Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă

CÎNTUL XXVI

aa
            Te bucură, Florenţă, tu, ce-în lume         
        măreaţă, zbori peste pămînt şi mare:
        pînă-în Infern se-întinde-al tău renume. 
 
  26-4    Găsii prin hoţii ocnelor tartare
        cinci cetăţeni de-ai tăi şi-mi fu ruşine
        de cîtă cinste-ţi fac şi cîtă-onoare...
 
  26-7    Dar dacă-un vis în zori meneşte bine,
        tu vei simţi, în scurtă vreme, toate
        urzelile pratezilor, haine. 
 
 26-10    De-ai şi simţit, nici nu-i devreme, poate –
        cadă ce-i scris să-ţi cadă peste case:
        mai greu mi-ar fi, cu ani mai mulţi în spate!
 
 26-13    Plecarăm, deci, şi-aceleaşi scări stîncoase
        – abrupta coborîrii noastre brîn㠖
        urcă maestrul şi cu el mă trase
 
 26-16    şi-urmînd mereu sinistra cale spînă
        tot printre bolovani şi colţi de stîncă,
        piciorul nu răzbea fără de mînă.
 
 26-19    Cum m-a durut atunci, mă doare încă
        de-mi amintesc de cele-în drum văzute
        şi-oprelişti pun pe mintea mea adîncă
 
 26-22    spre-a nu rodi nestrînsă de virtute
        şi dacă bună stea sau vreri divine
        haruri mi-au dat, să nu le fac pierdute. 
 
 26-25    Cum un ţăran, din vîrfu’-unei coline,
        – în miez de vară, cînd­, pe ceruri, farul
        întregii lumi cel mai prelung se-aţine,
 
 26-28    (la ceasul cînd nu musca, ci ţînţarul
        prinde-a zbura), – zăreşte-în cîmp, la poale,
        cum licuricii-îşi pîlpîie amnarul,
 
 26-31    astfél aici, în cea de-a opta vale,
        făclii noian luceau cu vie pară,
        străfulgerînd adîncurile sale. 
 
 26-34    Şi cum acel ce urşii-îl răzbunară,
        privind cum carul lui Ilie piere
        cînd roibii nărăvaşi spre cer zburară
 
 26-37    îi şi pierdu pe dată din vedere
        nemaizărind decît ca o săgeată
        de foc lăsînd un nor cît o părere, 
 
 26-40    aşa fugeau şi-în valea-întunecată
        aceste flăcărui, şi-în fiecare
        era ascunsă-o umbră vinovată.
 
 26-43    Stăteam pe pod scrutînd cu-aşa-încordare
        încît, de n-aş fi stat lipit de-o stîncă,
        să cad ne-împins cred că-aş fi fost în stare.
 
 26-46    Iar călăuzul, cînd văzu ce-adîncă
mi-e luarea-aminte,-îmi spuse: “-’N foc sunt duhuri
      închise-în flama care le mănîncă.”
 
 26-49    “-Maestre,-am zis, în negrele văzduhuri
        am înţeles ce e, chiar pînă-a-mi zice
        ce-mi desluşeşti. Dar spune-mi alte lucruri:
 
 26-52    Sub limbile ce par să se despice
        dintr-una numai, cine-i? Parcă-s rugul
        lui Eteocle şi-al lui Polinice... 
 
 26-55    “-E torturat în flăcări vicleşugul
        lui Diomede şi Ulise care 
        îşi poartă-în Iad, uniţi ca-în viaţă, jugul.
 
 26-58    Sunt răzbunaţi cu-aşa fierbinţi calvare
        perfidul cal, care-a deschis zăgazul
        romanei stirpe, nobilă şi mare
 
 26-61    şi furtul ce-a adus Troiei necazul 
        şi Deidámia care încă-îl plînge, 
        şi-în lumea morţii, pe Achil’ viteazul.”
 
 26-64    “-De pot vorbi din focul care-i strînge,
        te rog, maestre, ruga ia-mi-o-în seamă,
        că-i una cît mai multe rugi adînce,
 
 26-67    să-aştept, mă lasă,-îngemănata flamă
        cu coarnele-i de foc, să vină-încoace,
        căci sufletul, cum vezi, spre ea mă cheamă.”
 
 26-70    El mi-a răspuns: “-Ceea ce-mi ceri îmi place
        şi fi’ndcă-i demn de cinste,-îţi fac pe voie,
        dar limbii tale-îi poruncesc a tace,
 
 26-73    căci ei sunt greci, duşmani ai vechii Troie:
        ce-ai tu de spus, voi spune eu. Pe tine
        ei nu te-ar asculta de bunăvoie.”
 
 26-76    Cum flama se-apropié de noi mai bine,
        vorbi maestrul cînd găsi că locul
        e potrivit şi clipa se cuvine:
 
 26-79    “-Voi, cei pe care vă uneşte focul,
        de-am meritat a’ voastre bune gînduri
        pe cînd trăiam, şi de-am avut norocul
 
 26-82    să-mi preţuiţi eroicele cînturi,
        opriţi-vă puţin şi unul spună
        pe care mări pieri, sub care vînturi?”
 
