|
|
CUVÎNT DE ÎNCEPUT.
Preiau
această rubrică1
cu sentimentul riscului. Deci și al unei dure responsabilități. Cronica
literară, specie cu nimic sub altele, cîtă vreme vine din talent, e totuși mai
periculoasă. Cronica e o instanță. Divagația deranjează și speculația cade prost
aici, unde esențială e cîntărirea valorii și fixarea „unicului”
(Thibaudet). Talentul în cronica literară poartă un nume
simplu: discernămînt. Simțul a ceea ce e bun, împreunat cu o minimă putere de
convingere și o proprie vibrație a cuvîntului - iată ce poate face dintr-un
foileton critic pagină răzbătătoare. O cronică literară cată să fie portretul
unui scriitor la un moment dat. Judecăm pentru azi, dar ținînd seama de ieri și
temîndu-ne de mîine. Cu alte cuvinte, vom așeza orice op în
profunzimea de
cîmp a literaturii în care vine el și totodată în perspectiva viitorului,
care nu trebuie să ne facă a ne rușina. de evaluările noastre. Simțul
absolutului în relativ, asta-i tot.
Dacă la orice început tradiția cere un omagiu celor dinainte, atunci plecăciunea
noastră toată spre cei care au făcut din
cozerie
și cronică Artă precisă. Ei se numesc Sainte-Beuve,
Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Călinescu.
Ne
va interesa: cît și cum a pătruns viața între coperți. Plec de la premisa că o
carte de proză (proza e greul unei literaturi), în principiu, trebuie să
surprindă din existență ceea-ce-se-schimbă dar și ceea-ce-nu se-schimbă. Să
înfătuiască, adică, acel imponderabil amestec între circumstanțial și etern,
între acum și oricînd, între necesitate și libertate, între aici și oriunde,
între Eu și Ceilalți - căruia noi îi spunem realism. Firește însă că gustul ne
va sta deopotrivă deschis și operelor de largă fantezie, introspecție subiectivă
sau deformare vizionară. Ne va interesa, în scriitor, structura morală (sigur că
nu structura morală empirică, cea pe care o cunosc prieteni și rude, de aceasta
n-are decît să se ocupe memoralistica, ci aceea pe care o dă de înțeles cartea;
caracter, temperament,
feldeință,
așa cum s-au infiltrat și emană ele din pagini; om în tom) și structura
intelectuală. De la sine înțeles că orice considerație va pleca de la sau va
ajunge la întrebarea capitală, dacă există sau nu talent (structura estetică).
Răspunsul, fie el explicit, tranșant, fie dizolvat în tonul comentariului, va
avea în vedere poziția autorului, cum spuneam, între contemporani,
dar nu mai puțin situația sa - dacă e cazul - în raport cu marii Domni ai
prozei, de la care venim și la care ne-ntoarcem mereu, singurul etalon serios:
Cervantes, Balzac, Tolstoi,
Dostoievski, Proust - Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu,
Călinescu.
Aceștia
vor ocupa unul din talerele balanței.
RADU PETRESCU:
PROZE
V. și: |
UN SCRIITOR PENTRU SCRIITORI. Prima carte
a lui Radu Petrescu s-a numit Matei Iliescu. A doua carte a lui Radu
Petrescu s-ar putea numi Radu Petrescu. Cele patru Proze2
ilustrează un principiu ferm al autorului, după care “orice carte de literatură
e un jurnal, în realitate, al duratei noastre interioare” - ele au ca personaj
pe unul și același ins: autorul, Radu Petrescu. (Portretul, semnat Paul
Gherasim, ni-l arată
ca pe un bărbat fără vîrstă, ceva în genul eternului adolescent, pomeți
proeminenți, frunte largă, o mină ce indică ambiție și
obstinație,
tenacitate, pe un fond de calm și detașare, cu o privire lirică, dulce, ce trece
prin lucruri. Un
efeb
cerebral).
De ce
aceste proze n-au fost date drept ceea ce sunt în fond, adică
j u r
n a l al lui Radu Petrescu? Pentru că la R. P, contopirea între ficțiune
și real, între literar și existențial, mai simplu: între viață ca acțiune și
literatură ca meditație, această contopire e programatică, mai mult chiar:
organică. Ideea acestui "amestec" e foarte fecundă într-adevăr, tot ce scriem e
într-un fel jurnal, pentru că reflectă avataruri istorice și personale, după cum
însuși jurnalul poate fi privit ca literatură în măsura în care în el trăiește
un om.
Prozele,
în aparență independente, realizează de fapt un soi de
Bildungsroman°
intelectual, romanul formării spirituale a propriului autor, în chiar procesul
elaborării lor. Didactica nova
e un inventar proustian al experiențelor copilăriei (“existența mea e un
șir de imagini cu mine”, p. 12), evocate de o fotografie, un imobil, o figură,
și narate sub forma unor senzații infinitezimale, in care mirosuri și culori se
învolbură ca-ntr-un caleidoscop al memoriei. Există, desigur, și o intenție
psihanalitică, autorul fiind convins și probînd suficient că în acest “catalog
de senzații” primordiale se afIă sorgintea tuturor ulterioarelor trăiri și texte
ale sale. Sinuciderea din Grădina Botanică e un “exercițiu de stil”, o
glumă literară în care timbrul lui Jules Verne se
îmbină
cu cel al romanelor
rocambolești (Sue, Dekobra). Jurnal-ul
conține însemnările unui profesor de română, nu altul decît
R. P., de vreme ce preocupările sale sunt Matei Iliescu,
Didactica..., Sinuciderea..., și plasate prin 1952.
