ESEU ROMANŢAT DESPRE DOAMNA DIN RIMINI

          Non multa, sed multum. Am să vă vorbesc, acum şi încă două seri, despre o singură femeie, dar foarte femeie. O femeie despre care cel mai mare istoric al literaturii italiene, Francesco de Sanctis, un literat de talia lui Călinescu al nostru, a spus o vorbă grozav de interesantă: a spus că e "prima femeie a lumii moderne" (în Istoria literaturii italiene, apărută în traducerea Ninei Façon la EPLU, în 1965, la p.231). Cine e această primă femeie a lumii moderne şi de ce a spus De Sanctis acest lucru despre ea?

          Ca să vă răspund, daţi-mi voie să vă iau mai pe departe. În Infernul, întîia parte a Divinei Comedii, Dante Alighieri povesteşte în versuri superbe drumul său, călăuzit de spiritul poetului antic Virgiliu, prin lumea de sub lume, în anul 1300 după Hristos. El străbate, astfel, sumbrele văgăuni ale infernului, numite bolgii, în fiecare din acestea aflîndu-se alt soi de damnaţi, după nelegiuirile săvîrşite în timpul vieţii.

          Cu 15 ani înaintea datei cînd se petrece acest voiaj imaginar, în oraşul italian Rimini se întîmplase o reală, senzaţională şi tragică poveste de dragoste. O tînără, Francesca, fiica lui Guido il Vecchio da Polenta, a fost căsătorită, se pare că împotriva voinţei ei, cu Gianciotto Malatesta, un bărbat pe care nu-l plăcea şi nu-l iubea. Ea îl iubea pe fratele lui, pe nume Paolo Malatesta. Acesta venea, acum, adesea în casa ei şi, cuminţi, citeau împreună din romanul Cavalerilor Mesei Rotunde. Pînă într-o zi, o zi deloc bună...

          Să ne întoarcem acum la Dante şi să-l urmăm în peregrinarea sa. În cîntul al V-lea, el istoriseşte cum a ajuns în locul unde sunt pedepsiţi cei care au păcătuit din iubire; îi zăreşte acolo pe Ahile, pe Paris, pe frumoasa Elena din Troia, pe reginele Semiramida şi Cleopatra, pe Tristan şi alte spirite "ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire". Printre acestea, Dante remarcă două umbre aflate mereu-împreună, şi simte un puternic imbold de a le vorbi şi de a le asculta. "Şi-am zis: poete, mult mi-ar fi plăcere /perechii să-i vorbesc, cei doi, pe care / îi poartă vîntu-uşor, ca o părere".
          Perechea era umbra unei femei şi umbra unui bărbat. Cei doi, chemaţi pătimaş de Dante, se apropie şi femeia îi vorbeşte astfel: "Eşti suflet bun, din cele ce le frînge /  durerea, dacă vii în neagra ceaţă / la noi, ce lumea-am înroşit-o-n sînge (Noi, che tignemmo il mondo di sanguigno). // De ne-ar privi altcum cereasca-I / faţă, / noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace, / căci chinul nostru inima ţi-o-ngheaţă. // Dacă acum să ne asculţi ţi-ar place, / ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gîndul, / atîta timp cît vîntul, iată, tace (Mentre che'l vento, come fa, si tace)".
          Urmează trei celebre terţine, începînd toate cu cuvîntul amor, iubire...
          Aţi înţeles, desigur (cei ce nu ştiaţi dinainte), că umbra feminină care-i vorbeşte lui Dante, înmărmurit de compasiune, este cea a Francescăi din Rimini, iar umbra aflată mereu alături de ea, în ciuda drăceştilor uragane ale infernului, este cea a lui Paolo Malatesta, fratele celui care-i fusese impus ca soţ. Trei terţine ale spuselor ei îi conţin povestea într-un mod condensat şi apodictic. Unul din versuri a devenit de mult proverb. S-o ascultăm: "«Iubirea-n inimi tandre jar pogoară, / şi-o luă şi celui drag în stăpînire, / dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-nfioară! // Iubirea iscă-n cel iubit iubire (Amor, ch'a nullo amato amar perdona): / de chipul lui am fost robită foarte, /şi încă, vezi, îmi bîntuie-n simţire! // Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte: / făptaşul în adînc de iad să piară!» / Atît au spus, şi n-au spus mai departe".
          Dar ce se întîmplase, de fapt?
          La rugămintea lui Dante, Francesca deapănă mai amănunţit tragica ei întîmplare. Vă spusesem ieri că Paolo o vizita adesea, fără ca între ei să fie altceva decît lectura din aceeaşi carte: romanul Cavalerilor Mesei Rotunde. În acest roman se află şi episodul în care Lancelot, îndrăgostit de regina Ginevra, soţia regelui Arthur, îi mărturiseşte iubirea şi, îndemnat şi de majordomul Galeot (care le şi prilejuise întîlnirea), o sărută. În casta lor lectură, sub care sentimentul reciproc mocnea tăinuit, Francesca şi Paolo vor ajunge şi la acest pasaj. S-o ascultăm pe ea povestind...:
          "Pe cînd tihniţi citeam, ca-n alte rînduri, /de Lancelot, şi fiorul ce-l cuprinse, / singuri eram, şi fără alte gînduri. // Cititu-ades obrajii ni-i aprinse, /şi ochii se-ntîlniră-n căutare: // dar un pasaj anume ne învinse. // Citind despre rîvnita sărutare / ce-ndrăgostiţii-n zîmbet şi-o dădură, /el, ce pe veci cu mine-o soartă are, //de freamăt plin, mă sărută pe gură. / Fu, cartea, Galeot, şi cel ce-o scrise! / Şi n-a mai fost nici zi şi nici lectură".
          Francesca se opreşte aici din povestit. Nu poate spune mai mult. Dante e răvăşit, răscolit de cele auzite, pe care le-a trăit cu o intensă emoţie şi compasiune, de parcă i s-ar fi întîmplat lui. Iată cum încheie: "în timp ce-o umbră-aceste lucruri zise, / plîngea cealalt-atît, încît, de jale, / eu, ca-ntr-un somn de moarte fără vise, /căzui, cum cade mort un trup în cale".
          Ce se petrecuse în acea zi din anul 1285? Francesca îi spusese, la început, lui Dante, vă amintiţi: "Pe noi, ce lumea-am înroşit-o-n sînge...". Pe scurt, soţul ei, Gianciotto, a surprins îmbrăţişarea şi i-a înjunghiat pe amîndoi. Sufletele lor, încărcate de păcatul adulterului, ajung astfel în viforul fără de sfîrşit al infernului.

