cartea bună de cea mediocră. Adică se pierde multă vreme pînă te lămureşti, pînă desparţi.

      - Grîul de neghină.

      - Sînt pentru lectura activă. Asta presupune să încerci să te educi, să înveţi cititul aşa cum pianistul exersează de mic. A fi cititor e o meserie foarte, foarte dificilă.

      - Dar mereu flămîndă de materie primă. Ca meseriaş, aveţi vreun program de lectură sau vi se-ntîmplă să vă dojeniţi c-a trecut mult timp şi-aţi citit puţin?

      - Asta îmi reproşez continuu. Din cauza treburilor, citesc mai puţin decît aş dori. Sunt mai multe feluri de lectură. Una care nu e decît frunzăreală, ca să te pui repede la curent cu ceva. O lectură de studiu, pe care o faci cu creionul în mînă şi în fine, citania de plăcere. Demult de tot, citeam numai de plăcere.

      - Şi acum mai citiţi de plăcere? (Deşi, luîndu-ne după Barthes, ar trebui să lămurim: există plăcere şi juisanţă).

      - As vrea să citesc tot numai de plăcere, dar sînt obligat să fac şi lecturi “profesionale”, ca să zic aşa.

      - Cărţile pe care le citiţi pentru cronicile dv. literare le atacaţi cu creionul în mînă? şi dacă da, ce faceţi cu el, cu mica armă ascuţită?

      - Cu creionul în mină citesc tot ce a scris autorul, precum şi ceea ce s-a scris despre el. Numai aşa pot să am o părere cît de cît informată şi... obiectiv-subiectivă. Nu-mi pot lăsa la o parte subiectivismul, care e motorul afectiv al scrisului meu.

      - Motor-motor, care uneori a fost cu explozie. Mda. Altă, întrebare. Există autori români, de azi, la care mergeţi la sigur?

      - Poti avea surprize şi cu cei mai buni, totusi, nu mi s-a-ntîmplat prea des să mă-nşel cu cărţile celor pe care contam. Vă rog să nu-mi cereţi exemple.

      - Nu vă cer, deşi şi Hegel tot mai dădea cîte unul. Gîndiţi, vă rog, puţin, cu voce tare, asupra expresiei „literatură livrescă”.

      - Cred că literatura adevărată este pur şi simplu literatură. Cînd începe să aibă un adjectiv: livresc, sau, ştiu eu?...

      - Feminin?

      - ...Feminin… – deodată ceva se clatină. Îl pomeneam pe Borges, scriitor, prin excelenţă, de bibliotecă…

      - Şi pe dv. v-aţi pomenit (dialogul cu cărţile etc.).

      - Da. Nu aş vrea să intru în categoria aceasta de livresc, pentru că are un sens prea îngust. Există două categorii de scriitori. Cei care nu citesc nimic şi sunt duşmanii livrescului. Ei contează doar pe intuiţie, pe o ţîşnire, da, da...

      - Căluţul primar, originar, genuin, da-da...

      - Aşa, aşa – şi care sunt nişte mari naivi cel puţin, în cazul că au talent.

      - Naivi, aşa cum vorbim de pictura naivă?

      - Nu, nu.

      - Strict psihologic?

      - Da. Ce mai, am vrut să spun: săraci cu duhul. Şi există scriitorii cărora le place să se informeze, să ştie ce mai e prin lume, au voluptatea dialogului cu marii autori. Ei sunt scriitori care îşi ies din.., îşi permit luxul de a admira şi alte universuri. Ceilalti sunt nişte maniaci ai propriei personalităţi şi nişte închistaţi. Eu sînt pentru a doua categorie. Chiar dacă ţin mult la stilul meu, iau notă de o mulţime de alte stiluri şi-mi face plăcere să le studiez, să le demontez mecanismul. Citesc uneori chiar cu invidia că n-am scris eu cutare carte. În acest sens admit noţiunea de livresc. Adică un om care se simte bine şi printre cărţile altora.

      - Vă împărtăşesc stima pentru acea categorie, pentru că şi cărţile sunt dintre cele mai importante evenimente ale trăitului. Dar aţi spus un lucru care m-a surprins puţin. E patent că există un stil Sorescu, e şi foarte răspîndit, aveţi cohorte de imitatori. Dar, atunci cînd scrieţi, sînteţi conştient că scrieţi ,,în stilul dv.”?