 26-85    Mai ’naltul corn din flacăra străbună
        să murmure-începu şi să se zbată
        ca focul răscolit de o furtună.
 
 26-88    Din para-încolo,încoace zbuciumată,
        precum o limbă iute grăitoare,
        ţîşni un glas vorbind: “-Pe cînd, odată
 
 26-91    m-am smuls de lîngă Circe – vrăjitoare
        la care m-am dat singur în sclavie
        de dragul unor greci schimbaţi în fiare –,
 
 26-94    nici dragostea de fiu, nici cea de glie,
        nici cea de tată şi nici chiar chemarea
        a Penelopei, vrednica-mi soţie,
 
 26-97    nu mi-au putut înfrînge-înflăcărarea
        de a cunoaşte lumea necuprinsă
        şi, omului, micimea şi grandoarea.
 
26-100    Ci am purces la drum pe marea-întinsă
        cu nava mea şi cîţiva inşi, compánia
        de-atunci de mine pururi nedesprinsă.
 
26-103    Văzui un mal şi altul, pînă-în Spania
        pînă-în Maroc şi insula cea Sard㠖
        şi ce-am văzut mi-a răsplătit strădania.
 
26-106    Bătrîni şi frînţi, hoinara noastră hoardă
        ajunse,-în urmă, gura strîmtei poarte
        cu stîncile lui Hércule de gardă
 
26-109    ca nimeni să nu calce mai departe. 
        Trecusem de Sevilia cea veche
        şi de Ceúto, pe cealaltă parte.
 
26-112    ŤVoi, fraţii mei, voi, prin amar de leghe  
        şi de primejdii-ajunşi la cap de lume,
        vă cer în cea din urmă, scurtă, veghe
 
26-115    a mult prea vlăguitei noastre hume,
        să mergem! – daţi frîu liber năzuinţii! –
        tot după Soare,-în Lumea fără lume! 
 
26-118    Scrutaţi-vă menirile fiinţii:
        nu-s oamenii născuţi să fie fiare,
        ci pelerini ai binelui şi-ai minţii!ť 
 
26-121    În camarazii mei aşa ardoare
        a semănat acest discurs de-o şchioapă,
        că-abia de-i mai ţineam sub ascultare.
 
26-124    Şi-apoi, cu pupa către zori în apă, 
        la vîsle-am pus arípi, mai acătării
        ca pasărea cînd din capcană scapă.
 
26-127    Ne lumina acuma steaua zării
        opuse nouă şi scădea a noastră 
        pîn’ce se stinse sub deşertul mării.
 
26-130    Cinci Lune stinse-au fost pe bolta-albastră
        şi tot de-atîtea ori a fost învoaltă,
        de cînd pluteam pe-întinderea sihastră,
 
26-133    cînd ne-apăru spinarea sumbră,-înaltă,
        a unui munte, deodată,-în cale, 
        cum niciodată nu văzusem altă.
 
26-136    Am rîs întîi, dar rîsu-apoi fu jale,
        căci un vîrtej cumplit ţîşni din munte
        prinzînd şi vasu’-în vrejurile sale.
 
26-139    De trei ori îl rotiră sorburi crunte
        şi-al patrulea îl prăvăli-în abise
        trăgînd – cum El a vrut – fragila-i punte,
 
26-142    pînă cînd marea peste noi se-închise.”
 

CANTO XXVI

aa
  Godi, Fiorenza, poi che se' si grande,
che per mare e per terra batti l'ali,
e per lo 'nferno tuo nome si spande!

  Tra li ladron trovai cinque cotali
tuoi cittadini onde mi ven vergogna,
e tu in grande orranza non ne sali.

  Ma se presso al mattin del ver si sogna,
tu sentirai di qua da picciol tempo
di quel che Prato, non ch'altri, t'agogna.

  E se gia fosse, non saria per tempo.
Cosi foss'ei, da che pur esser dee!
ché piu mi gravera, com'piu m'attempo.

  Noi ci partimmo, e su per le scalee
che n'avea fatto iborni a scender pria,
rimonto 'l duca mio e trasse mee;

  e proseguendo la solinga via,
tra le schegge e tra ' rocchi de lo scoglio
lo pie sanza la man non si spedia.

  Allor mi dolsi, e ora mi ridoglio
quando drizzo la mente a cio ch'io vidi,
e piu lo 'ngegno affreno ch'i' non soglio,

  perché non corra che virtu nol guidi;
si che, se stella bona o miglior cosa
m'ha dato 'l ben, ch'io stessi nol m'invidi.

  Quante 'l villan ch'al poggio si riposa,
nel tempo che colui che 'l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

  come la mosca cede alla zanzara,
vede lucciole giu per la vallea,
forse cola dov'e' vendemmia e ara:

  di tante fiamme tutta risplendea
l'ottava bolgia, si com'io m'accorsi
tosto che fui la 've 'l fondo parea.

