CÎNTUL V
Din primul cerc, lăsatu-ne-am în vale,
pe coasta unei mái strîmte zănoage,
cu mai mult vaier și mai cruntă jale.
4 Cu-un rînjet crud în rîpă Minos rage
județ vinovățiilor intrate,
verdicte dînd după cum coada-i trage;
7 iar cînd un duh din cele blestemate
nainte-i stă, tot sufletu'-își desface
și-acel cunoscător întru păcate
10 un loc din iad alege, și-apoi face
din coadă-atîtea vrejuri, care spun că
într-acea bolgie-îi este dat a zace.
13 În fața lui stau pururi la poruncă
cohorta celor ce-au trăit în viciu:
vorbesc, aud, și-apoi în hău i-aruncă.
16 "-Ei, tu, ce calci lăcașul de supliciu,"
răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
întrerupînd cumplitul său oficiu,
19 "tu, unde ești și cui te-încrezi, vezi bine!
E largă poarta, însă-înșelătoare!"
Dar ghidu'-i spuse: "-Urli-în van, haíne!
22 Nu stăvili sortita sa cărare:
așa e vrerea unde stă-în putință
tot ce se vrea, și lasă-orice-întrebare!"
25 Ci jeluiri, atunci, de suferință,
și plînsete-auzii, fără hodină,
lovind în tulburata mea ființă.
28 Era o lume mută de lumină,
vuind ca valul mării-în vijelie,
cînd vînturi învrăjbite o dezbină.
31 Drăcescul vifor, ce nu stă-în vecie,
înșfacă duhuri fără osebire
și-învolburat le-aruncă-în silnicie.
34 Cînd le prăvale cruda-învîrtejire,
poartă boceli și urlete crivățul
și blésteme spre sfînta stăpînire.
37 În zbucium, înțeles-am, e dezvățul
acelor ce iubiră desfrînarea
și mintea le-o înstăpîni dezmățul.
40 Ca niște paseri care-întunec zarea,
mînate-în stol, cînd bîntuie năprazna,
așa, pe-aceste spirite, vîltoarea,
43 în sus și-în jos, încolo,-încoace, razna
le zbate și speranță n-au c'-odată
le-o fi nu stinsă, ci mai blîndă cazna.
46 Și cum plutesc cocorii-în lungă ceată,
umplînd văzduhul cu-a lor litaníe,
așa văzui venind, îndurerată,
49 cohorta-acelor umbre în urgie;
și-am întrebat: "-Maestre, cine-s oare
cei hăituiți în ceața plumburie?"
52 "-Întîia din cortegiul despre care
ai vrea să afli și mai multe",-îmi zise,
"pe multe graiuri fost-a domnitoare.
55 Dezmățu'-atît de-adînc o-împătimise
că din nelegiuiri făcuse lege
pentru-a nu fi și ale ei proscrise:
58 Semiramida e, și-în cărți se-alege
că i-a urmat lui Nin și i-a fost soața,
stăpînă țării-unde sultanu-i rege.
61 Din dragoste, cealaltă și-a luat viața,
cenușii lui Sicheu necredincioasă.
E Cleopatra,-apoi, curvăsăreața,
64 mai e Elena, prícină frumoasă
năpastelor, și-Ahil, bărbată fire,
cuprins, în urmă,-într-a iubirii plasă,
67 París apoi, Tristan..." și alții, șire
de umbre-îmi arătă și nume-apuse,
ce viața și-au pierdut-o din iubire.
70 Cînd bunul dascăl toate astea-îmi spuse
de doamne și bărbați din alte ere,
mila m-a prins și-aproape mă răpuse.
73 Și-am zis: "-Poete, mult mi-ar fi plăcere
să le vorbesc acelor doi, pe care
îi poartă vînt ușori ca o părere."
76 El mi-a răspuns: "-Sunt încă-în depărtare
pe dragostea ce-i mînă tu-i conjură
și înspre noi îndată au să zboare."
79 Chemare-am slobozit atunci din gură,
cînd vîntul i-a adus: "-Voi, duhuri stinse,
veniți, vorbiți, dacă Cel Drept se-îndură!"
82 Ca doi hulubi cu áripile-întinse
spre dulce cuib gingáș plutind deodată,
se-apropiau, de-același suflu-împinse:
85 ieșind dintr-a Didonei sumbră ceată,
zburau spre noi, prin aerul ce plînge,
atrași de ruga mea înflăcărată.