      - Nu, nu vreau neapărat să scriu în stilul meu. Nu caut să mă-nchid într-o formulă, fie ea şi “soresciană”. Mi-am şi schimbat-o de cîteva ori.

      - La lilieci a fost un şoc.

      - Scrisul meu ia forma gîndirii din momentul respectiv. Adică este fidel unei ondulaţii universale (dacă ne gîndim la cunoscuta teză), care trece şi prin mine. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar pentru mine singurul criteriu al adevărului este de a fi precis cu mine însumi, de a spune exact ce gîndesc şi de a nu încerca să trişez: să gîndesc una şi să spun alta, sau să „înfloresc”, să literaturizez. Poate că secretul (dacă există) e acela de a face literatură fără să te gîndeşti că faci literatură. O literatură care înseamnă o trăire de viaţă.

      - Îmi amintesc, nu fie cu supărare, de o răbufnire a dv., parcă în SLAST, cu prilejul unei volum de teatru care vă apăruse: că în critică n-a fost bine şi nici suficient receptat. Era o oareşicare enervare. Cum staţi cu critica?

      - Toată lumea mă întreabă de ce nu mă împac bine cu critica. Trebuie să spun că mă împac destul de bine cu critica, chiar o şi practic, aşa că mă aflu şi pe unele şi pe celelalte dungi ale acestei ,,zebre” creatoare. Mă simt un spirit critic şi trăiesc într-o bună convieţuire cu procesul interpretării.

      - Insist. Am sesizat atunci un pronunţat năduf. Vă căşuna pe superficialitatea cu care fusese tratat volumul.

      - Da. Drumul.

      - Exact, din B.P.T.,  a fost un lapsus. Scuze.

      - Da, probabil că a fost un „năduf", aţi spus bine, care a răbufnit, dar nu la adresa criticii în general, ci la adresa unui moment al receptării. O anumită apatie. Ce se întîmplă: la noi se confundă uneori, literatura, cu scandalul. Adică dacă faci o literatură ce îşi propune să continue anumite obsesii, un univers început mai demult, pe care să-l finiseze şi căruia să-i adauge noi faţete – unii exegeţi, care au impresia că te-au înţeles de la prima carte, trec uşor peste efort...

      - …Şi vorbesc de repetare.

      - Da, asta fac, şi se ocupă foarte mult de aşa-zise apariţii noi, „eclatante”٭, chiar dacă acestea sunt, uneori, cum s-a şi dovedit, nişte imitaţii de mîna a treia, a patra, a cincea, ale unor lucruri pe care chiar eu le-am făcut demult. Deci, acesta era momentul; dar dup-aceea mi-a trecut, mi-a revenit umorul şi Drumul şi-a continuat drumul. În concluzie: n-am nici un fel de litigiu cu critica, sînt şi prieten cu cei mai mulţi dintre critici. E o perioadă strălucită a criticii românesti, prin cîţiva reprezentanţi ai generaţiei, să spunem, de mijloc, Simion, Manolescu, Iorgulescu, Raicu, Cristea, Negrici, Ulici şi încă mulţi alţii. Şi prin contribuţia mai tinerilor Papahagi, Ion Pop, Dinu Flămînd, de care se vorbeşte în ancheta asupra „promoţiei '70" din „Ramuri". Se scrie mai rar despre această promoţie importantă, mulţi dintre componenţii ei fiind creatori dublaţi de exegeţi.

      - Vă interesează cine sunt cei ce vă citesc, cîţi sunt, ce gîndesc? Ce vă spune “publicul”?

      - Orice scriitor e prin definiţie un orgolios. Unii mizează chiar foarte mult pe orgoliu – şi le merge. Cu cît spun ei singuri că sunt foarte mari, cu atît mai mult sunt priviţi ca atare. Nu aparţin acestei categorii. Prefer să mă strecor neobservat prin mulţime.

      - He, he. Dar aveţi, dacă-mi permiteti, ceva de arici, fiintă retractilă, dar înţepătoare.

      - Forma mea cea mai bună este cînd sînt provocat. Mă simt bine în polemici, desi niciodată nu-ncep eu o polemică. Trebuie să mă-ntărîte cineva destul de tare ca să-mi ies din ţîţîni.

