POSTMODERNISMUL - UN SFÎRŞIT FĂRĂ CAPĂT (I, II, III)

            Doctorală, dar nu scorţoasă, erudită fără paradă, comprehensivă fără partizanat, eminamente academică în fond, dar departe de descriptivismul sarbăd şi compilator al "contribuţiilor", redactată nu "în blugi", ci "la costum şi cravată", dar cu deplină naturaleţe şi o dezinvoltură nu a frondei, a nonconformismului juvenil, ci a ideii şi a viziunii – teza de doctorat a lui Mircea Cărtărescu, transformată în carte¹, ne obligă să luăm seama că e posibil să avem de-a face cu un autor din "clasa" Hasdeu-Mircea Eliade-G.Călinescu, adică dintre aceia a căror dotare pentru ficţiunea artistică este spectaculos egală cu cea pentru cercetarea profundă, benedictină, şi nu mai puţin strălucitoare.
        Opul – cum altfel să-i spun? – lui Mircea Cărtărescu are o structură perfect logică, privind lucrurile mai întîi din satelit, apoi din helicopter, pentru ca în cele din urmă s-o ia la pas pe drumurile autohtone ale postmodernităţii, de la magistrale la cărărui modeste. Sunt obligat la încă un elogiu preambular: capacitatea sa de analiză globală, a structurilor generice pe felii ample de spaţiu şi timp, nu e mai slabă decît acribia şi ingeniozitatea lucrului pe text, pe frază, pe vers, pe vocabulă. Preluînd o metaforă călinesciană, aş spune că Mircea Cărtărescu exploatează la fel de bine ambele capete ale binoclului.
        Cartea începe cu o descriere a lumii postmoderne, anii semnificativi fiind deceniul ‘60-’70, cu un punct de vîrf în 1968. Călcînd respectuos, dar nu smerit, pe dale semnate Lyotard, Vattimo, Fukuyama, Ihab Hassan, Cărtărescu conturează un univers în care atingerea nivelului de "plin" al democratizării liberale induce un sentiment al capătului de ciclu, al "sfîrşitului" (sfîrşitul istoriei, sfîrşitul artelor). Nu e o imagine idilică: "Intrarea în postmodernitate implică un lung şi dureros proces în cursul căruia [intelectualul, omul] va asista la năruirea multora dintre premisele fundamentale ale situării sale în lume. Neliniştea şi dezorientarea în faţa unei lumi aparent (şi uneori programatic) indeterminate, haotice, instabile, cresc cu atît mai mult cu cît individul a fost mai ataşat unor idealuri sau valori pe care el le-a crezut eterne şi imuabile. Tragedia neadaptării este pretutindeni vizibilă la sfîrşitul mileniului nostru. Resurecţia naţionalismelor, a tribalismelor de toate felurile şi a fundamentalismelor, escalada antiamericanismului chiar în statele europene civilizate sunt răspunsul angoasat al unor popoare şi indivizi în cazul cărora teama de viitor a atins apogeul, aşa încît singura soluţie acceptabilă li s-a părut refugiul în trecut. Sentimentul de intimitate, securitate şi căldură umană pe care ţi le dau credinţa într-o religie, o patrie, un neam (...) poate părea pentru mulţi, astăzi, mai atrăgător decît impersonalitatea unei societăţi de o infinită şi abstractă complexitate şi cu o concurenţă sufocantă între indivizi..." (p.59).
        Ce fac artele într-o asemenea lume? Coboară în cotidian (p.66) şi în "comercial", iar cuplajul cu multimedia le diversifică şi le colorează caleidoscopic. "Cultura" nu mai e doar în muzee şi librării, ci şi în dizain, în rock, în publicitate, în zapping°, în jocurile pe display, în "nesfîrşitele seriale de televiziune hipnotizante", în "literatura de supermarket" (p.67) etc. Arta nu mai vrea să fie doar ce au făcut din ea marii "bărbaţi albi, europeni şi morţi", ci şi produsul "marginalilor", în toate sensurile. (Mă întreb însă dacă, aşa cum depistăm "bovarysm" la Ovidiu sau freudism în Racine, ori aşa cum J.Kott a găsit veacul 20 în Shakespeare, mă întreb dacă nu cumva fiecare mare epocă şi-a avut postmodernismul ei, redus la scară. În fond, e.g., Ziţa lui Caragiale merge la "Iunion" ca la o telenovelă live° şi zapează printre grădini, romanţuri şi "Dramele Parisului"...).
