Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă

                             CÎNTUL V


           Din primul cerc, lăsatu-ne-am în vale,
        pe coasta unei mái strîmte zănoage,
         cu mai mult vaier şi mai cruntă jale.
 
  4       Cu-un rînjet crud în rîpă Minos rage
         judeţ vinovăţiilor intrate,  
        verdicte dînd după cum coada-i trage;
 
  7       iar cînd un duh din cele blestemate
         nainte-i stă, tot sufletu'-îşi desface
        şi-acel cunoscător întru păcate
 
 10       un loc din iad alege, şi-apoi face
        din coadă-atîtea vrejuri, care spun că
        într-acea bolgie-îi este dat a zace.
 
 13       În faţa lui stau pururi la poruncă
         cohorta celor ce-au trăit în viciu:
        vorbesc, aud, şi-apoi în hău i-aruncă.
 
 16       "-Ei, tu, ce calci lăcaşul de supliciu,"
         răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
        întrerupînd cumplitul său oficiu,

 19      "tu, unde eşti şi cui te-încrezi, vezi bine!
        E largă poarta, însă-înşelătoare!"
        Dar ghidu'-i spuse: "-Urli-în van, haíne!
 
 22       Nu stăvili sortita sa cărare:
        aşa e vrerea unde stă-în putinţă
        tot ce se vrea, şi lasă-orice-întrebare!"
 
 25       Ci jeluiri, atunci, de suferinţă,
         şi plînsete-auzii, fără hodină,
        lovind în tulburata mea fiinţă.
 
 28       Era o lume mută de lumină,
        vuind ca valul mării-în vijelie,
        cînd vînturi învrăjbite o dezbină.
 
 31       Drăcescul vifor, ce nu stă-în vecie,
         înşfacă duhuri fără osebire
        şi-învolburat le-aruncă-în silnicie.
 
 34       Cînd le prăvale cruda-învîrtejire,
         poartă boceli şi urlete crivăţul
        şi blésteme spre sfînta stăpînire.
 
 37       În zbucium, înţeles-am, e dezvăţul
         acelor ce iubiră desfrînarea
        şi mintea le-o înstăpîni dezmăţul.
 
 40       Ca nişte paseri care-întunec zarea,
        mînate-în stol, cînd bîntuie năprazna,
        aşa, pe-aceste spirite, vîltoarea,
 
43        în sus şi-în jos, încolo,-încoace, razna
        le zbate şi speranţă n-au c'-odată
        le-o fi nu stinsă, ci mai blîndă cazna.
 
46        Şi cum plutesc cocorii-în lungă ceată,
         umplînd văzduhul cu-a lor litaníe,
        aşa văzui venind, îndurerată,
 
 49       cohorta-acelor umbre în urgie;
        şi-am întrebat: "-Maestre, cine-s oare
        cei hăituiţi în ceaţa plumburie?"
  
 52       "-Întîia din cortegiul despre care
         ai vrea să afli şi mai multe",-îmi zise,
        "pe multe graiuri fost-a domnitoare.
 
 55       Dezmăţu'-atît de-adînc o-împătimise
         că din nelegiuiri făcuse lege
        pentru-a nu fi şi ale ei proscrise:
 
 58       Semiramida e, şi-în cărţi se-alege
        că i-a urmat lui Nin şi i-a fost soaţa,
        stăpînă ţării-unde sultanu-i rege.
 
 61    Din dragoste, cealaltă şi-a luat viaţa,       
  cenuşii lui Sicheu necredincioasă.
       E Cleopatra,-apoi, curvăsăreaţa,
 
 64       mai e Elena, prícină frumoasă
        năpastelor, şi-Ahil, bărbată fire,
        cuprins, în urmă,-într-a iubirii plasă,
 
 67       París apoi, Tristan..." şi alţii, şire
         de umbre-îmi arătă şi nume-apuse,
        ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire.
 
 70      Cînd bunul dascăl toate astea-îmi spuse
        de doamne şi bărbaţi din alte ere,
        mila m-a prins şi-aproape mă răpuse.
 
 73       Şi-am zis: "-Poete, mult mi-ar fi plăcere
         să le vorbesc acelor doi, pe care
         îi poartă vînt uşori ca o părere."
 
 76     El mi-a răspuns: "-Sunt încă-în depărtare
        pe dragostea ce-i mînă tu-i conjură
        şi înspre noi îndată au să zboare."
 
 79       Chemare-am slobozit atunci din gură,
         cînd vîntul i-a adus: "-Voi, duhuri stinse,
        veniţi, vorbiţi, dacă Cel Drept se-îndură!"
 
