DE LA LITERATURĂ LA MUZICĂ 11 eseuri vorbite

FRANCESCA DA RIMINI  (Dante – Ceaikovski)

            Onorat auditoriu, dar mai ales, stimate fiice ale Evei, īn această lume, care va fi īncă multă vreme agasant de falocratică, cea mai bună definiţie a sexului graţios se află īn următoarea butadă a unui parlamentar britanic: Femeia nu este inferioară bărbatului, superioară cu atīt mai puţin, iar despre egalitate nici nu poate fi vorba.

            Fantezia simfonică op.32, compusă de Piotr Ilici Ceaikovski īn 1876, poartă numele unei femei. Despre această femeie, cel mai mare istoric al literaturii italiene, Francesco de Sanctis, un literat de talia lui Călinescu al nostru, a spus o vorbă grozav de interesantă: a spus că e "prima femeie a lumii moderne" (īn Istoria literaturii italiene, apărută īn traducerea Ninei Faēon). Cine e această primă femeie a lumii moderne şi de ce a spus De Sanctis acest lucru despre ea?
         Īn Infernul, īntīia parte a Divinei Comedii, Dante Alighieri descrie, īn versuri superbe, drumul său, călăuzit de spiritul poetului antic Virgiliu, prin lumea de sub lume, īn anul 1300 după Hristos. El străbate astfel sumbrele văgăuni ale iadului, numite bolgii, īn fiecare dintre acestea aflīndu-se alt soi de damnaţi, după nelegiuirile săvīrşite īn timpul vieţii lor.
        Cu 15 ani īnaintea datei cīnd se petrece acest voiaj imaginar, īn oraşul italian Rimini se īntīmplase o reală, senzaţională şi tragică poveste de dragoste. O tīnără, Francesca, fica lui Guido il Vecchio da Polenta, a fost căsătorită, īmpotriva voinţei ei, cu Gianciotto Malatesta, un bărbat pe care nu-l plăcea şi nu-l iubea. Ea īl iubea pe fratele lui, pe Paolo Malatesta. Acesta venea, acum, adesea īn casa ei şi, cuminţi, citeau īmpreună din romanul Cavalerilor Mesei Rotunde. Pīnă īntr-o zi, o zi deloc bună, cīnd...