        Partea generică a cărţii se încheie cu capitole care coboară cu maximă aplicaţie asupra conceptului de postmodernitate şi încearcă să-l definească, cu insistenţă pe cele 11 trăsături furnizate de Ihab Hassan (indeterminare, fragmentare, decanonizare, lipsă de sine/de adîncime, nere- şi neprezentabil, ironie/perspectivism, hibridizare, carnavalizare, performanţă/participare, construcţionism, imanenţă). Ieşim mai căptuşiţi teoretic din aceste pagini, deşi peste definiţiile strîns-concrete dăm mult mai departe ("În linii generale, postmodernismul are aspectul unei afirmaţii conştiente, contradictorii şi autosubminatoare. El seamănă cu gestul de a pune între ghilimele o afirmaţie în timp ce o faci. /.../ Trăsătura distinctivă a postmodernismului constă în acest gest de dedublare sistematică şi jucăuşă sau de duplicitate" – Linda Hutcheon, p.347). Oricum, cu toată rigoarea indeniabilă a lui Cărtărescu, peste întreaga demonstraţie teoretică planează, ca o fantomă ghiduş-postmodernistă, gîndul lui Ov.S.Crohmălniceanu (de sub a cărui pulpană a desantat oarece postmodernitate pe meleagurile noastre): "postmodernismul e monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane, tot mai mulţi inşi declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfăţişări descripţii absolut diferite" (p.179).
        De aici încolo, preţ de 350 de pagini, Mircea Cărtărescu îngustează unghiul şi vine acasă. Acest "acasă" (adică spaţiul românesc) are un antreu reprezentat de partea a treia a cărţii, sub titlul "Către un postmodernism românesc", care nu este consacrată, cum s-ar putea crede, precursorilor, antecedentelor sau anticipărilor. "Limb" al studiului propriu-zis, partea aceasta schiţează cele două epoci româneşti de modernism literar (anii interbelici şi deceniile ‘60-’70), cea de-a doua fiind o reluare/continuare a celei dintîi, cu similitudini pînă la identitate – ceea ce, în optica lui Mircea Cărtărescu, înseamnă o "stagnare", o lipsă de "progres". Acesta exista, totuşi, în scrieri care nu ocupau prim-planul scenei literare, cum ar fi cele ale "Şcolii de la Tîrgovişte" (Radu Petrescu, M.H.Simionescu, T.Ţopa, C.Olăreanu), ale supravieţuitorilor grupului "Albatros" sau ale unor M.Ivănescu, L.Dimov, Ş.Foarţă dar, spune Cărtărescu, "deocamdată, atît cît este, postmodernismul românesc este complet inconştient de propria sa existenţă" (p.137). Şi renascentiştii fuseseră la fel de "inconştienţi", a trebuit să vină Burckhardt să le arate, post-mortem, ce grup au fost. Neînrolarea sub o etichetă (un "-ism") sau nesesizarea posibilei etichete coagulante nu e, după părerea mea, ceva atît de relevant pe cît pare a crede Mircea Cărtărescu. (Oricum, la numele de mai sus voi reveni). Studiul continuă cu descrierea calului troian prin care postmodernismul-ca-atare, explicit (şi conştient de sine) a fost introdus în România, adică "generaţia ‘80", şi a dezbaterilor gazetăreşti şi academice în jurul conceptului. Dar despre acestea şi altele, în partea următoare a cronicii, din proximul număr.