 82       Ca doi hulubi cu áripile-întinse
         spre dulce cuib gingáş plutind deodată,
        se-apropiau, de-acelaşi suflu-împinse:

 85       ieşind dintr-a Didonei sumbră ceată,
        zburau spre noi, prin aerul ce plînge,
        atraşi de ruga mea înflăcărată.   
 
 88       "-Eşti suflet bun, din cele ce le frînge
         durerea, dacă vii în neagra ceaţă
        la noi, ce lumea-am înroşit-o-în sînge;
 
 91       de ne-ar privi altcum cereasca faţă,
        noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
        căci chinul nostru inima ţi-o-îngheaţă.

 94       Dacă acum, să ne asculţi ţi-ar place,
        ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gîndul
        atîta timp cît vîntul, iată, tace.

 97       O coastă-a mării, acela e pămîntul
         ce m-a născut; acolo Po coboară
        şi rămurit îşi varsă-în val avîntul.
 
100       Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,
        şi-o luă şi celui drag în stăpînire,
     dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-înfioară.
 
103       Iubirea naşte-în cel iubit iubire:
         de chipul lui am fost robită foarte,
        şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în simţire.
 
106   Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
         făptaşul în adînc de iad să piară!"
        Atît au spus, şi n-au spus mai departe.

109       Cum desluşeam povestea lor amară,
         privirea mi s-a frînt. Ca să mă-adune,
         poetul spuse: "-Gîndul unde-ţi zboară?"

112       Cînd i-am răspuns, am fost grăit: "-Oh,
       spune, ce gînduri dulci, ce aprigă tandreţe
       i-au dus pe-aceştia-în crîncena genune?"

115       Întors din nou spre-acele albe feţe:
         "-Francesca,-am zis, calvarul tău, în mine
        izvor de lacrimi e, şi de tristeţe.
 
118       Dar spune,-în vremea dulcilor suspine,
        cînd ce era, nu se vădea să fie,
        iubirea - cum o ai simţit că vine?"

121       "-Cînd eşti căzut, durere nu-i mai vie
        decît să-ţi aminteşti de fericire",
        răspunse ea, "şi-al tău maestru-o ştie.

124       Şi dacă de a dragostei ivire
        vrei să auzi, voi stinge-a' tale jînduri,
        dar plînsul mi se va-împleti-în vorbire.
 
127       Pe cînd tihniţi citeam, ca-în alte rînduri,
      de Lancelot şi fiorul ce-l cuprinse,
      singuri eram şi fără alte gînduri.
 
130       Cititu'-ades obrajii ni-i aprinse
         şi ochii se-întîlniră-în căutare:
        dar un pasaj anume ne învinse.
 
133       Citind despre rîvnita sărutare
         ce-amanţii peste-un zîmbet şi-o dădură,
        el, ce pe veci cu mine o soartă are,
 
136       de freamăt plin, mă sărută pe gură. 
        Fu, cartea, Galeott, şi cel ce-o scrise.
        Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură."
 
139       În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
        plîngea cealaltă-atît, încît, de jale,
        eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
 
142       căzui cum cade mort un corp în cale.
 

                     CANTO V

 
  Cosi discesi del cerchio primaio
 giu nel secondo, che men loco cinghia,
e tanto piu dolor, che punge a guaio.

    Stavvi Minos orribilmente, e ringhia:
 essamina le colpe ne l'intrata;
giudica e manda secondo ch'avvinghia.

  Dico che quando l'anima mal nata
li vien dinanzi, tutta si confessa;
e quel conoscitor de le peccata

  vede qual loco d'inferno e da essa;
cignesi con la coda tante volte
quantunque gradi vuol che giu sia messa.

Sempre dinanzi a lui ne stanno molte;
vanno a vicenda ciascuna al giudizio;
dicono e odono, e poi son giu volte.

  "O tu che vieni al doloroso ospizio",
disse Minos a me quando mi vide,
lasciando l'atto di cotanto offizio,

  "guarda com'entri e di cui tu ti fide;
 non t'inganni l'ampiezza de l'intrare!".
 E 'l duca mio a lui: "Perché pur gride"
 
  Non impedir lo suo fatale andare:
 vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare".
 
  Or incomincian le dolenti note
 a farmisi sentire; or son venuto
la dove molto pianto mi percuote.

  Io venni in loco d'ogni luce muto,
 che mugghia come fa mar per tempesta,
se da contrari venti e combattuto.

  La bufera infernal, che mai non resta,
 mena li spirti con la sua rapina;
voltando e percotendo li molesta.

  Quando giungon davanti a la ruina,
 quivi le strida, il compianto, il lamento;
 bestemmian quivi la virtu divina.

  Intesi ch'a cosi fatto tormento
 enno dannati i peccator carnali,
che la ragion sommettono al talento.