      - Din Matcă...

      - Da, chiar din matcă. Uneori îmi pare rău de aceste ieşiri (care, pentru istoria literară, cred că joacă un rol pozitiv). Fiind un om politicos, nu-mi spun părerile, în relaţiile de zi cu zi, decît monosilabic; dar, cînd sînt obligat să le articulez, atunci o fac cu exactitate, şi de cele mai multe ori ele nu corespund cu ale altora.

      - Spuneaţi de polemici. Există polemici de idei în presa noastră literară?

      - Din păcate nu prea există, nu mai există, ar trebui să creem acel climat civilizat care să permită discuţia urbană, în contradictoriu, care să dea posibilitatea manifestării tuturor opiniilor estetice, diferite, firesc, pentru că aparţin unor subiectivităţi profund diferite. E un climat necesar unei respiraţii normale a operelor literare. Cînd am debutat eu, numărul cărţilor care apăreau într-un an era mult mai mic, şi primirea care li se făcea, mult mai...

      - Amplă.

      - Pe cînd acum, apar foarte multe, cărţi care trec neobservate.

      - Puţin spaţiu critic.

      - Există un soi de critică, aş numi-o de serviciu, cu o anumită tentă.

      - Propagandistică: reclamă.

      - Aş spune...

      - De „casă”.

      - De casă şi “politicoasă”.

      - Fără spirit critic.

      - Fără, fără.

      - Fără ţel axiologic٭: verdictul: „bun” sau “rău”

      - Îmi amintesc că între cele două războaie existau acele reviste, fie şi efemeride, care exprimau punctele de vedere ale diferitelor grupuri, unde işi “făceau mîna” scriitori extraordinari, chiar comiţînd poate, uneori, nedreptăţi flagrante. Mă gîndesc de pildă la înţepăturile, ca să folosesc un eufemism, ale lui Eugen Ionescu la adresa lui Arghezi.

      - Dar tot el, Eugen Ionescu, ce spunea după „execuţie”: după ce i le-am făcut praf, poeziile domnului Arghezi mi s-au părut neasemuit de frumoase...

      - Da, sigur, scriitorul cinstit poate să revină să spună: domnule, am greşit, a fost o întîmplare, uite, am recitit cartea şi am constatat că m-am înselat.

      - Straşnic ar fi. Dar unde-i acel critic fără pretenţia infailibilităţii?

      - La noi, din acest punct de vedere, un critic exemplar rămîne E. Lovinescu, care îşi permitea acest mare lux, de a se revizui. Revenind asupra opiniei sale...

      - Mai mult stilistic.

      - ...el n-avea sentimentul că îşi ştirbeşte geniul.

      - Toate lucrurile se tem de timp.

      - Eu aş vrea ca şi criticii de astăzi să arate tot atîta libertate şi tot atîta caracter. Lovinescu făcea asta dintr-o mare probitate, dintr-un sentiment extraordinar al dreptăţii şi din dorinţa de a nu greşi pînă la urmă.

      - Oricum, ar fi bine ca şi azi degetul său de lumină să călăuzească paşii oricui face critică. Dar să vă stîrnesc spiritul critic.

      - Da!

      - Am citit demult în Ramuri o notă foarte aspră privitoare la o istorie literară în curs de scriere; era mustrată şi revista care o găzduieşte în foileton. Nu era prea-prea?

      - Nu. Eu am chiar o pagină întreagă în legătură cu acest subiect, pe care încă n-am publicat-o, ca să nu mă pripesc. Alex. Ştefănescu este un critic bun. Dar în acea istorie literară, în afară de faptul că imită un anumit stil...

      - Pot să vă întreb la ce vă referiţi?

      - Chiar de stilul meu e vorba, cel putin în cele două „cronici”, capitole pe care mi le dedică; însă stilul meu are multe capcane. Cu aerul, cu pretenţia de a pune lucrurile la punct şi de a lămuri cazul literaturii mele, criticul trecea foarte uşor şi băşcălios peste ce am scris eu. Şi mie îmi place umorul, îl practic, dar trebuie să aibă o anumită ţinută. La fel a fost şi în analiza asupra operei lui Ivasiuc.