            Mircea Cărtărescu vede în "generaţia ‘80" (cea care a înfipt steagul postmodernismului explicit pe solul românesc: Cărtărescu, Coşovei, Iaru, Stratan, Ghiu, Lefter, M.Marin, M.Ghica, Bucur, Muşina, Mureşan, Stoiciu, Danilov, Petreu, Hurezeanu, C.Popescu, Wagner, Hodjak, Totok ş.a.) "una dintre cele mai puternice generaţii din istoria poeziei româneşti" (p.148). Judecata se poate admite, ca şi descrierea esenţializată a viziunii dominante din feldeinţa° lirică a acestei generaţii: "realitatea apare în (poemele generaţiei ’80) torsionată de o subiectivitate nelimitată, marcată de colocvial, derizoriu, sordid. Caracterul «angajat» al noii poezii e sugerat de o altă siglă, adesea utilizată: «coborîrea poeziei în stradă»" (p.150). Aşa este. E corectă şi observaţia că "este pentru prima dată în cultura română cînd o generaţie întreagă respinge influenţa tradiţională a culturilor europene (franceză sau germană) pentru a se îndrepta spre cea cu totul diferită a Statelor Unite" (p.152), cu nuanţa că nu verbul "respinge" e cel adecvat; l-aş înlocui cu "e indiferentă la". Dar, de la această bună portretizare a unui grup important de scriitori la o anume oră a istoriei, şi pînă la generalizarea şi teoretizarea conform cărora "angajamentul în lumea postmodernă ar mai putea însemna şi ieşirea culturii române din zona tradiţională a influenţelor vest-europene (franceză, germană etc.) şi orientarea ei, pentru prima dată în istoria naţională, către cultura de tip nord-american" (p.202), e o distanţă pe care n-aş alerga-o la fel de iute şi decis ca Mircea Cărtărescu, cu atît mai puţin cu cît el găseşte chiar dezirabilă această orientare. Îmi justific reticenţa prin două argumente, unul de fond şi unul etno-psihologic. Mă îndoiesc, mai întîi, că modelul cultural nord-american e suficient de substanţial şi de consistent ca să-l putem socoti "superior" celui european. Iar în al doilea rînd, mi se pare cu neputinţă ca spiritul generat de un popor "vechi" cum e al nostru să se muleze vreodată pe specificităţile radical diferite ale "Lumii Noi". (Că un anume Zeitgeist° e binişor impregnat cu trăsături de acolo, e indeniabil. Dar timpul curge. "Sfîrşitul istoriei" nu e decît un capitol al ei). O atare "convertire la americanitate" e o utopie şi o ucronie laolaltă. Mutaţii genetic-culturale nu există. Facem funciarmente parte din "Statele Unite ale Europei", în care ne tot "integrăm", cu paşi înainte şi-napoi, de vreo 2000 de ani. Să ne "integrăm" cultural Statelor Unite ale Americii?! Ideea de a ne smulge din spaţiul european de influenţă e echivalentă "săriturii peste umbră". Ceea ce se poate rezonabil susţine este că o infuzie (nu din superficie, spumă, efemer), ci din elementele cu miez şi sevă din the american way of culture°, bine asimilată, n-are ce să ne strice, adăugîndu-se sintezei care suntem.
        În această polaritate, America/Europa, Mircea Cărtărescu depistează şi o confruntare socio-mentală "ireductibilă": pe de o parte, viziunea "«umanistă», idealistă, elitistă, apărătoare a valorilor absolute, a «artei mari»" (căreia i-ar aparţine "cele mai multe dintre VIP-urile vieţii noastre intelectuale de azi"), pe de alta, viziunea "pragmatică, democrată, tolerantă, informatizată, adeptă a unei definiţii mult mai extinse a fenomenului artistic" (răspîndită de "noile orientări universitare şi stagiile în străinătate ale tinerilor de valoare" – p.203). Suntem, parcă, la un nou "patruşopt", bonjurişti şi tombatere! Numai că ceea ce aduceau bonjuriştii, agasînd şi sictirind tombaterele, nu doar se potrivea şi era congruent cu fondul nostru latin, ci se identifica de-a dreptul cu acesta, îl revela. "Parisul" scosese din ei ceea ce era de scos. În timp ce pentru o organică "yankeizare" I’m afraid° că nu avem valenţe.
        Şi apoi, disjuncţiile, tandemurile (umanism/pragmatism, idealism/democratism, elitism/toleranţă, artă mare/informatizare, definiţie largă) pe care le enumeră Cărtărescu mai sus nu sunt simetrice, ba unele nici nu sunt tandemuri, pentru că primul termen îl include (parţial) pe cel de-al doilea. Renunţă postmodernismul la "elitism"? Ar fi o contradicţie: el e egida unei lumi esenţialmente concurenţiale. Arta e o chestiune de performanţă. Ea produce, deci, lucruri de vîrf, lucruri de serie şi lucruri de doi bani. Le îmbrăţişează postmodernismul numai pe ultimele două? Un om serios ca M.Cărtărescu nu va susţine niciodată aşa ceva. Aşadar, postmodernismul nu se poate dispensa de "elitism". Sau, alt binom: VIP-urile ar predica "idealism", în timp ce stagiarii, "democraţie". Nu înţeleg. Manolescu, Al.George, Simion, Pleşu, Liiceanu, Buzura, Paleologu, Theodorescu, Şora, Ornea, Grigurcu, Ulici etc. nu sunt democraţi, ci doar idealişti? Nu merge. La fel e cu "toleranţa", de care ar fi capabili doar tinerii-de-valoare-cu-stagii-în-străinătate, VIP-urile nu – ceea ce sună cu totul anapoda faţă de realitate.