Trei
lucruri sunt definitorii la Radu Petrescu: 1. obsesia cărților; 2. obsesia
imaginilor trecute; 3. obsesia stilului și a compoziției literare.
Obsesia cărților. Prozele acestui volum sunt, ca să spunem așa, istoria unor
lecturi. France, Stendhal, Jules Renard, Caragiale, Virgiliu, Corneille, Racine,
Balzac, Flaubert și foarte mulți alții — aproape toate marile nume ale
literaturii mapamondului defilează prin fața cititorului și, cum e de așteptat,
numeroase file sunt pură critică literară, de bună calitate (firește,
ultra-impresionistă, France, Lemaître, o critică de gust personal, aventuri ale
sufletului în contact cu capodoperele). Predilecția lui R. P. cade spre Racine,
Flaubert, Proust, Călinescu (pentru care are un cult) și bineînțeles autorii de
mari jurnale: J. Renard, Stendhal. E curios că lipsește Gide,
pentru că R. P. e destul de
"gidian,
fie și numai în faptul că-și comentează chiar cartea pe care o scrie. În această
privință e de lăudat acerba luciditate a autorului care, afin lui
Mircea Horia Simionescu, spune aproape totul despre sine, anticipîndu-și
exegeza. “Acțiunea” prozelor e un slalom printre lecturi pătimașe și senzații
infime, delicate, extinse în ralanti enorm. Autorul susține că “nu pot să fac
deosebire între viață și literatură”. Normal. Dacă tot fluxul vital ți-e în și
întru literatură, ce deosebire mai e de făcut?
Obsesia
imaginilor trecute. Proustian declarat (“am mirajul muzicii de precizie
meticuloasă și lustruită a paginii lui Flaubert sau a
inflorescențelor
late ale lui Proust", p. 243), pastișînd într-un punct al Sinuciderii... gelozia
lui Swann (pp.
159-195, pagini antologice), Radu Petrescu are o fină teorie a evocării prin
imagini (“a scrie înseamnă să-ți pui urechea pe pieptul imaginilor să le asculți
spusele”, 299). De aici fraza arborescentă și cristalină, cu
„ritmică esențialmente muzicală” și de „maximă transparență”; de aici, adică
din acest proustianism de esență, aerul ușor snob, „aristocratic”; de aici
„ecritura”
(cum zice R. P.) mustind de culori și parfumuri, de stări diafane,
flou°,
în spiritul Artei poetice a lui Verlaine.
Obsesia stilului și a compoziției. A scrie cum pictează Pallady (alt idol al
autorului), iată ce dorește R. P., flaubertian în grija, teoretică și faptică,
pentru armonie, și descendent al fraților Goncourt în
dragostea pentru chinezăriile de cuvinte, arabescuri feerice, în scriitura
artistă. Oamenii de litere vor găsi zeci de considerații profitabile de
artizanat literar (tehnica frazei, ritm, arhitectura unei cărți). Roadele
practice ale unei atari structuri sufletești “artiste” și ale unor atari
prelungi meditații estetice se vădesc într-un stil de viață elevat boem
(“Imposibil să scriu din pricina unei agasante stări nervoase. Citesc trei
articole de La Rochefoucauld - dulce ca Haydn - și îmbrăcîndu-mi hainele albe nu
uit să vîr în buzunar micul meu Rimbaud”, p. 250) și într-un stil literar de
mătăsoasă eleganță, cu, ici-colo,
turnùri latine (“în fond, Didactica
terminată mă aflu într-un gol de aer”, p. 263). R. P. e un senzitiv integral (mimosa...
aesthetica°!)
și livresc, căruia un peisaj sau un om îi sugerează gusturi, arome, senzații
tactile, culori și, peste toate, autori, versuri, cărți.
Ca și pentru Borges, pentru R. P., probabil, paradisul e o bibliotecă. În
aceste proze care nu sunt proze trăiește aproape numai Radu Petrescu, un bărbat
din care - așa cum din pisica lui Caroll n-a rămas decît surîsul - nu rămîne
vizibil decît un frenetic
amor intelectualis°
și o fremătătoare sensibilitate. E cartea unui autor rafinat, voluptuos al
cărților, vuind de contagiuni și totuși cu figură pură și singulară. Sunt
zbaterile și delicile unui cuget format la școala marii literaturi, dar sensibil
pînă la „decadență”. Jurnal de citiri și reflecții literare și de savante
retrăiri de impresii suav cromatizate, Proze e în partea ei nodală o
carte-pentru-scriitori și în rest o delectabilă lectură pentru dedații
literaturii.
________________________
1) Rubrica de "cronică literară" a revistei Convorbiri literare.
2) Proze (Didactica nova,
Sinuciderea din Grădina Botanică, Jurnal, În Efes), Ed. Eminescu, 1971, 390 pp., cu un
portret al autorului de Paul Gherasim
hors-texte°.