88 "-Ești suflet bun, din cele ce le frînge
durerea, dacă vii în neagra ceață
la noi, ce lumea-am înroșit-o-în sînge;
91 de ne-ar privi altcum cereasca față,
noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
căci chinul nostru inima ți-o-îngheață.
94 Dacă acum, să ne asculți ți-ar place,
ori să vorbești, vom face cum ți-e gîndul
atîta timp cît vîntul, iată, tace.
97 O coastă-a mării, acela e pămîntul
ce m-a născut; acolo Po coboară
și rămurit își varsă-în val avîntul.
100 Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,
și-o luă și celui drag în stăpînire,
dar cum ne-am fost răpiți, și azi mă-înfioară.
103 Iubirea naște-în cel iubit iubire:
de chipul lui am fost robită foarte,
și-acum, la fel, îmi bîntuie-în simțire.
106 Iubirea ne-a condus spre-aceeași moarte:
făptașul în adînc de iad să piară!"
Atît au spus, și n-au spus mai departe.
109 Cum deslușeam povestea lor amară,
privirea mi s-a frînt. Ca să mă-adune,
poetul spuse: "-Gîndul unde-ți zboară?"
112 Cînd i-am răspuns, am fost grăit: "-Oh,
spune, ce gînduri dulci, ce aprigă tandrețe
i-au dus pe-aceștia-în crîncena genune?"
115 Întors din nou spre-acele albe fețe:
"-Francesca,-am zis, calvarul tău, în mine
izvor de lacrimi e, și de tristețe.
118 Dar spune,-în vremea dulcilor suspine,
cînd ce era, nu se vădea să fie,
iubirea - cum o ai simțit că vine?"
121 "-Cînd ești căzut, durere nu-i mai vie
decît să-ți amintești de fericire",
răspunse ea, "și-al tău maestru-o știe.
124 Și dacă de a dragostei ivire
vrei să auzi, voi stinge-a' tale jînduri,
dar plînsul mi se va-împleti-în vorbire.
127 Pe cînd tihniți citeam, ca-în alte rînduri,
de Lancelot și fiorul ce-l cuprinse,
singuri eram și fără alte gînduri.
130 Cititu'-ades obrajii ni-i aprinse
și ochii se-întîlniră-în căutare:
dar un pasaj anume ne învinse.
133 Citind despre rîvnita sărutare
ce-amanții peste-un zîmbet și-o dădură,
el, ce pe veci cu mine o soartă are,
136 de freamăt plin, mă sărută pe gură.
Fu, cartea, Galeott, și cel ce-o scrise.
Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură."
139 În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plîngea cealaltă-atît, încît, de jale,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
142 căzui cum cade mort un corp în cale.
|
CÎNTUL V
Cosi discesi del cerchio primaio
giu nel secondo, che men loco cinghia,
e tanto piu dolor, che punge a guaio.
Stavvi Minos orribilmente, e ringhia:
essamina le colpe ne l'intrata;
giudica e manda secondo ch'avvinghia.
Dico che quando l'anima mal nata
li vien dinanzi, tutta si confessa;
e quel conoscitor de le peccata
vede qual loco d'inferno e da essa;
cignesi con la coda tante volte
quantunque gradi vuol che giu sia messa.
Sempre dinanzi a lui ne stanno molte;
vanno a vicenda ciascuna al giudizio;
dicono e odono, e poi son giu volte.
"O tu che vieni al doloroso ospizio",
disse Minos a me quando mi vide,
lasciando l'atto di cotanto offizio,
"guarda com'entri e di cui tu ti fide;
non t'inganni l'ampiezza de l'intrare!".
E 'l duca mio a lui: "Perché pur gride?
Non impedir lo suo fatale andare:
vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare".
Or incomincian le dolenti note
a farmisi sentire; or son venuto
la dove molto pianto mi percuote.
Io venni in loco d'ogne luce muto,
che mugghia come fa mar per tempesta,
se da contrari venti e combattuto.
La bufera infernal, che mai non resta,
mena li spirti con la sua rapina;
voltando e percotendo li molesta.
Quando giungon davanti a la ruina,
quivi le strida, il compianto, il lamento;
bestemmian quivi la virtu divina.
Intesi ch'a cosi fatto tormento
enno dannati i peccator carnali,
che la ragion sommettono al talento.