      - Mă interesează discuţia de principiu, nu sînt avocatul lui Alex. Ştefănescu. Eu cred că o lucrare în curs de constituire trebuie lăsată să existe în deplină libertate, şi fiind vorba de o sinteză, să fie judecat ansamblul.

      - Chiar dacă e în curs de constituire, cuvintele trebuie bine cîntărite; eu, şi cînd vorbesc de un debutant, sînt atent să nu greşesc, să nu jignesc, deşi cronicile mele par spontane, toate cuvintele sunt bine socotite. Am salutat acea istorie pe care o face Mircea Scarlat, un lucru temeinic, de pe cu totul alte poziţii...

      - Istoria poeziei româneşti.

      - Şi-ntr-o cu totul altă manieră. Cînd va fi gata, această Istorie va fi un eveniment.

      - A şi prilejuit luări de pozitie foarte contondente.

      - Sînt cu totul de partea acestei lucrări. În ceea ce-l priveşte pe Alex. Ştefănescu, pentru că-l şi stimez, i-aş dori să mediteze mai mult atunci cînd se lansează în caracterizări globale care, dacă nu sunt adevărate, trebuie să aibă măcar dicţie. E nevoie de dicţie.

      - Vă place varietatea din viaţa literară? o găsiţi fertilă?

      - Eu cred că există o singură direcţie a literaturii de astăzi şi, în cadrul ei, unii autori se înscriu într-o şcoală, alţii în alta.

      - Vara, şcolile devin tabere.

      - Ca să fiu sincer, mă doare această provincializare a spiritelor. Sunt probleme mult mai importante, nu ne-am pus, încă, cele mai grele probleme de creaţie. Pentru că un scriitor trebuie să-şi creeze singur mari obstacole pe care să-ncerce să le-nvingă. Concurenţa în lume este foarte mare, vorbesc pe piaţa mondială.

      - Ştiu că vă place viziunea internaţională, şi nu interjudeţeană.

      - Da, ieşirea, noastră în lume este încă timidă, trebuie să facem eforturi mai mari în competiţia mondială.

      - Ieşire la mare avem.

      - Şi noi stăm şi ne consumăm energiile pe nişte ierarhii făcute într-o fiţuică sau alta, ceea ce duce la înveninări de lungă durată, anii trec şi se irosesc generaţii. Ce păcat! Şi ce păcat că scriitorii noştri dintre cele două războaie au intrat în circuitul universal abia acum vreo 10-15 ani. Generaţiile mai noi au făcut efortul de a-i impune pe plan universal. Destul de tîrziu. Totuşi s-au făcut progrese. Lumea începe să ştie de Arghezi, volumele lui Blaga încep să circule – dar, păcat, nu cu aceeaşi prospeţime şi cu aceeaşi forţă pe care le-ar fi avut la vremea respectivă, pentru că între timp au apărut alţi scriitori care au scris în stilul Blaga – şi Blaga, inventatorul modalităţii, pare acum un epigon. Trebuie să privim lucrurile la un orizont mai înalt şi să nu mai punem atîta preţ pe micile scandaluri.

      - Vă invit să ne întoarcem la masa de citit şi de scris. Întrucît “anch'io son pittore"° (datorită unor mai vechi preocupări peDante) sînt curios ce înseamnă, pentru un poet atît de original cum sînteţi, traducerea (de care, încă de la Pasternak, vă agăţaţi „ca un copil de poala mumii^”2).

      - Un exerciţiu şi o şcoală. E bine să te apropii de maeştri recunoscuţi şi care-ţi sunt dragi; căutînd echivalenţa muzicalităţii versului lor – al unui Pasternak, Eliot, Poe – începi chiar să descoperi limba română. Traduc cu pasiune. Am fost atras mai ales de mirajul poeziei universale contemporane, încercînd a surprinde o unitate în această mare diversitate, plus curiozitatea de a vedea ce aducem noi în acest peisaj. Poezia română de azi este surprinzător de vie, e fascinantă, o poezie cu o tentaţie a metamorfozei pe care n-o întî1neşti în nici o altă parte în Europa. Călătorind, m-am făcut într-un fel apologetul şcolii româneşti de poezie, de la Eminescu, trecînd prin perioada dintre cele două războaie şi pînă la cea actuală.

