ADOLESCENŢA „BEATLES”,  DE LA FIORD LA PLAI

Cînd directorul Editurii Univers, domnul profesor Mircea Martin, mi-a propus redactarea unei prefeţe la cartea unui scandinav, la început mi-am declinat competenţa: n-am avut bosa Nordului, nu ştiu despre literatura norvegiană mai mult decît ştie toată lumea: Kielland, Ibsen, Bjornson, Hamsun. Am cedat, totuşi, la gîndul că noi, românii, locuitorii unei peninsule "destul de" opuse, ne-am putea înrudi cu universul acelui roman printr-un Zeitgeist numit... Beatles.

N-am fost un fan înrăit al faimoasei formaţii, cum n-am fost al nici uneia. Adolescenţa şi prima mea tinereţe au fost ale unui individ normal, care însă prefera sportului, lectura, şi twistului, slow-foxul, întrucît descoperise de timpuriu că dansul, fiind o formă avansată de a curta fetele, e mai eficace, mai avantajos, cel care înlesneşte apropierea trupurilor şi conversaţia („vrăjeala”¹). Dar n-aş putea spune că acei ani au fost străini de „spiritul” Beatles.

Romanul lui Lars Saabye Christensen se petrece între 1965 şi 1972 şi are ca protagonişti patru băieţi care trec, de-a lungul celor peste 550 de pagini, de la 14 la 21 de ani. Ei se nmnesc Kim, Ola, Gunnar şi Seb, dar îşi spun George, Paul, John şi Ringo, identificîndu-se cu idolii lor. Trăiesc într-o ţară capitalistă şi liberă, o monarhie constituţională (regat ereditar), condusă de regele Olaf al V-lea. Noi trăiam într-o Republică „Populară” (apoi „Socialistă”) condusă de un prim-secretar, apoi secretar general al Partidului Comunist şi apoi preşedinte per tujur. Fiecare capitol al cărţii stă sub semnul unui nou album discografic al Beatles-ilor. Numele acestuia e într-o discretă, contrapunctică, legătură cu materia epică a paginilor, de unde o construcţie pe piloni care acreditează şi arhitectural ideea unei „epoci Beatles”. Şi eu aveam prieteni pentru care primirea (din străinătate) a unui nou disc cu The Beatles era un eveniment şi un prilej de invidii. Se organizau ceaiuri (unde nu se consuma nici un mililitru de ceai), cu predilecţie cînd nu erau părinţii acasă. Fumam, în aceste ocazii, Kent, care costa vreo 20 de lei, la lefuri mijlocii de circa 1500-1700 de lei, beam, băieţii gin şi coniac, fetele, lichior. Picapul sau magnetofonul Tesla B3 mergea, iar devotaţii, zeloşii, „apostolii” cu ochii în tavan şi cu vocea sugerînd imense voluptăţi literare, traduceau vers cu vers, ori direct, ori după un carneţel cu toate textele acelor minunăţii. Ceilalţi, fie se pătrundeau extatic de farmecul indicibil al atmosferei occidentale, impregnată de aromele fructului oprit, fie, mai tereştri, îşi vedeau de flirtul şi de mica lor concupiscenţă, catalizată de efluviile de liberalism şi libertinism din boxe. Flăcăuaşii din romanul lui Christensen intră net în prima categorie de mai sus, minus componenta clandestină. Cu concupiscenţa ei, fii ai fiordurilor şi ai aisbergurilor, stau prost. Erosul lor e la nivelul Adela al lui Ibrăileanu ori Fum al lui Turgheniev. O strîngere de mînă, o tăcere mutual împărtăşită, un semiton, o reverie (însă şi aceea cu prezervative). Totul e cool şi mocnit, interiorizat de nu se vede mai nimic, frondă şmecheroasă la suprafaţă, o cristalină delicateţe gestuală dedesubt.
       Tribulaţiile acestor teenagers curg pe un jgheab al timpului bine mărginit, de o parte, de incantaţiile de la Liverpool care le modulează simţirea, de cealaltă, de politic (Vietnamul, '68-ul, Mao, Nixon etc.), pe care-l prizează cu o nonşalanţă mereu scăzîndă. Noi, aici, în privinţa politicului, fuseserăm precoci din fragedă pruncie... Nu ne făcuseră pionieri „în prima serie” fiindcă nu aveam origine sănătoasă, nu eram fii de muncitori, ci de intelectuali, eram povăţuiţi sotto-voce să fim atenţi ce vorbim şi cu cine; avuseserăm măcar cîte un unchi de prin „partidele istorice”, care era subiect tabu, fiindcă se afla în puşcărie... Dar ce zic eu?! Politicul se insinua pisălog şi coercitiv chiar în toate cotloanele intimităţii noastre dintre pre- şi post-adolescenţă. Pe