CÎNTUL III
“Prin mine-ajungi la țara de tortură,
prin mine, la
eterna tînguire,
prin mine-ajungi la cei ce se pierdură
3-4
Întru
dreptate El mi-a dat zidire;
Puterea sfîntă mă dură,-în alianță
cu înaltul Cuget, cea
dintîi Iubire.
3-7 N-a fost creată-în urma mea substanță –
eternă-s ca și cele-etern create.
Voi ce intrați, lăsați orice speranță!”
3-10 Aceste vorbe-atît
de-întunecate
înscrise mi s-au arătat pe-o poartă.
“-Maestre,-am spus, de nepătruns mi-s toate.
3-13 Dar el, ca
om ce ignoranța iartă:
“-Orice gînd rău se cade-aici să piară
și orice teamă-aici să-ți fie moartă.
3-16 Suntem ajunși într-a
durerii țară
cu chinuite suflete apuse
ce și-au pierdut a minții lor comoară.”
3-19 Apoi,
el mîna sa pe-a mea și-o puse,
cu-un zîmbet blînd mi-aduse vlagă-în vine
și-în căile de taină mă conduse.
3-22 Aici
jelanii, vaier și suspine
cutremurau văzduhul gol de stele
de-îmi umeziră-a ochilor lumine.
3-25 Ciudate graiuri,
hîde bîlbîiele,
geamăt de chin și răcnete de ură
și brațe ce se zbat vuind și ele
3-28
într-un vacarm sălbatec se-învolbúră
în veșnic întinatele văzduhuri
ca pulberea cînd un vîrtej o fură.
3-31
Eu, îngrozit de jalnicele uhuri,
am întrebat: “-Dar ce e ce se-aude?
Cine-s aceste greu căznite duhuri?”
3-34
Și mi-a răspuns: “-Pedepse-atît de crude
li-s date-unor făpturi de corcitură
ce-în viață n-au fost nici Cristoși, nici Iude.
3-37 Cu-acele
șlehte-s amestecătură
de îngeri ce cu Domnul nici frăție
nici ură n-au vrut – doar pe ei se vrură.
3-40 Nu-își spurcă
Ceru’-a sa luminăție
cu ei, dar nici Infernul nu-i primește
spre-a nu stîrni damnaților mîndrie.”
3-43 “-Maestre,
spune-mi, ce-i năpăstuiește
de plîng astfél în tînguiri deșarte?”
“-Pe scurt îți spun și-ai
să-înțelegi, firește.
3-46 Aceștia nu mai au speranță-în moarte
și-în oarba viermuire,-atît de joasă,
invidiază orice alte soarte.
3-49 Nimic
n-a fost din fapta lor să iasă.
Nici Mila, nici Dreptatea n-au să-i vadă.
Destule-am spus de ei. Ci treci și-i lasă!”
3-52 Văzui atunci
un steag ca de paradă
ce-așa sorit se tot rotea-în vîrtegiu
de parcă n-ar fi vrut în veci să șadă;
3-55 și-în
urma sa, un nesfîrșit cortegiu,
cîți nu-îmi închipuiam că moartea poate
înstăpîni în sumbru-i privilegiu.
3-58 Recunoscui
cîțiva-într-aceste gloate,
cum și pe-acel – nedemn de alte căi –
ce crunt refuz făcu din lașitate.
3-61 Și-am
înțeles că-aici sunt acei răi
din haita ce la fel stîrnește greață
și Celui Sfînt și dúșmanilor Săi.
3-64 Lepădături, nici vii
nu-avură viață,
li-e pielea-împunsă-aici cu mii de ace
de viespi și bărzăuni, pe trup și față,
3-67 ce le brăzdează-obrazele,
rapace,
și sîngele cu lacrimi laolaltă
e supt de viermii infernalei cloace.
3-70
Scrutînd din nou, mulțime văd, o altă,
pe malul unei largi bulboane negre,
și-am spus: “-Maestre, dintr-a ta înaltă
3-73 știință,
spune-mi cine-s și ce febre
îi fac să se-îmbulzească-atît spre-a trece,
cum, parcă, văd prin zarea de tenebre?”
3-76 El
mi-a răspuns: “-Vei ști și înțelege
cînd pe-ale Acheronului pietroase
și triste țărmuri noi ne vom petrece.”
3-79 Plecai
privirea, ce se rușinase,
și gura mea, temînd să nu-l încrunte,
pînă la rîu o vorbă nu mai scoase.