      - Care sperăm să nu fie tot „dintre cele două războaie”.

      - Da, ar fi bine să fie aşa. Consider că avem o poezie care merită atenţia lumii şi o stimă mai mare chiar la noi acasă.

      - La cine vă gindiţi?

      - La foarte mulţi: Blandiana, Păunescu, Mircea Dinescu...

      - Dimov, Nichita...?

      - Da, fireşte: Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea.

      - Aţi spus că descoperiţi, traducînd, limba română. Mircea Eliade spunea că limba română e limba în care visează. Dv. în ce dialect visaţi?

      - Cred că visez în dialectul oltenesc.

      - Cunoaşteţi traducerile lui Arghezi. Cred că sînteţi de acord că ele sunt mai mult scrieri de Arghezi decît tălmăciri.

      - Da.

      - Cred că şi unele din transpunerile dv. au această pecete de creaţie personală, ecou al unei lucrări străine. O deformare creatoare.

      - Eu am încercat să fiu cît mai aproape de original, să fac chiar traducere, dar, mă rog, traducerea te fură. Poate fără să vrei, căutînd să fii exact, aduci spre tine. De exemplu, cînd l-am tradus pe Pasternak, suna uneori a Coşbuc, alteori a Ion Barbu, a trebuit să bruschez cumva versul său. O traducere ţine şi de inspiraţie, te chinui îndelung, şi într-un tîrziu, după ce o lăsaseşi baltă, găseşti verbul exact. Traducerea e bună şi ca laborator în care studiezi mai bine creaţia literară.

      - Traducerile – tapiserii văzute din spate (cine a spus-o? Ortega y Gasset?), de unde, zic eu, poţi cerceta migălos cusăturile.

      - Da, e bine să fii studentul clasicilor. Mi-aduc aminte frisonul cu care-l citeam pe Arghezi, pe cînd eram elev. Revenind la traducere, eu spun aşa: este o întreprindere reciproc dezavantajoasă.

      - !

      - Nu poţi traduce perfect, dar ceva tot trece, şi poetul respectiv îţi multumeşte pentru acea cîtime transportată. Eliot spunea că poezia se poate comunica...

      - ...şi înainte de a fi înţeleasă.

      - Da. Dar ea trebuie să fie şi înţeleasă. Traducerea ajută puţin la înţe1egerea poeziei. Sînt partizanul traductibilităţii poeziei. Cît priveşte poezia mea, o parte din ea e intraductibilă, cum e cea din La lilieci, foarte legată de limba română, sau cea din cel mai recent ciclu. Dar altele, multe, pot fi traduse şi chiar sunt.

      - Sînteţi un scriitor care stă de vorbă cu alţi scriitori şi îşi publică convorbirile. De ce faceţi asta? De ce nu scrieţi ceva de dv. în acele ore?

      - Sînt un om sociabil. Am avut ocazia să cunosc poeţi interesanţi. Am fost împins de curiozitatea de a obţine nişte amănunte în legătură cu creaţia lor. Cei mai mulţi nu sunt buni vorbitori, sunt, ca şi mine, niste neorali. Sunt, însă, personalităţi puternice şi discuţia cu ei îmi face plăcere. Intenţionat am făcut seria de interviuri: pentru o carte despre inspiraţie. Cînd va apărea cartea (Între timp s-a şi epuizat. N. GP), se va vedea ce cred poeţi importanţi din lume despre misterul creaţiei.

      - Ce frumos şi bun e conceptul acesta: inspiraţie!

      - Cred că poezia nu se poate scrie decît în momente privilegiate. Sigur, putem să explicăm ştiinţific inspiraţia: o stare de maximă încordare şi de, cum să zic…?

      - Explozie a unor acumulări?

      - Da, explozia fericită a unor obsesii, rezolvarea unor meditaţii, a unor încordări – ceea ce duce la un sentiment de bucurie. Pentru mine, rîsul este un moment de mare eliberare. Eliberarea de o crispare. Cînd un scriu multă vreme, fiind blocat de probleme... de-ale vieţii, sînt “bolnav” că nu pot trăi acea bucurie a scrisului, a creaţiei. Cred că nu se pot naşte opere valabile în afara inspiraţiei. Şi nu cred că această inspiraţie vine de la sine. Trebuie să lucrezi, s-o ajuţi să se nască, să te pregăteşti pentru ea. Pandrea vorbea de crucerii olteni, care, ca să le iasă crucea bine, înainte de a se apuca de treabă, posteau cîteva zile ca să reuşească în această întreprindere.