cînd cei 4 muschetari din Oslo se şi drogau (mai mult de formă, ca experienţă „haioasă”¹), noi aveam probleme dacă ne lăsam părul ceva mai lung: ne tundea Miliţia sau ne trimitea dirigintele acasă, păi ce eram noi, „Beatles”?! dezmăţ imperialist?! malagambişti?! Apăruseră blue-jeans-ii, care, habar n-am de ce, se numeau pe atunci dangarezi: ferească Dumnezeu să fi fost noi, liceenii, prinşi cu aşa nădragi care, în ochii oficialităţilor, întruchipau der Untergang des Abendlandes! E drept, trecuse timpul cînd, dacă erai dibuit cu Blaga în mînă, te nenoroceai; se dăduse drumul şi la Maiorescu, ba mai mult, în anii cînd se desfăşoară saga lui Christensen, noi, cei care abia ieşiserăm din puştism, ne drogam cu o boare de „suprastructură”, cum ar fi zis bărbosul Marx, ceva mai tonică: în chioşcuri găseai, alături de L’ Humanité, şi Le Monde sau Combat ori, cu baftă sau şperţ, chiar Paris-Match. Fireşte, nu numerele care ziceau ceva pe şleau despre scumpa noastră ţară. Dar era ceva! Umpleam dosare cu tăieturi din gazete străine privitoare la necazurile opozanţilor sovietici Siniavski şi Daniel. În librării se făcea coadă la Livre de poche, puteai pune mîna pe un Joyce tradus de Valery Larbaud sau pe un Proust, un Mauriac, un Hervé Bazin, iar alde Balzac, Stendhal, Hugo, clasicii adică, rămîneau pe tejghele chiar cîteva zile. Se publicau autori români despre care aflai, şoptit, că sunt proaspăt sloboziţi din Gulag-ul autohton. În ’68, Ceauşescu juca trei zile comedia curajului şi îmbrobodea pre mulţi...
        Dar să revin la junii norvegieni. Romanul lui L. S. Christensen (un quadri-Bildungsroman al adolescenţei, o oglindă plimbată lent pe firul unei metamorfoze colective) avansează din disc în disc, din meandră în meandră, domol ca o apă de şes, pe o spirală a maturizării. E, în ataşamentul său frivol (lat. friare: a fărîmiţa) chiar şi pentru ceea ce trece drept insignifiant, ca un jurnal, respectuos faţă de cronologie şi grijuliu cu detaliul trăit, cu conserva de viaţă. Autorul e un comportamentist care-şi escamotează şi el, cu nordică decenţă, complicitatea şi tandreţea faţă dc progeniturile sale, ajutat şi de convenţia persoanei întîi singular. Întîmplările sunt dilatate din perspectiva personajelor, o fluidă empatie guvernează şi lubrifiază tot angrenajul narativ. Microfonul povestitorului e atît de aproarpe şi de sensibil, încît, dac-am vrea, am auzi şi cum le creşte personajelor barba. Adultul hîrşit din mine, care nu poartă blugi ferfeniţiţi şi geci din piele neagră, nici  bocanci elefantiazici sau amulete de gît, mai reacţionează, la lectură, şi cu cîte un ridicat din umeri; îmi mai vine să bodogănesc că e un fel de La Medeleni decorticat şi aseptizat prin desentimentalizare şi congelare, în care, în loc de Ah! şi Oh! răsună eternul ”olrait!”, iar albul petalelor de zarzăr e înlocuit de cel, mai puţin catifelat, al zăpezii excedentare. Segregaţionistul europocentrist (care zace inevitabil într-un lector mioritic), pentru care Snandinavia e un fel de Africă inversă, şi cam cireşaro-sentimentaloid, jinduieşte - textualmente, fireşte! - la adolescenţi bruneţi (visători, fierbinţi, romanţioşi, duduitori, stil Gérard Philipe), după, doar, modelele lui Radiguet sau Fournier, punîndu-i între croşete husserliene pe-ai lui Gide, care (ei) fură valize sau se sinucid în şcoală! Blonzii apatic-miştocari¹ şi cu psiheul antifonat sub şapte straturi de flegmă şi impasibilitate (stil James Dean), pentru care efuziunea e vomă şi jubilaţia, delir, imuni la galeşul Adamo, dar răscoliţi catharctic de baladescul aspru al Beatles-ilor, vin tare¹ din cartea lui Christensen, al cărei succes, în ţara de baştină şi-n altele mai calde, chiar dacă nu l-a egalat pe-al Love Story-ului lui Segal, a dovedit că are cîştig de cauză scriitorul care-i priveşte pe tineri dinăuntru, nu din afară.

_________________________
        1) Cititorul îmi va ierta, cred, slăbiciunea de a-mi fi muiat, ici şi acolo, tocul în călimara personajelor...