DOCUMENTAR

        ...La rugămintea lui Dante, Francesca deapănă mai amănunţit tragica ei întîmplare. Paolo o vizita adesea, fără ca între ei să fie altceva decît lectura din aceeaşi carte: romanul Cavalerilor Mesei Rotunde. În acest roman se află şi episodul în care Lancelot, îndrăgostit de regina Ginevra, soţia regelui Arthur, îi mărturiseşte iubirea şi, îndemnat şi de majordomul Galeot (care le şi prilejuise întîlnirea), o sărută. În casta lor lectură, sub care sentimentul reciproc mocnea tăinuit, Francesca şi Paolo vor ajunge şi la acest pasaj. S-o ascultăm pe ea povestind...:
        "Pe cînd tihniţi citeam, ca-n alte rînduri, / de Lancelot, şi fiorul ce-l cuprinse, / singuri eram, şi fără alte gînduri. // Cititu-ades obrajii ni-i aprinse, /şi ochii se-ntîlniră-n căutare: // dar un pasaj anume ne învinse. // Citind despre rîvnita sărutare / ce-ndrăgostiţii-n zîmbet şi-o dădură, / el, ce pe veci cu mine-o soartă are, // de freamăt plin, mă săruta pe gură. / Fu, cartea, Galeot, şi cel ce-o scrise! / Şi n-a mai fost nici zi şi nici lectură".
        Ce se petrecuse în acea zi din anul 1285? Francesca îi spusese, la început, lui Dante: "Pe noi, ce lumea-am înroşit-o-n sînge...". Pe scurt, soţul ei, Gianciotto, a surprins îmbrăţişarea şi i-a înjunghiat pe amîndoi. Sufletele lor, încărcate de păcatul adulterului, ajung astfel în viforul fără de sfîrşit al infernului.
       
        E doar "poveste" aici? Nu. Trebuie să dăm curs îndemnului chiar al lui Dante, din cîntul IX: "Voi, cei deprinşi cu-a' gîndului strădanii, / scrutaţi învăţătura ce s-ascunde / sub vălul fin al versurilor stranii!"
        Se degajă, din istoria Francescăi, care nici sub cazna divină nu se dezice de iubirea ei, o înaltă idee despre om. O enunţ cu cuvintele lui Francesco de Sanctis: "Luat în el însuşi şi izolat, spiritul posedă o forţă nemărginită, care nu poate fi înfrîntă nici de Dumnezeu, acesta neputînd face în aşa fel ca spiritul să nu creadă, să nu simtă şi să nu vrea ceea ce crede, simte şi vrea. Nu există nici o biată femeie, oricît de mică la suflet, care să nu simtă în ea o putere infinită atunci cînd e cuprinsă de pasiune. Te iubesc şi te voi iubi mereu; iar dacă şi după moarte oamenii iubesc, te voi iubi şi eu! - şi mai bine cu tine în infern, decît fără tine în paradis! Acestea sunt blestemele elocvente care se revarsă dintr-o inimă pătimaşă şi prin care timida Julieta a lui Shakespeare, ca şi nobila Francesca, devin eroice".

        Francesca e, aşa cum spunea De Sanctis "prima femeie a lumii moderne" pentru că ea este (îi aplic o vorbă a lui Noica): un om deplin. O fiinţă umană care, ca să spun simplu, se ia în serios, care-şi aplică sieşi gîndul lui Seneca: "omul e ceva sfînt pentru om" (homo res sacra homini). Francesca e supusă de destin, dar nu încovoiată. Ca şi Dante, ea e o personalitate paradoxală: e o vinovată fără vină. Francesca e din "familia" Manonei Lescaut, a Annei Karenina, a Doamnei cu căţelul, adică a acelor femei pentru care, după spusa biblică, "dacă dragoste nu e, nimic nu e". Dante o plasează în infern, dar o idolatrizează.
        În două locuri, în Banchetul şi în Epistola către Cangrande della Scala, Dante avizează ca scrierile sale trebuie citite în 4 sensuri: literal, alegoric, moral şi anagogic (adică înalt spiritual, transcendent). Francesca. femeie reală din toate punctele de vedere, o depăşeşte în semnificaţii pe adorata şi mai mult legendara Beatrice (numele "Beatrice" înseamnă "cea dătătoare de fericire"). Ca şi Faust al lui Goethe, şi Dante putea striga: Ah, două suflete se zbat în mine! şi, identificîndu-se prin simpatie şi empatie cu trăirile şi atitudinea pătimaşei doamne din Rimini, şi-ar fi putut însuşi, avant la lettre, celebra butadă a lui Flaubert: Francesca c'est moi! - Francesca sunt eu!
        Dar, poate, cel mai important lucru care este de spus e acela că episodul Francescăi e o ilustrare, tutto tremante, a ideii că LECTURA e hotărîtoare de destine.

        Fraza aceea cu "cartea care a fost Galeot" - adică intermediar, mijlocitor între un bărbat şi o femeie (cuvîntul galeotto a rămas în italiană chiar cu sensul rău, de codoş), fraza aceea are o urmare peste timp, ca-ntr-un joc de oglinzi. Să recapitulăm: în romanţul Cavalerilor Mesei Rotunde, Lancelot o săruta pe Ginevra. Francesca şi Paolo citesc acest pasaj şi cartea "acţionează" ca un "catalizator" al trăirilor lor, îndemnîndu-i să şi le exteriorizeze. Peste vreo 600 de ani, în anul 1876, o tînără doamnă foarte scrobită, din lumea bună, îl are în vizită pe un poet cam jerpelit. Iată cum îl descrie chiar ea: "prea cărnos la faţă, nebărberit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire". Cei doi lucrează împreună, "per diletto", vorba lui Dante, la un...Dicţionar etimologic al limbii române! La un moment dat: "pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe cînd eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută, şi eu îl lăsai fără să mă opun... El mă întrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută şi-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infernul...".
        Femeia se numea Mite Kremnitz, era cumnata lui Titu Maiorescu (ce am citit e din amintirile ei traduse în româneşte de Paul Zarifopol), iar poetul se numea Mihai Eminescu.

a