CÎNTUL V
Din primul cerc, lăsatu-ne-am în vale,
pe coasta unei mái strîmte zănoage,
cu mai mult vaier şi mai cruntă jale.
4
Cu-un rînjet crud în rîpă Minos rage
judeţ vinovăţiilor intrate,
 
verdicte dînd după cum coada-i trage;
7 iar cînd un duh din cele blestemate
nainte-i stă, tot sufletu'-îşi desface
şi-acel cunoscător întru păcate
10
un loc din iad alege, şi-apoi face
din coadă-atîtea vrejuri, care spun că
într-acea bolgie-îi este dat a zace.
13
În faţa lui stau pururi la poruncă
cohorta celor ce-au trăit în viciu:
vorbesc, aud, şi-apoi în hău i-aruncă.
16
"-Ei, tu, ce calci lăcaşul de supliciu,"
răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
întrerupînd cumplitul său oficiu,
19 "tu, unde eşti şi cui te-încrezi, vezi bine!
E largă poarta, însă-înşelătoare!"
Dar ghidu'-i spuse: "-Urli-în van, haíne!
22
Nu stăvili sortita sa cărare:
aşa e vrerea unde stă-în putinţă
tot ce se vrea, şi lasă-orice-întrebare!"
25
Ci jeluiri, atunci, de suferinţă,
şi plînsete-auzii, fără hodină,
lovind în tulburata mea fiinţă.
28
Era o lume mută de lumină,
vuind ca valul mării-în vijelie,
cînd vînturi învrăjbite o dezbină.
31
Drăcescul vifor, ce nu stă-în vecie,
înşfacă duhuri fără osebire
şi-învolburat le-aruncă-în silnicie.
34
Cînd le prăvale cruda-învîrtejire,
poartă boceli şi urlete crivăţul
şi blésteme spre sfînta stăpînire.
37
În zbucium, înţeles-am, e dezvăţul
acelor ce iubiră desfrînarea
şi mintea le-o înstăpîni dezmăţul.
40
Ca nişte paseri care-întunec zarea,
mînate-în stol, cînd bîntuie năprazna,
aşa, pe-aceste spirite, vîltoarea,
43
în sus şi-în jos, încolo,-încoace, razna
le zbate şi speranţă n-au c'-odată
le-o fi nu stinsă, ci mai blîndă cazna.
46
Şi cum plutesc cocorii-în lungă
ceată,
umplînd văzduhul cu-a lor litaníe,
aşa văzui venind, îndurerată,
49
cohorta-acelor umbre în urgie;
şi-am întrebat: "-Maestre, cine-s oare
cei hăituiţi în ceaţa plumburie?"
52
"-Întîia din cortegiul despre care
ai vrea să afli şi mai multe",-îmi zise,
"pe multe graiuri fost-a domnitoare.
55
Dezmăţu'-atît de-adînc o-împătimise
că din nelegiuiri făcuse lege
pentru-a nu fi şi ale ei proscrise:
58
Semiramida e, şi-în cărţi se-alege
că i-a urmat lui Nin şi i-a fost soaţa,
stăpînă ţării-unde sultanu-i rege.
61 Din dragoste, cealaltă şi-a luat viaţa,
cenuşii lui Sicheu necredincioasă.
E Cleopatra,-apoi, curvăsăreaţa,
64
mai e Elena, prícină frumoasă
năpastelor, şi-Ahil, bărbată fire,
cuprins, în urmă,-într-a iubirii plasă,
67
París apoi, Tristan..." şi alţii, şire
de umbre-îmi arătă şi nume-apuse,
ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire.
70
Cînd bunul dascăl toate astea-îmi spuse
de doamne şi bărbaţi din alte ere,
mila m-a prins şi-aproape mă răpuse.
73
Şi-am zis: "-Poete, mult mi-ar fi plăcere
să le vorbesc acelor doi, pe care
îi poartă vînt uşori ca o părere."
76 El mi-a răspuns:
"-Sunt încă-în depărtare
pe dragostea ce-i mînă tu-i conjură
şi înspre noi îndată au să zboare."
79
Chemare-am slobozit atunci din gură,
cînd vîntul i-a adus: "-Voi, duhuri stinse,
veniţi, vorbiţi, dacă Cel Drept se-îndură!"
82
Ca doi hulubi cu áripile-întinse
spre dulce cuib gingáş plutind deodată,
se-apropiau, de-acelaşi suflu-împinse:
85
ieşind dintr-a Didonei sumbră ceată,
zburau spre noi, prin aerul ce plînge,
atraşi de ruga mea înflăcărată.
