(12-28.III.1997) CACOFONII

            Stimaţi telespectatori, bună seara, multă vreme am considerat că nu e īnCĂ CAzul (!!na, c-am brodit-o!) să vorbesc despre cacofonie, dar uite că nu mai pot să amīn. Din capul locului vreau să alung o confuzie cam populară. Noţiunea de cacofonie nu provine DIN şi nu e legată DE ideea de... mă-nţelegeţi...! Cacofonie e un neologism format din două cuvinte greceşti: kakos, care-nseamnă "rău, urīt, prost" şi phone, care-nseamnă sunet. Componenta caco- apare şi-n alte cuvinte, ce-i drept: mai savante, cum ar fi "cacofazie" = vorbire incorectă, "cacologie" = construcţie  gramaticală defectuoasă, sau "cacografie", pe care un dicţionar (nu spun care, altminteri onorabil) īl defineşte ca "ortografiere greşită"; această definiţie este ea īnsăşi greşită şi am să fac o paranteză ca să explic de ce. Particula, tot grecească, orto- īnseamnă "drept, corect": orto-doxie = dreapta credinţă, orto-pedie = creşterea corectă a oaselor corpului, orto-gonal = unghi drept ş.a.m.d. Orto-grafie va să zică scriere corectă, aşa că "ortografie greşită" e un nonsens: e cum am spune un bolnav sănătos. Īnchid paranteza şi revin la componenta caco-. Există mai multe particule de acest gen care i se opun, care au un sens aflat, relativ vorbind, la antipod. Una din ele este calo-, care vine din grecescul kallos = “frumos”, şi iată cīteva exemple: calofilie = preocuparea pentru exprimarea sau scrierea deosebit de frumoasă sau īngrijită, pīnă la pedanterie (calofilia se referă la CONŢINUTUL  textului, nu la aspectul grafic); caligrafie = scriere frumoasă (de dată asta, īn sensul grafic).
            Altă particulă iniţială care se opune lui caco- este particula eu- (tot de origine grecească), cu sensul de "cum se cuvine, bun, de bună calitate”. Iat-o īn cīteva exemple: euforie: stare bună, foarte plăcută; eufemism: adică vorbire bună, īmbunată, care evită răul, īl escamotează; eugenie: bună zămislire; eu-haristie: cuminecătura la catolici, dar tradus cuvīnt cu cuvīnt: harul, graţia, carisma cea bună; şi, īn fine, opusul (antonimul) lui cacofonie: eufonie, adică sonoritate bună, placută, armonioasă. Şi, cu asta, m-am īntors la subiectul central. Cacofonie va să zică, o asociaţie supărătoare, dezagreabilă, dizgraţioasă de sunete, INDIFERENT care, şi nu neapărat ca-ca. E adevarat că aceasta din urmă e cea mai frecvent şi cea mai direct agasantă. Dar, repet, nu e singura cacofonie. Īntr-o propoziţie cum ar fi, să zicem: "Adesea la sedinţă toţi taţii tac", finalul ţă- toţi- taţii- tac, prin sonoritatea sacadată şi ţăcănitoare, adică ridicolă, e o cacofonie perfectă! La fel, īntr-o propoziţie de genul "Mama mea m-a mascat", această succesiune de "ma"-uri, care seamănă cu o bīlbīială, este tot o cacofonie indiscutabilă. Asemenea cacofonii, ca şi cele banale, "clasice", (le-am cules din mass-media) de tipul "o statistică care", "crede dl.Raveica Că", "a făcut CA COlectivizarea", "să definească calitatea", "procedează ca Călinescu", "să pornească cīnd" ş.a.m.d,, toate astea trebuie evitate MAI ALES pentru că ele alterează receptarea enunţului, prin aceea că fac lumea să zīmbească şi deci deturnează atenţia. Cea mai bună soluţie e să intercalăm un cuvīnt adecvat: "o statistică RECENTĂ care", "procedează ca G. Călinescu sau īn MANIERA lui Călinescu", "să pornească ATUNCI cīnd" etc. Subterfugii aplicate "īn disperare de cauză" īn cursul vorbirii sunt cel de genul "că VIRGULĂ capacitatea" sau cel de genul "el, ca ŞI coleg". O soluţie MAI bună e aceea de a schimba unul din cuvinte, de a găsi altă construcţie sau o intercalare: nu vom spune: afirm că cartea, ci afirm că volumul; nu ca şi coleg, ci īn calitate de coleg etc. Dacă nu se poate, nu schimbăm: cineva mi-a semnalat o denumire medicală: "stenoză aortică calcificată"; īntrucīt īn limbajul strict ştiinţific contează preponderent precizia şi nu eufonia, rămīne aşa cum e, merge-n acelaşi compartiment cu Ion Luca Caragiale şi biserica catolică.
            Şi, īn īncheiere, vreau să protestez de la acest microfon īmpotriva tendinţei pedante, chiţibuşereşti, de a căuta cu lumīnarea cacofonii acolo unde nu sunt, īn enunţuri fireşti. Sunt sīcīitori cei care sar īn sus dacă spui "că cineva" sau "că ceva": !vai, cacofonie, ruşine! Atunci ar trebui să desfiinţăm cuvinte cum ar fi căciulă sau căci, nu? Excesul de vigilenţă, jandarmeria lingvistică, e o fixaţie caraghioasă. Să vorbim natural, frumos, dar fără să fim, cum se spune-n popor, chisaţi. Seara bună.