          E doar "poveste" aici? Nu. Trebuie să dăm curs îndemnului chiar al lui Dante, din cîntul IX: "Voi, cei deprinşi cu-a' gîndului strădanii, / scrutaţi învăţătura ce s-ascunde / sub vălul fin al versurilor stranii!"
          Se degajă, din istoria Francescăi, care nici sub cazna divină nu se dezice de iubirea ei, o înaltă idee despre om. O enunţ cu cuvintele lui Francesco de Sanctis: "Luat în el însuşi şi izolat, spiritul posedă o forţă nemărginită, care nu poate fi înfrîntă nici de Dumnezeu, acesta neputînd face în aşa fel ca spiritul să nu creadă, să nu simtă şi să nu vrea ceea ce crede, simte şi vrea. Nu există nici o biată femeie, oricît de mică la suflet, care să nu simtă în ea o putere infinită atunci cînd e cuprinsă de pasiune. Te iubesc şi te voi iubi mereu; iar dacă şi după moarte oamenii iubesc, te voi iubi şi eu! - şi mai bine cu tine în infern, decît fără tine în paradis! Acestea sunt blestemele elocvente care se revarsă dintr-o inimă pătimaşă şi prin care timida Julieta a lui Shakespeare, ca şi nobila Francesca, devin eroice".
          Acum putem avea răspunsurile şi la întrebarea de la care plecasem: de ce a numit-o De Sanctis pe Francesca "prima femeie a lumii moderne", şi la cea pe care nu am pus-o: cum se explică paradoxul ca Dante, credincios fervent, o admiră atît de vădit pe o fiinţă pedepsită de puterea divină? Aceste răspunsuri şi un salt peste timp pînă la Eminescu, mîine seară...Rămas bun.