88
"-Eşti suflet bun, din cele ce le frînge
durerea, dacă vii în neagra ceaţă
la noi, ce lumea-am înroşit-o-în sînge;
91
de ne-ar privi altcum cereasca faţă,
noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
căci chinul nostru inima ţi-o-îngheaţă.
94
Dacă acum, să ne asculţi ţi-ar place,
ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gîndul
atîta timp cît vîntul, iată, tace.
97
O coastă-a mării, acela e pămîntul
ce m-a născut; acolo Po coboară
şi rămurit îşi varsă-în val avîntul.
100
Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,
şi-o luă şi celui drag în stăpînire,
dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-înfioară.
103
Iubirea naşte-în cel iubit iubire:
de chipul lui am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în simţire.
106
Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să
piară!"
Atît au spus, şi n-au spus mai departe.
109
Cum desluşeam povestea lor amară,
privirea mi s-a frînt. Ca să mă-adune,
poetul spuse: "-Gîndul unde-ţi zboară?"
112
Cînd i-am răspuns, am fost grăit: "-Oh,
spune, ce gînduri dulci, ce aprigă tandreţe
i-au dus pe-aceştia-în crîncena genune?"
115
Întors din nou spre-acele albe feţe:
"-Francesca,-am zis, calvarul tău, în mine
izvor de lacrimi e, şi de tristeţe.
118
Dar spune,-în vremea dulcilor suspine,
cînd ce era, nu se vădea să fie,
iubirea - cum o ai simţit că vine?"
121 "-Cînd eşti căzut, durere nu-i mai vie
decît să-ţi aminteşti de fericire",
răspunse ea, "şi-al tău maestru-o ştie.
124
Şi dacă de a dragostei ivire
vrei să auzi, voi stinge-a' tale jînduri,
dar plînsul mi se va-împleti-în vorbire.
127
Pe cînd tihniţi citeam, ca-în alte rînduri,
de Lancelot şi fiorul ce-l cuprinse,
singuri eram şi fără alte gînduri.
130
Cititu'-ades obrajii ni-i aprinse
şi ochii se-întîlniră-în căutare:
dar un pasaj anume ne învinse.
133
Citind despre rîvnita sărutare
ce-amanţii peste-un zîmbet şi-o dădură,
el, ce pe veci cu mine o soartă are,
136
de freamăt plin, mă sărută pe gură.
Fu, cartea, Galeott, şi cel ce-o scrise.
Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură."
139
În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plîngea cealaltă-atît, încît, de jale,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
142
căzui cum cade mort un corp în cale.
|
CHANT V
traducere în limba franceză de André
Pézard1
Ainsi suis-je plongé du premier cercle
au second, qui retient par moindre enceinte
douleur tant plus poignante et plus hauts cris.
4 Au seuil trône Minos horriblement
qui des dents grince ; il enquiert toutes coulpes,
juge, et bannit par ses enlacements :
7 quand vient à lui, dis-je, une âme mal née,
elle lui fait confession plénière;
et ce démon connaisseur des péchés
10 voit quel lieu de l'enfer sied à icelle;
il tord sur lui sa queue autant de fois
que de degrés il veut que l'âme tombe.
13 Sans fin par devant lui d'autres se pressent.
A son tour va chacune au tribunal,
parle,
entend un mot seul, et roule au gouffre.
16"O toi qui viens à l'hôtel des douleurs",
dit Minos à ma vue, laissant d'emplir
son haut office, "avant d'entrer, prends garde!
19 Vois l'aventure où tu te veux fier,
et que l'ampleur de l'huis trop ne t'abuse!..."
Mais mon guide : "A quoi bon telles clameurs?
22 Ne mettre empêche à son fatal voyage :
quelqu'un le veut ainsi là où l'on peut
ce que l'on veut : ne demande pas outre."
25 Or plus et plus les dolentes musiques
ouïr se font; ore suis-je venu là
où me frappe une masse de plaintes.
28 Un lieu muet de toute clarté s'ouvre
qui mugit comme fait mer en tempête
si de contraires vents elle est battue.
31 La tourmente d'enfer, qui onc n'a trêve,
prend dans sa rage et emporte les morts,
et les tourne et les heurte et les harcèle.
34 Mais approchant la venteuse ravine,
là sont perçantes voix et geindre et plaindre,
et blasphémer contre la Dieu vertu.
37 Lors, j'entendis qu'à si faite géhenne
sont condamnés les pécheurs de la chair
qui font raison céder aux appétits.
40 Et tels les passereaux que les frimas
chassent en vol épais, battant des ailes,
ce souffle arrache un tas d'esprits mauvais,
43 et ça et là, et haut et bas les rue;
onc ne les vient conforter nul espoir
d'un peu de cesse, ou de peine moins âpre.