            Să ne īntoarcem acum la Dante şi să-l urmăm īn peregrinarea sa. Īn cīntul al V-lea, el istoriseşte cum a ajuns īn locul unde sunt pedepsiţi, prin a fi mereu zbuciumaţi de crunte vīrtejuri de vīnt,  cei care au păcătuit din dragoste; īi zăreşte acolo pe Ahile, pe Paris, pe frumoasa Elena din Troia, pe reginele Semiramida şi Cleopatra, pe Tristan, pe Isolda şi alte spirite "ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire". Printre acestea, Dante remarcă două umbre aflate mereu īmpreună şi simte un puternic imbold de a le vorbi şi de a le asculta. Perechea era umbra unei femei şi cea a unui bărbat. Cei doi,  chemaţi pătimaş de Dante, se apropie şi femeia īi vorbeşte astfel: "Eşti suflet bun, din cele ce le frīnge / durerea, dacă vii īn neagra ceaţă / la noi, ce lumea-am īnroşit-o-n sīnge” (Noi, che tignemmo il mondo di sanguigno). // De ne-ar privi altcum cereasca-I faţă, / noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace, / căci chinul nostru inima ţi-o-ngheaţă. // Dacă acum să ne asculţi ţi-ar place, / ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gīndul, / atīta timp cīt vīntul, iată, tace (Mentre che’l vento, come fa, si tace)"...
        Aţi īnţeles, desigur (cei ce nu ştiaţi dinainte), că umbra feminină care-i vorbeşte lui Dante, īnmărmurit de compasiune (com-pasiune!), este cea a Francescăi din Rimini, iar umbra aflată mereu alături de ea, īn ciuda drăceştilor uragane ale infernului, este cea a lui Paolo Malatesta, fratele celui care-i fusese impus ca soţ. Nu-i e uşor Francescăi să-şi amintească: "nessun maggior dolor che ricordarsi / del tempo felice nella miseria" (Cīnd eşti căzut, durere nu-i mai vie / decīt să-ţi aminteşti de fericire). Trei terţine ale spuselor ei īi conţin povestea īntr-un mod condensat şi apodictic. S-o ascultăm: "«Iubirea-n inimi tandre jar pogoară, / şi-o luă şi celui drag īn stăpīnire, / dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-nfioară! // Iubirea iscă-n cel iubit iubire (Amor, ch’a nullo amato amar perdona): / de chipul lui am fost robită foarte, / şi īncă, vezi, īmi bīntuie-n simţire! // Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte: / făptaşul īn adīnc de iad să piară!» / Atīt au spus, şi n-au spus mai departe".
        Dar ce se īntīmplase, de fapt? La rugămintea lui Dante, Francesca va depăna mai amănunţit, cu lacrimi īn glas ("Diro come colui che piange e dice" - Şi plīnsul mi se va-mpleti-n vorbire) tragicul ei destin. Aşadar, Paolo o vizita adesea, fără ca īntre ei să fie altceva decīt lectura din aceeaşi carte: romanul Cavalerilor Mesei Rotunde. Īn acest roman se află şi episodul īn care Lancelot, īndrăgostit de regina Ginevra, soţia regelui Arthur, īi mărturiseşte iubirea şi, īndemnat de majordomul Galeot (care le şi prilejuise īntīlnirea), o sărută. Īn casta lor lectură, sub care sentimentul reciproc mocnea tăinuit, Francesca şi Paolo vor ajunge şi la acest pasaj: "Pe cīnd tihniţi citeam, ca-n alte rīnduri, / de Lancelot, şi fiorul ce-l cuprinse, / singuri eram, şi fără alte gīnduri. // Cititu-ades obrajii ni-i aprinse, / şi ochii se-ntīlniră-n căutare: / dar un pasaj anume ne īnvinse. // Citind despre rīvnita sărutare / ce-ndrăgostiţii-n zīmbet şi-o dădură, / el, ce pe veci cu mine-o soartă are, // DE FREAMĂT PLIN, MĂ SĂRUTĂ PE GURĂ. / Fu, cartea, Galeot, şi cel ce-o scrise! / Şi n-a mai fost nici zi şi nici lectură". Francesca se opreşte aici din povestit. Nu poate spune mai mult. Dante e răvăşit, răscolit de cele auzite, pe care le-a trăit cu o intensă emoţie şi compasiune, de parcă i s-ar fi īntīmplat lui. Iată cum īncheie: "Mentre che uno spirto questo disse / l’altro piangea si, che di pietade / io venni men cosi com’io morisse / e caddi come corpo morto cade" - "Īn timp ce-o umbră-aceste lucruri zize, / plīngea cealaltă-atīt, īncīt, de jale, / eu, ca-ntr-un somn de moarte fără vise, / căzui, cum cade mort un trup īn cale". Ce se petrecuse īn acea nefastă zi din anul 1285? Francesca īi spusese la īnceput lui Dante, vă amintiţi: "Pe noi, ce lumea-am īnroşit-o-n sīnge...". Pe scurt, soţul ei, Gianciotto, a surprins īmbrăţişarea şi i-a īnjunghiat pe amīndoi. Sufletele lor, īncărcate de păcatul adulterului, ajung astfel īn viforul fără de sfīrşit al spaţiului infernal...

            E doar "poveste" aici? Nu. Trebuie să dăm curs īndemnului chiar al lui Dante, din cīntul 9: "Voi, cei deprinşi cu-a’ gīndului strădanii, / scrutaţi (mirate) īnvăţătura ce s-ascunde / sub vălul fin al versurilor stranii!". Se degajă, din istoria Francescăi, care nici sub cazna divină nu se dezice de iubirea ei, o īnaltă idee despre om. O enunţ cu cuvintele lui Francesco de Sanctis: "Luat īn el īnsuşi şi izolat, spiritul posedă o forţă nemărginită, care nu poate fi īnfrīntă nici de Dumnezeu, acesta neputīnd face īn aşa fel ca spiritul să nu creadă, să nu simtă şi să nu vrea ceea ce el CREDE, SIMTE şi VREA. Nu există nici o biată femeie, oricīt de mică la suflet, care să nu simtă īn ea o putere infinită atunci cīnd e cuprinsă de pasiune. Te iubesc şi te voi iubi mereu; iar dacă şi după moarte oamenii iubesc, te voi iubi ŞI eu - şi e mai bine CU tine īn infern, decīt FĂRĂ tine īn paradis! Prin asemenea cuvinte, timida Julieta a lui Shakespeare, ca şi nobila Francesca, devin īnalt eroice”.