          Bună seara. Vorba lui Moromete: trei lucruri rezultă din cele spuse aseară şi alaltăseară, în legătură cu Dante, Francesca şi iubitul ei Paolo.
          UNU, că Francesca e, aşa cum spunea istoricul literar De Sanctis "prima femeie a lumii moderne" pentru că ea este (îi aplic o vorbă a lui Noica): un om deplin. O fiinţă umană care, ca să spun simplu, se ia în serios, care-şi aplică sieşi gîndul lui Seneca: "omul e ceva sfînt pentru om" (homo res sacra homini). Francesca e supusă de destin, dar nu încovoiată. Ca şi Dante, cum vom vedea mai departe, şi ea e o personalitate paradoxală: e o vinovată fără vină. Francesca e din "familia" Manonei Lescaut, a Annei Karenina, a Doamnei cu căţelul, adică a acelor femei pentru care, după spusa biblică, "dacă dragoste nu e, nimic nu e". Dante o plasează în infern, dar o idolatrizează.
          DOI. În două locuri, în Banchetul şi în Epistola către Cangrande della Scala, Dante avizează ca scrierile sale trebuie citite în 4 sensuri: literal, alegoric, moral şi anagogic (adică înalt spiritual, transcendent). Francesca. femeie reală din toate punctele de vedere, o depăşeşte în semnificaţii pe adorata şi mai mult legendara Beatrice (numele "Beatrice" înseamnă "cea dătătoare de fericire"). Ca şi Faust al lui Goethe, si Dante putea striga: Ah, două suflete se zbat în mine! Cîntăreţ sublim al divinităţii şi al luminoaselor ei căi, Dante n-a fost deloc un cast. Bărbat în toată puterea cuvîntului, a ştiut să pună femeile la fel de bine în ramă ca şi în pat. Ascultaţi, rogu-va, un pasaj din Rime (în trad. lui Şt.Aug.Doinaş): "Dac-aş cuprinde mîndrele ei plete / ce mi-au fost bici şi fulger viaţa-ntreagă / aş face-o să petreacă, /alăturea, din zori în umbra serii; /nici bun n-aş fi, nici blînd; ci, pe-ndelete, / aş face-aşa, ca ursul cînd se joacă". De altfel, primul său biograf, Boccaccio, scria la 1361 (p.125): "În acest poet minunat şi-a găsit un loc larg şi desfrîul, şi nu numai în anii tinereţii, dar şi în cei ai maturităţii"; iar alt biograf, Gianozzo Manetti, pe la 1450, nu nu umbla nici el cu echivocuri: "s-a dedat mai mult iubirilor oarecum lascive decît părea că se potriveşte unui bărbat înţelept". Aşa că, să nu se supere nimeni dacă am să observ că, identificîndu-se prin simpatie şi empatie cu trăirile şi atitudinea pătimaşei doamne din Rimini, Dante ar fi putut relua, avant la lettre, celebra butadă a lui Flaubert: Francesca c'est moi! - Francesca sunt eu!
          TREI. Iar rog să nu se supere nimeni şi să nu se spună că trag spuza pe turta mea, dar eu văd în episodul Francescăi o ilustrare a ideii că lectura e hotărîtoare de destine.

          Şi acum, să vedeţi că fraza aceea cu "cartea care a fost Galeot" - adică intermediar, mijlocitor între un bărbat şi o femeie (cuvîntul galeotto a rămas în italiană chiar cu sensul rău, de codoş), fraza aceea are o urmare peste timp, ca-ntr-un joc de oglinzi. Va să zică, în romanţul Cavalerilor Mesei Rotunde, Lancelot o săruta pe Ginevra. Francesca şi Paolo citesc acest pasaj şi cartea "acţionează" ca un "catalizator" al trăirilor lor, îndemnîndu-i să şi le exteriorizeze. Peste vreo 600 de ani, în anul 1876, o tînără doamnă foarte scrobită, din lumea bună, îl are în vizită pe un poet cam jerpelit. Iată cum îl descrie chiar ea: "prea cărnos la faţă, nebărberit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire". Cei doi lucrează împreună, "per diletto", vorba lui Dante, la un...Dicţionar etimologic al limbii române! La un moment dat: "pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe cînd eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută, şi eu îl lăsai fără să mă opun... El mă întrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută şi-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infernul...".
          Femeia se numea Mite Kremnitz, era cumnata lui Titu Maiorescu (ce am citit e din amintirile ei traduse în româneşte de Paul Zarifopol), iar poetul se numea Mihai Eminescu.

          Adolescenţi şi tineri, dacă aţi înţeles aluzia, procuraţi-vă un Dante şi puneţi-l la treabă! în fond, tot n-avem încă un Dicţionar etimologic!