E come li stornei ne portan l'ali
nel freddo tempo, a schiera larga e piena,
cosi quel fiato li spiriti mali
di qua, di la, di giu, di su li mena;
nulla speranza li conforta mai,
non che di posa, ma di minor pena.
E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
cosi vid'io venir, traendo guai,
ombre portate da la detta briga;
per ch'i' dissi: "Maestro, chi son quelle
genti che l'aura nera si gastiga?".
"La prima di color di cui novelle
tu vuo' saper", mi disse quelli allotta,
"fu imperadrice di molte favelle.
A vizio di lussuria fu si rotta,
che libito fé licito in sua legge,
per torre il biasmo in che era condotta.
Ell'e Semiramis, di cui si legge
che succedette a Nino e fu sua sposa:
tenne la terra che 'l Soldan corregge.
L'altra e colei che s'ancise amorosa,
e ruppe fede al cener di Sicheo;
poi e Cleopatras lussuriosa.
Elena vedi, per cui tanto reo
tempo si volse, e vedi 'l grande Achille,
che con amore al fine combatteo.
Vedi Paris, Tristano"; e piu di mille
ombre mostrommi e nominommi a dito,
ch'amor di nostra vita dipartille.
Poscia ch'io ebbi il mio dottore udito
nomar le donne antiche e ' cavalieri,
pieta mi giunse, e fui quasi smarrito.
I' cominciai: "Poeta, volontieri
parlerei a quei due che 'nsieme vanno,
e paion si al vento esser leggeri".
Ed elli a me: "Vedrai quando saranno
piu presso a noi; e tu allor li priega
per quello amor che i mena, ed eiverranno".
Si tosto come il vento a noi li piega,
mossi la voce: "O anime affannate,
venite a noi parlar, s'altri nol niega!".
Quali colombe dal disio chiamate
con l'ali alzate e ferme al dolce nido
vegnon per l'aere dal voler portate;
cotali uscir de la schiera ov'e Dido,
a noi venendo per l'aere maligno,
si forte fu l'affettuoso grido.
"O animal grazioso e benigno
che visitando vai per l'aere perso
noi che tignemmo il mondo di sanguigno,
se fosse amico il re de l'universo,
noi pregheremmo lui de la tua pace,
poi c'hai pieta del nostro mal perverso.
Di quel che udire e che parlar vi piace,
noi udiremo e parleremo a voi,
mentre che 'l vento, come fa, ci tace.
Siede la terra dove nata fui
su la marina dove 'l Po discende
per aver pace co' seguaci sui.
Amor, ch'al cor gentil ratto s'apprende
prese costui de la bella persona
che mi fu tolta; e 'l modo ancor m'offende.
Amor, ch'a nullo amato amar perdona,
mi prese del costui piacer si forte,
che, come vedi, ancor non m'abbandona.
Amor condusse noi ad una morte:
Caina attende chi a vita ci spense".
Queste parole da lor ci fuor porte.
Quand'io intesi quell'anime offense,
china' il viso e tanto il tenni basso,
fin che 'l poeta mi disse: "Che pense?".
Quando rispuosi, cominciai: "Oh lasso,
quanti dolci pensier, quanto disio
meno costoro al doloroso passo!".
Poi mi rivolsi a loro e parla' io,
e cominciai: "Francesca, i tuoi martiri
a lagrimar mi fanno tristo e pio.
Ma dimmi: al tempo d'i dolci sospiri,
a che e come concedette Amore
che conosceste i dubbiosi disiri?".
E quella a me: "Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
ne la miseria; e cio sa 'l tuo dottore.
Ma s'a conoscer la prima radice
del nostro amor tu hai cotanto affetto,
diro come colui che piange e dice.
Noi leggiavamo un giorno per diletto
di Lancialotto come amor lo strinse;
soli eravamo e sanza alcun sospetto.
Per piu fiate li occhi ci sospinse
quella lettura, e scolorocci il viso;
ma solo un punto fu quel che ci vinse.
Quando leggemmo il disiato riso
esser basciato da cotanto amante,
questi, che mai da me non fia diviso,
la bocca mi baccio tutto tremante.
Galeotto fu 'l libro e chi lo scrisse:
quel giorno piu non vi leggemmo avante".
Mentre che l'uno spirto questo disse,
l'altro piangea; si che di pietade
io venni men cosi com'io morisse.
E caddi come corpo morto cade.
|