      - Minune! vorba lui Saferian.

      - Da, şi cred că şi minunea inspiraţiei trebuie pregătită printr-o astfel de purificare spirituală – dar şi prin lăcomie intelectuală. Să te lăcomeşti la tot ce poate primi şi da creierul tău, care e una din minunile lumii.

      - Mircea Maliţa spunea într-o carte că nu-l folosim decît în măsură de 5 la sută şi că abia marile genii ajung la un 7-8 la sută.

      - E un adevăr ştiinţific.

      - Deci, suntem abia în zorii folosirii capacităţii noastre cerebrale, suntem nişte prunci.

      - În zorii creierului nostru. Vă rog să puneţi asta ca titlu.

      - Aşa voi face. Întrebare: după inspiraţie, treceţi prin mai multe ape ceea ce scrieţi?

      - Nu vreau să intru în amănunte. Nu există reţete.

      - Există confesiuni.

      - Pe mine mă interesează şi pictura, şi toţi pictorii cu care vorbesc, pe care-i întreb foarte precis cum fac – aşa, dintr-o dată, devin...

      - Taciturni?

      - Taciturni.

      - Asta sînteţi şi dv.: un taciturn volubil.

      - Da. Nu-i bine ca scriitorul să se explice pera tare pentru că după aia nu mai are ce să explice.

      - Deci nu vreţi să faceţi mărturisiri complete.

      - Există mai multe feluri de a te pune în starea de a scrie. Şi există cîteva trepte ale elaborării unei scrieri. E destul de complicat. În general, nu mă grăbesc să public.

      - Lume ce gîndea în... Gîndiţi în cărţi sau în poezii?

      - Gîndesc în cărţi, în genere, adică pe cicluri, mai bine spus.

      - Deci, poezia ca o cărămidă în zidul unui templu? nu ca o statuetă independentă…

      - Unele poezii pot trăi şi decupate din ansamblu, dar în general, gîndesc în cicluri. Şi piesele de teatru, la fel. Am scris un roman: şi el face parte dintr-un ciclu. Cum să zic: sînt o rachetă cu mai multe trepte şi pe unele le ţin ascunse.

      - Îmi spun cu voce tare Atît de fragedă. Îmi pun la picup o nocturnă de Chopin. Mă uit la tabloul de Val Gheorghiu de pe perete. Vreau să aduc aici, în acest fel, un elogiu poeziei “unicat”, care trăieşte dincolo de ciclu şi de volum şi poate fi recitată unei iubite fără să-i spui: Asta e doar o piesă, stai să-ţi citesc tot ciclul.

      - Da, mai ales aşa trăieşte poezia, fiind, prin excelenţă, o stare lirică. Dar poate că adunată într-un volum capătă alte dimensiuni.

      - Foloseaţi mai devreme cuvîntul frison. Nu-i o confirmare a poeziei bune acel raster al epidermei (“pielea de găină”)?

      - Da, un frison, care nu poate dura prea mult, e ca un blitz.

      - Da, scînteiere, străfulgerare, şi apoi se scurge prin tine în pămînt (dacă eşti bun conducător de poezie).

      - Mult nu poate fi prelungit, asta e adevărat.

      - Goethe spunea că un curcubeu care stă mai mult de un sfert de oră pe cer nu mai impresionează pe nimeni.

      - Şi ce, a zis rău? De altfel, curcubeul a şi înţeles imediat nemţeşte.

      - Şi s-a topit. Dar iată că bate şi-al patrulea sfert şi noi tot... Vă mulţumesc şi vă mulţănesc³.

________________
        1) E vorba de E.M.Cioran, al cărui nume, în perioada dialogului nostru, era interzis de cenzură. (Notă din 2003)
        2) Vers de Al. Philippide: "Mă agăţ de tine poezie / ca un copil de poala mumii". (Notă din 2003)
        3) La 19 februarie, în acel an, 1986, poetul împlinea 50 de ani. (Notă din 2003)