        Acestea sunt cîteva obiecţii şi delimitări faţă de secţiunea teoretică a cărţii lui Mircea Cărtărescu, altminteri – cum am spus – o secţiune închegată şi coerentă. Despre coborîrea în concret (literatura), în numărul viitor.

            Înainte de a vedea cine şi ce este în postmodernismul românesc, mai avem de străbătut o mică secţiune teoretică a cărţii lui Mircea Cărtărescu: cea în care el vorbeşte despre "moartea esteticii, a istoriei literare, a teoriei şi a criticii literare" (p.212), precum şi despre atît de clamata "decanonizare". "Nici una dintre (istoriile literare) nu mai poate avea pretenţia de infailibilitate şi nici sentimentul că «pune la punct definitiv» situaţia literelor româneşti" (p.213), deoarece spaţiul literar n-ar mai fi o structură geometrică, ci un cîmp dinamic. Dar mă-ntreb uimit: a fost vreodată altfel? Nici o istorie literară de la noi n-a aspirat la statutul de infailibilitate şi toate acelea care s-au detaşat prin valoare au fost întîmpinate de un vacarm în care vocile elogiului se împleteau "simetric" cu cele ale contestării. O istorie literară validă e o propunere de coerenţă a unui flux creator şi a unui sistem axiologic. Cu cît e mai inteligentă, mai "mulată" pe real, cu atît e mai durabilă şi mai plauzibilă în posteritate. "Definitiv"? Ştim bine că, dintotdeauna, în universul materiei ca şi în cel al spiritului, il n’y a que le provisoire qui dure°. Dar provizoriul bine/genial făcut rezistă îndelung. Natura are oroare de vid, loc gol într-ale artei nu rămîne şi istoria literară nu "moare", ci e înlocuită mereu de altă (alt fel de) istorie literară. Nu accept terminologia aceasta lugubră decît ca pe o figură de stil. În fapt, suntem pe o spirală infinită, cu corsi şi ricorsi°, pe care nici un punct nu e mai "capăt" decît altul. Şi în anul 2200 se va citi şi se va reflecta critic asupra adîncimilor din Baudelaire, Eminescu, Poe etc. Iar contrastul dintre "structura geometrică" şi "cîmpul dinamic" în domeniul literelor este depistabil în orice felie consistentă de timp, de acum 70 de ani sau un veac sau două: este elementara dialectică a veşnicei primeniri, a înfruntării, mai cu scandal (querelle), mai fără, dintre conservatorism şi inovaţie.
        Partea cu adevărat "delicioasă" a lucrării lui Cărtărescu este cea a analizei de texte, începînd cu bătrîne curiozităţi literare, experimente, anticipări (Iordache Golescu, Budai-Deleanu, Scavinschi, Heliade, Prudănescu, Pann – Cantemir, Baronzi, Radu Ionescu, Ion Ghica) pînă la tinerii ultimei ore nouăzeciste (Simona Popescu, R.Bucur – T.O.Bobe, C.Paul-Bădescu, S.Gherguţ).
        Impresiile de ansamblu şi de fond le-am enumerat la-nceput. Acum ţin să fac loc cîtorva obiecţii de detaliu.