3-82 Și iată, vine-atunci spre
noi, cu-o luntre,
strigînd: “-Vai vouă, date-vi-s flageluri!”,
un crunt bătrîn cu pletele cărunte.
3-85
“Să nu sperați a mai privi la ceruri,
voi, care treceți dincolo cu mine,
în bezna fără veac, în foc și-în geruri.
3-88 Și tu, care mai ai
vieață-în vine,
ce cauți între sufletele moarte?”
Dar cum nu izbutea să mă dezbine,
3-91 mai spuse: “-Pe alt val, pe altă parte
va să-ți găsești liman de traversare
și-o barcă mai ușoară să te poarte!”
3-94 Virgiliu însă: “-Caron,
strigi prea tare!
Așa e vrerea unde stă-în putere
tot ce se vrea – și lasă-orice-întrebare!”
3-97 Închise-atuncea fălcile-în tăcere
bărbosul corăbier al gîrlei hîde,
zvîrlind din ochi o roșie scînteiere.
3-100 Dar duhurile-acelea,
frînte, nude,
se-învinețeau și clănțăneau toți dinții
doar la auzul răcnetelor crude.
3-103 Își blestemau și
zeii și părinții
și neamul omenesc și loc și oră
cînd s-au născut, și-obîrșia seminții.
3-106 Și se
strîngeau, ca-într-o avană horă,
gemînd, pe malul smîrcului, sălbatec
cu-acei ce, vii, pe Domnul îl ignoră.
3-109 Demónul Cáron, ochiul de
jăratec,
le face semn în barcă să pătrunză,
izbind cu vîsla-în cel ce-i prea molatec.
3-112 Cum cade toamna frunză după frunză
și încă una, iar, și încă,
pîn’să
se dea cu toate țărnii să le-ascunză,
3-115 așa și
reaua lui Adam sămînță:
pe rînd se-azvîrl și-în luntre toți se bagă,
cum pasărea momită cu-o grăunță.
3-118 Și se tot
duc în vad pe unda neagră
și cît nici unul încă nu coboară,
pe mal s-a strîns o altă gloată-întreagă.
3-121 Maestru-îmi
spuse: “-Cel ce-a fost să
moară
străin de bunăvoia dumnezee,
aici își află cea din urmă țară,
3-124 și-așa e de grăbit –
bărbat, femeie –
de ghesul ce Dreptatea-într-înșii-îl pune,
că ce temeau ajung acum să vreie.
3-127 Pe-aici
nu trec vreodată duhuri bune;
poți, dar, ghici, în spusa mîniată
a lui Carón, ce fost-a să-i cășune.”
3-130 Cînd a sfîrșit,
cîmpia-înnegurată
cumplit s-a zguduit, că și-astăzi mi se
zbîrcește carnea și-în sudori mi-e toată.
3-133 Pe țărmul plîns un volbur
se stîrnise
și-o flamă purpurie țîșni groaznic:
orice simțire-în mine amuțise
3-136 și am căzut ca
într-un somn năpraznic.
|
CANTO III
“Per me si va ne la citta dolente,
per me si va ne l'etterno dolore,
per me si va tra la perduta gente.
Giustizia mosse il mio alto fattore:
fecemi la divina podestate,
la somma sapienza e 'l primo amore.
Dinanzi a me non fuor cose create
se non etterne, e io etterno duro.
Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate".
Queste parole di colore oscuro
vid'io scritte al sommo d'una porta;
per ch'io: «Maestro, il senso lor m'e
duro».
Ed elli a me, come persona accorta:
«Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne vilta convien che qui sia morta.
Noi siam venuti al loco ov'i' t'ho detto
che tu vedrai le genti dolorose
c'hanno perduto il ben de l'intelletto».
E poi che la sua mano a la mia puose
con lieto volto, ond'io mi confortai,
mi mise dentro a le segrete cose.
Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l'aere sanza stelle,
per ch'io al cominciar ne lagrimai.
Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d'ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle
facevano un tumulto, il qual s'aggira
sempre in quell'aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.
E io ch'avea d'error la testa cinta,
dissi: «Maestro, che e quel ch'i' odo?
e che gent'e che par nel duol si vinta?».
Ed elli a me: «Questo misero modo
tegnon l'anime triste di coloro
che visser sanza 'nfamia e sanza lodo.