            Acum putem avea răspunsurile şi la īntrebarea de la care plecasem: de ce a numit-o De Sanctis pe Francesca "prima femeie a lumii moderne", şi la cea pe care NU am pus-o: cum se explică sacrilegiul că Dante, credincios fervent, o admiră atīt de vădit pe o fiinţă pedepsită de Puterea Divină?
        Francesca e prima femeie a lumii moderne pentru că este (īi aplic o vorbă a lui Noica) un om DEPLIN. O fiinţă umană care, ca să spun simplu, se ia īn serios, care-şi aplică sieşi gīndul lui Seneca: "omul e ceva sfīnt pentru om" (Homo res sacra homini). Francesca e supusă de destin, dar nu īncovoiată. Ea pune mai presus regulile sufletului ei curat decīt orice alte norme ale strīmbei lumi. Ca şi Dante, şi ea e o personalitate paradoxală: e o vinovată fără vină. Francesca e din "familia" Manonei Lescaut a abatelui Prévost, a Annei Karenina a lui Tolstoi, a Doamnei cu căţelul a lui Cehov, adică a acelor femei pentru care, după spusa biblică, "dacă dragoste nu e, nimic nu e". Dante o plasează, formal, īn infern, dar o idolatrizează.
        Īn al doilea rīnd, e de observat că, īn două locuri, īn scrierea Banchetul şi īn Epistola către Cangrande della Scala, Dante avertizează că scrierile sale trebuie citite īn 4 sensuri: literal, alegoric, moral şi anagogic (adică īnalt spiritual, transcendent). Francesca, femeie reală din toate punctele de vedere, o depăşeşte īn semnificaţii pe adorata şi mai mult legendara Beatrice (numele Beatrice īnseamnă "cea dătătoare de fericire"). Ca şi goetheeanul Faust, şi Dante putea striga: Ah, DOUĂ suflete se zbat īn mine! Cīntăreţ sublim al divinităţii şi al mirabil luminoaselor ei căi, Dante n-a fost deloc un cast. Bărbat īn toată puterea cuvīntului, a ştiut să pună femeile la fel de bine īn ramă ca şi īn pat. Ascultaţi, rogu-vă, un pasaj din Rime (īn trad. lui Şt. Aug. Doinaş): "Dac-aş cuprinde mīndrele ei plete / ce mi-au fost bici şi fulger viaţa-ntreagă / aş face-o să petreacă, / alăturea, din zori īn umbra serii; / nici bun n-aş fi, nici blīnd; ci, pe-ndelete, / aş face-aşa, ca ursul cīnd se joacă". De altfel, primul său biograf, Boccaccio, scria la 1361: "Īn acest poet minunat, şi-a găsit un loc larg şi desfrīul, şi nu numai īn ani tinereţii, dar şi īn cei ai maturităţii"; iar alt biograf, Gianozzo Manetti, pe la 1450, nu umbla nici el cu echivocuri: "s-a dedat mai mult iubirilor oarecum lascive decīt părea că se potriveşte unui bărbat īnţelept". Aşa că, să nu se supere nimeni dacă am să remarc că, identificīndu-se prin simpatie şi empatie cu trăirile şi mentalitatea pătimaşei doamne din Rimini, Dante ar fi putut relua, avant la lettre, celebra butadă a lui Flaubert: Francesca c’est moi! Şi, īn fine, aş vrea din nou să nu se supere nimeni şi să nu se spună că trag spuza pe turta mea, dar eu văd īn episodul Francescăi o ilustrare a ideii că LECTURA e hotărītoare de destine.

            Şi acum, īn īncheiere, īnainte de a vă lăsa copleşiţi de cutremurătoarele acorduri ale lui Ceaikovski, să vă mai spun că fraza aceea, cu cartea care a fost Galeot (adică intermediar, mijlocitor īntre un bărbat şi o femeie; cuvīntul "galeotto", devenit substantiv comun, a rămas īn italiană chiar cu sensul rău, de codoş), fraza aceea are o urmare peste timp, īntr-o frumoasă simetrie, ca-ntr-un joc de oglinzi. Va să zică, īn romanţul Cavalerilor Mesei Rotunde, Lancelot o sărută pe Ginevra. Francesca şi Paolo citesc acest pasaj şi cartea acţionează ca un "catalizator" al pulsiunilor lor, īndemnīndu-i să şi le exteriorizeze. Peste vreo 600 de ani, īn anul 1876, exact anul cīnd Ceaikovski compunea ceea ce veţi asculta peste un minut sub bagheta lui Horia Andreescu, īn 1876 o doamnă foarte scrobită, din lumea bună, īl are īn vizită pe un poet cam jerpelit, tainic īndrăgostit de ea. Iată cum īl descrie chiar doamna: "prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţii mari, galbeni, murdar pe haine şi īmbrăcat fără nici o īngrijire". Cei doi lucrează īmpreună, "per diletto", vorba lui Dante, la un... Dicţionar etimologic al limbii romāne! La un moment dat: "El mă īntrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, īl căută     şi-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infernul... Pe neaşteptate, nu īnsă īntr-o pasiune de moment, ci  pe cīnd eu, īntoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută şi eu īl lăsai fără să mă opun..." Femeia se numea Mite Kremnitz, era cumnata lui Titu Maiorescu (ce am citat e din amintirile ei traduse īn romāneşte de Paul Zarifopol), iar poetul se numea Mihai Eminescu.
        Doamnelor şi domnilor, vă invit să fiţi, prin intermediul genialei muzici a lui Ceaikovski, părtaşii tragicei poveşti despre condiţia feminină, cu cele 4 personaje ale ei: Francesca, Paolo, Dante şi Cartea. Audiţie plăcută! (21 .II.’97)