  E qual colui che si vengio con li orsi
vide 'l carro d'Elia al dipartire,
quando i cavalli al cielo erti levorsi,

  che nol potea si con li occhi seguire,
ch'el vedesse altro che la fiamma sola,
si come nuvoletta, in su salire:

  tal si move ciascuna per la gola
del fosso, ché nessuna mostra 'l furto,
e ogne fiamma un peccatore invola.
 
  Io stava sovra 'l ponte a veder surto,
si che s'io non avessi un ronchion preso,
caduto sarei giu sanz'esser urto.

  E 'l duca che mi vide tanto atteso,
disse: ŤDentro dai fuochi son li spirti;
catun si fascia di quel ch'elli e incesoť.
 
  ŤMaestro mioť, rispuos'io, Ťper udirti
son io piu certo; ma gia m'era avviso
che cosi fosse, e gia voleva dirti:

  chi e 'n quel foco che vien si diviso
di sopra, che par surger de la pira
dov'Eteocle col fratel fu miso?ť.

  Rispuose a me: ŤLa dentro si martira
Ulisse e Diomede, e cosi insieme
a la vendetta vanno come a l'ira;
 
  e dentro da la lor fiamma si geme
l'agguato del caval che fé la porta
onde usci de' Romani il gentil seme.
 
  Piangevisi entro l'arte per che, morta,
Deidamia ancor si duol d'Achille,
e del Palladio pena vi si portať.
 
  ŤS'ei posson dentro da quelle faville
parlarť, diss'io, Ťmaestro, assai ten priego
e ripriego, che 'l priego vaglia mille,

  che non mi facci de l'attender niego
fin che la fiamma cornuta qua vegna;
vedi che del disio ver' lei mi piego!ť.
 
  Ed elli a me: ŤLa tua preghiera e degna
di molta loda, e io pero l'accetto;
ma fa che la tua lingua si sostegna.
 
  Lascia parlare a me, ch'i' ho concetto
cio che tu vuoi; ch'ei sarebbero schivi,
perch'e' fuor greci, forse del tuo dettoť.
 
  Poi che la fiamma fu venuta quivi
dove parve al mio duca tempo e loco,
in questa forma lui parlare audivi:
 
  ŤO voi che siete due dentro ad un foco,
s'io meritai di voi mentre ch'io vissi,
s'io meritai di voi assai o poco

  quando nel mondo li alti versi scrissi,
non vi movete; ma l'un di voi dica
dove, per lui, perduto a morir gissiť.

  Lo maggior corno de la fiamma antica
comincio a crollarsi mormorando
pur come quella cui vento affatica;

  indi la cima qua e la menando,
come fosse la lingua che parlasse,
gitto voce di fuori, e disse: ŤQuando
 
  mi diparti' da Circe, che sottrasse
me piu d'un anno la presso a Gaeta,
prima che si Enea la nomasse,
 
  né dolcezza di figlio, né la pieta
del vecchio padre, né 'l debito amore
lo qual dovea Penelopé far lieta,
 
  vincer potero dentro a me l'ardore
ch'i' ebbi a divenir del mondo esperto,
e de li vizi umani e del valore;
 
  ma misi me per l'alto mare aperto
sol con un legno e con quella compagna
picciola da la qual non fui diserto.

  L'un lito e l'altro vidi infin la Spagna,
fin nel Morrocco, e l'isola d'i Sardi,
e l'altre che quel mare intorno bagna.

  Io e ' compagni eravam vecchi e tardi
quando venimmo a quella foce stretta
dov'Ercule segno li suoi riguardi,

  accio che l'uom piu oltre non si metta:
da la man destra mi lasciai Sibilia,
da l'altra gia m'avea lasciata Setta.

  "O frati", dissi "che per cento milia
perigli siete giunti a l'occidente,
a questa tanto picciola vigilia
 
  d'i nostri sensi ch'e del rimanente,
non vogliate negar l'esperienza,
di retro al sol, del mondo sanza gente.
 
  Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza".
 
  Li miei compagni fec'io si aguti,
con questa orazion picciola, al cammino,
che a pena poscia li avrei ritenuti;
 
  e volta nostra poppa nel mattino,
de' remi facemmo ali al folle volo,
sempre acquistando dal lato mancino.
 
  Tutte le stelle gia de l'altro polo
vedea la notte e 'l nostro tanto basso,
che non surgea fuor del marin suolo.
 
  Cinque volte racceso e tante casso
lo lume era di sotto da la luna,
poi che 'ntrati eravam ne l'alto passo,
 
  quando n'apparve una montagna, bruna
per la distanza, e parvemi alta tanto
quanto veduta non avea alcuna.

  Noi ci allegrammo, e tosto torno in pianto,
ché de la nova terra un turbo nacque,
e percosse del legno il primo canto.
 
  Tre volte il fé girar con tutte l'acque;
a la quarta levar la poppa in suso
e la prora ire in giu, com'altrui piacque,

  infin che 'l mar fu sovra noi richiusoť.