Mischiate sono a quel cattivo coro
de li angeli che non furon ribelli
né fur fedeli a Dio, ma per sé fuoro.
Caccianli i ciel per non esser men belli,
né lo profondo inferno li riceve,
ch'alcuna gloria i rei avrebber d'elli».
E io: «Maestro, che e tanto greve
a lor, che lamentar li fa si forte?».
Rispuose: «Dicerolti molto breve.
Questi non hanno speranza di morte
e la lor cieca vita e tanto bassa,
che 'nvidiosi son d'ogne altra sorte.
Fama di loro il mondo esser non lassa;
misericordia e giustizia li sdegna:
non ragioniam di lor, ma guarda e passa».
E io, che riguardai, vidi una 'nsegna
che girando correva tanto ratta,
che d'ogne posa mi parea indegna;
e dietro le venia si lunga tratta
di gente, ch'i' non averei creduto
che morte tanta n'avesse disfatta.
Poscia ch'io v'ebbi alcun riconosciuto,
vidi e conobbi l'ombra di colui
che fece per viltade il gran rifiuto.
Incontanente intesi e certo fui
che questa era la setta d'i cattivi,
a Dio spiacenti e a' nemici sui.
Questi sciaurati, che mai non fur vivi,
erano ignudi e stimolati molto
da mosconi e da vespe ch'eran ivi.
Elle rigavan lor di sangue il volto,
che, mischiato di lagrime, a' lor piedi
da fastidiosi vermi era ricolto.
E poi ch'a riguardar oltre mi diedi,
vidi genti a la riva d'un gran fiume;
per ch'io dissi: «Maestro, or mi concedi
ch'i' sappia quali sono, e qual costume
le fa di trapassar parer si pronte,
com'io discerno per lo fioco lume».
Ed elli a me: «Le cose ti fier conte
quando noi fermerem li nostri passi
su la trista riviera d'Acheronte».
Allor con li occhi vergognosi e bassi,
temendo no 'l mio dir li fosse grave,
infino al fiume del parlar mi trassi.
Ed ecco verso noi venir per nave
un vecchio, bianco per antico pelo,
gridando: «Guai a voi, anime prave!
Non isperate mai veder lo cielo:
i' vegno per menarvi a l'altra riva
ne le tenebre etterne, in caldo e 'n gelo.
E tu che se' costi, anima viva,
partiti da cotesti che son morti».
Ma poi che vide ch'io non mi partiva,
disse: «Per altra via, per altri porti
verrai a piaggia, non qui, per passare:
piu lieve legno convien che ti porti».
E 'l duca lui: «Caron, non ti crucciare:
vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare».
Quinci fuor quete le lanose gote
al nocchier de la livida palude,
che 'ntorno a li occhi avea di fiamme rote.
Ma quell'anime, ch'eran lasse e nude,
cangiar colore e dibattero i denti,
ratto che 'nteser le parole crude.
Bestemmiavano Dio e lor parenti,
l'umana spezie e 'l loco e 'l tempo e 'l seme
di lor semenza e di lor nascimenti.
Poi si ritrasser tutte quante insieme,
forte piangendo, a la riva malvagia
ch'attende ciascun uom che Dio non teme.
Caron dimonio, con occhi di bragia,
loro accennando, tutte le raccoglie;
batte col remo qualunque s'adagia.
Come d'autunno si levan le foglie
l'una appresso de l'altra, fin che 'l ramo
vede a la terra tutte le sue spoglie,
similemente il mal seme d'Adamo
gittansi di quel lito ad una ad una,
per cenni come augel per suo richiamo.
Cosi sen vanno su per l'onda bruna,
e avanti che sien di la discese,
anche di qua nuova schiera s'auna.
«Figliuol mio», disse 'l maestro
cortese,
«quelli che muoion ne l'ira di Dio
tutti convegnon qui d'ogne paese:
e pronti sono a trapassar lo rio,
ché la divina giustizia li sprona,
si che la tema si volve in disio.
Quinci non passa mai anima buona;
e pero, se Caron di te si lagna,
ben puoi sapere omai che 'l suo dir suona».
Finito questo, la buia campagna
tremo si forte, che de lo spavento
la mente di sudore ancor mi bagna.
La terra lagrimosa diede vento,
che baleno una luce vermiglia
la qual mi vinse ciascun sentimento;
e caddi come l'uom cui sonno
piglia.
|