  E come li stornei ne portan l'ali
 nel freddo tempo, a schiera larga e piena,
cosi quel fiato li spiriti mali

  di qua, di la, di giu, di su li mena;
 nulla speranza li conforta mai,
non che di posa, ma di minor pena.

  E come i gru van cantando lor lai,
 faccendo in aere di sé lunga riga,
cosi vid'io venir, traendo guai,

  ombre portate da la detta briga;
 per ch'i' dissi: "Maestro, chi son quelle
 genti che l'aura nera si gastiga"".

  "La prima di color di cui novelle
 tu vuo' saper", mi disse quelli allotta,
 "fu imperadrice di molte favelle.

  A vizio di lussuria fu si rotta,
 che libito fé licito in sua legge,
per torre il biasmo in che era condotta.
 
  Ell'e Semiramis, di cui si legge
 che succedette a Nino e fu sua sposa:
tenne la terra che 'l Soldan corregge.
 
  L'altra e colei che s'ancise amorosa,
 e ruppe fede al cener di Sicheo;
poi e Cleopatras lussuriosa.
 
  Elena vedi, per cui tanto reo
 tempo si volse, e vedi 'l grande Achille,
 che con amore al fine combatteo.

  Vedi Paris, Tristano"; e piu di mille
 ombre mostrommi e nominommi a dito,
ch'amor di nostra vita dipartille.

  Poscia ch'io ebbi il mio dottore udito
 nomar le donne antiche e ' cavalieri,
pieta mi giunse, e fui quasi smarrito.
 
  I' cominciai: "Poeta, volontieri
 parlerei a quei due che 'nsieme vanno,
 e paion si al vento esser leggeri".

  Ed elli a me: "Vedrai quando saranno
 piu presso a noi; e tu allor li priega
 per quello amor che i mena, ed eiverranno".

Si tosto come il vento a noi li piega,
 mossi la voce: "O anime affannate,
venite a noi parlar, s'altri nol niega!".
 
  Quali colombe dal disio chiamate
 con l'ali alzate e ferme al dolce nido
 vegnon per l'aere dal voler portate;

  cotali uscir de la schiera ov'e Dido,
 a noi venendo per l'aere maligno,
si forte fu l'affettuoso grido.   

  "O animal grazioso e benigno
 che visitando vai per l'aere perso
noi che tignemmo il mondo di sanguigno,
 
  se fosse amico il re de l'universo,
 noi pregheremmo lui de la tua pace,
poi c'hai pieta del nostro mal perverso.
 
  Di quel che udire e che parlar vi piace,
 noi udiremo e parleremo a voi,
mentre che 'l vento, come fa, ci tace.
 
  Siede la terra dove nata fui
 su la marina dove 'l Po discende
per aver pace co' seguaci sui.

  Amor, ch'al cor gentil ratto s'apprende
 prese costui de la bella persona
che mi fu tolta; e 'l modo ancor m'offende.
 
  Amor, ch'a nullo amato amar perdona,
 mi prese del costui piacer si forte,
che, come vedi, ancor non m'abbandona.
 
  Amor condusse noi ad una morte:
 Caina attende chi a vita ci spense".
Queste parole da lor ci fuor porte.

  Quand'io intesi quell'anime offense,
 china' il viso e tanto il tenni basso,
 fin che 'l poeta mi disse: "Che pense"".
 
  Quando rispuosi, cominciai: "Oh lasso,
 quanti dolci pensier, quanto disio
meno costoro al doloroso passo!".

  Poi mi rivolsi a loro e parla' io,
 e cominciai: "Francesca, i tuoi martiri
 a lagrimar mi fanno tristo e pio.

  Ma dimmi: al tempo d'i dolci sospiri,
 a che e come concedette Amore
che conosceste i dubbiosi disiri"".

  E quella a me: "Nessun maggior dolore
 che ricordarsi del tempo felice
ne la miseria; e cio sa 'l tuo dottore.
 
  Ma s'a conoscer la prima radice
 del nostro amor tu hai cotanto affetto,
 diro come colui che piange e dice.

  Noi leggiavamo un giorno per diletto
 di Lancialotto come amor lo strinse;
soli eravamo e sanza alcun sospetto.

  Per piu fiate li occhi ci sospinse
 quella lettura, e scolorocci il viso;
ma solo un punto fu quel che ci vinse.
 
  Quando leggemmo il disiato riso
 esser basciato da cotanto amante,
questi, che mai da me non fia diviso,

  la bocca mi baccio tutto tremante.
Galeotto fu 'l libro e chi lo scrisse:
 quel giorno piu non vi leggemmo avante".
 
  Mentre che l'uno spirto questo disse,
 l'altro piangea; si che di pietade
io venni men cosi com'io morisse.

  E caddi come corpo morto cade.