46 Et comme grues vont chantant leurs complaintes,
par l'air faisant de leurs corps longue raie,
je vis venir à traînantes huées
49 les ombres charriées par cet estrif.
Je demandai : "Maître, qui donc sont-elles
ces gens que le vent noir ainsi châtie ?"
52 Et lui alors : "La première d'iceux
dont tu voudrais - dit-il - avoir nouvelles
fut emperière en vingt langues criée.
55 Tant fut rouée à vice de luxure
que pour ôter le blâme qu'on lui jette,
sa loi jugea bon plaisir pour bon droit.
58 Elle est Sémiramis, qui prit la place
de Ninus son époux, disent les livres,
et tint la ville où règne le soudan.
61 L'autre est Didon qui s'occit par amour
et qui trahit les cendres de Sichée;
puis vient Cléopatras luxurieuse.
64 Vois Hélène, par qui si rude orage
roula sur Troie; et vois le grand Achille
qui guerroya contre Amour en sa fin.
67 Ci vois Paris, Tristan... "Disant leurs noms,
il me montra du doigt plus de mille ombres
qu'Amour de notre vie a retranchées.
70 Quand j'eus ouï mon dofteur remembrer
dames et chevaliers du temps jadis,
pitié m'en vint, si fus comme égaré.
73 Je commençai : "Poète, volontiers
parlerais-je à ces deux qui vont ensemble,
et dans le vent si légers apparaissent."
76 Et lui à moi : "Quand ils seront plus proches
de notre abri, vois toi-même, et les prie
par cet amour qui les mène : ils viendront."
79 Si tôt comme le vent à nous les ploie,
"Venez parler à nous, âmes navrées",
fis-je, "si loi d'en haut ne le dénie."
82 Comme à l'appel du désir les colombes
s'appuyant sur la brise, ailes tendues,
vers un doux nid vont par leur gré portées,
85 ils quittèrent la file où Didon glisse,
venant à nous parmi l'ore maligne,
si forte fut l'amitié de mon cri.
88"O créature gracieuse et bénigne,
qui vas cherchant dans les pourpres ténèbres
nous autres dont le sang teignit la terre,
91 si nous étions en grâce au roi des cieux,
nous le prierions de t'accorder sa paix
pour la pitié que tu as de nos peines.
94 De tout ce qu'il vous plaît ouïr et dire
nous parlerons à vous et entendrons,
puisqu'en ce point le vent semble se taire.
97 Sur la marine où descend et s'apaise
le Pô suivi d'un large train de fleuves
est assise la ville où je fus née :
100 Amour qui tôt s'enflamme en gentil cœur
éprit cestui des beautés qui me furent
arrachées; et sa force encor me blesse.
103 Amour qui onque à l'aimé ne fait grâce
d'aimer aussi, aux plaisances de lui
me prit si fort qu'encore n'en suis quitte.
106 Amour nous conduisit à même mort :
Caïne attend celui qui nous meurtrit."
Ce dit la voix qui pour les deux parlait.
109 Quand j'eus ouï ces âmes offensées,
tant longuement restai-je le front bas
qu'enfin mon maître dit : "Que songes-tu ?"
112 Quand me revint la voix : "Las!" murmurai-je,
"combien de doux pensers, quel haut désir
mena ceux-ci au douloureux trépas!"
115 Puis à eux me tournai, voulant répondre,
et commençai : "Françoise, tes martyres
me font triste à pleurer piteuses larmes.
118 Mais dis : en la saison des doux soupirs,
à quel signe et comment permit Amour
que connussiez vos incertains désirs ? ?
121 Et elle à moi : "II n'est plus grand douleur
que de se remembrer les jours heureux
dans la misère; et ton docteur le sait.
124 Mais si tu as affection tant vive
à suivre notre amour dès la racine,
bien sais-je l'art de pleurer et de dire.
127 Ensemble, un jour, nous lisions par plaisance
de Lancelot, comme Amour l'étreignit :
seulets étions, et sans soupçon de nous.
130 A plusieurs coups nous fit lever les yeux
cette lecture et pâlir le visage;
mais seul un point fut ce qui nous vainquit.
133 Quand la riante lèvre et désirée
vîmes baiser par un si preux amant,
cestui, dont il n'est sort qui me délie,
136 la bouche me baisa, tremblant d'angoisse.
Galehaut fut le livre et son trouvère :
et ce jour-là ne lûmes plus avant. ?
139 Tandis que ce disait l'une des ombres,
l'autre pleurait; si bien que de pitié
je me pâmai, cuidant la mort sentir;
142 et chus, comme corps mort à terre tombe.
_______________
1)
Dante, Oeuvres complètes, Pléiade, Gallimard, Paris, 1965.
|