        Mircea Cărtărescu îi consideră drept cei mai importanţi reprezentanţi ai postmodernismului românesc în proză, avant la lettre sau, mai exact, înaintea "conştiinţei de sine" ("au ignorat cu desăvîrşire însuşi conceptul de postmodernism", p.340), pe scriitorii din "Grupul de la Tîrgovişte" (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Alexandru George). Are dreptate, şi demonstraţia sa pe text este excepţională, nimic de zis. Numai că mă simt parcă personal lezat cînd citesc afirmaţia de la p.161, conform căreia "cărţile tîrgoviştenilor Radu Petrescu şi mai ales Mircea Horia Simionescu (...) au fost considerate nişte «ciudăţenii» şi au fost ignorate sau minimalizate de critică". Tocmai pentru că aprob fără rezerve admiraţia lui M.Cărtărescu pentru aceşti autori, sper că cititorul îmi va ierta orgoliul autocitării. Mi-am "strigat" din prima clipă entuziasmul provocat de cei doi scriitori greu înseriabili. Iată ce scriam despre ei acum 27 de ani. Despre Radu Petrescu: "La R.P., contopirea între ficţiune şi real, între literar şi existenţial, mai simplu: între viaţă ca acţiune şi literatură ca meditaţie, această contopire e programatică, mai mult chiar: organică. (...) Proze e cartea unui autor rafinat, voluptuos al cărţilor, vuind de contagiuni şi totuşi cu figură pură şi singulară (...), cuget format la şcoala marii literaturi, dar sensibil pînă la «decadenţă»" (Convorbiri literare, nr. 3, 15 febr. 1972). Despre M.H.Simionescu: "M.H.S. a fost un scriitor cu explozie întîrziată. (...) Dicţionarul onomastic a picat la ţanc într-un moment care i-a reliefat unicitatea. Volumului i s-ar putea găsi aici, la noi, un cîmp căruia să-i fie circumscris: Cantemir, Istoria ieroglifică; Pseudokineghetikos; M.Călinescu, Zacharias Lichter; T.Pavel, Fragmente despre cuvinte (...). Dicţionarul onomastic e prima scriere totalmente ingenuă a literaturii noastre. Fără a inventa un gen, nu aparţine niciunuia. M.H.S. nu vrea să «arunce în aer» literatura, vrea să arunce aer în literatură. Nu s-o facă mai puţin serioasă, dar mai respirabilă. (...) Ce înseamnă pentru M.H.S. jocul literar? (...) El face literatură, dar se şi joacă, grav, nu-i vorbă, de-a literatura. De unde o ambiguitate şi o prospeţime cuceritoare. (...) Valoric, el se situează între numele de prim rang" (Cronica, nr.38, 22 sept. 1972). În acelaşi an, îi alegeam pe cei doi pentru un articol consacrat prozei contemporane, intitulat Despre juneţe şi doi disidenţi: "Pentru că sunt simptomatici acestui moment (întotdeauna simptomatici au fost disidenţii), voi vorbi despre doi disidenţi ai prozei noastre de azi şi de ieri: M.H.Simionescu şi Radu Petrescu. (...) M.H.S. are un punct vădit de tangenţă cu R.P. în fenomenul autocomentării. Amîndoi sunt scriitori ale căror pagini îşi anticipă parcă exegeza. (...) Radu Petrescu şi M.H.Simionescu sunt libertăţile pe care şi le ia o literatură ce trece pragul rafinamentului" (Astra, nr.5, 20 mai 1972).
        În altă ordine de idei, vreau să-mi exprim aici mirarea nemulţumită pentru o inexplicabilă (şi inadmisibilă) omisiune. Mircea Cărtărescu dezvoltă convingător şi cu fineţe ideea că aducătorii de nou în lirica postbelică românească nu au fost esenţialmente "clasicizaţii-de-tineri" Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea, Cezar Baltag etc., adică "generaţia ’60", care nu făceau decît să lege strălucit firul cu vechiul modernism, ci un grup considerat în epocă oarecum "marginal", compus din nume ca Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă, Emil Brumaru, care spărgeau premonitoriu déja-vu°-ul. Dar exact asupra acestui "grup" de outsideri° a pus accentul, cu neobosită insistenţă, ani de-a rîndul, Gheorghe Grigurcu. Sfidînd programatic ierarhiile "oficial" consolidate, el a afirmat, în peste două decenii, superioritatea estetică – din punctul său de vedere – a operei acestor autori, în care a văzut (anticipînd cu mult observaţiile lui M.Cărtărescu) sporul de substanţă şi valoare al literelor româneşti. În mod cu totul surprinzător (faţă de acurateţea şi onestitatea ştiinţifică a scrierii sale), Mircea Cărtărescu nu suflă o vorbă despre constatările lui Gheorghe Grigurcu, ba, mai ciudat, numele acestui eminent critic nici măcar nu e pomenit. Este o bizară nedreptate.
         ...Ca şi pasajul "persistă mitul unui Păunescu poet adevărat, din poezia căruia, la o adică, s-ar putea selecta un volum foarte bun. Las altora această plăcere masochistă" (p.318). Oricîte sarcasme ar merita oportunismele, erorile şi cusururile lui A.Păunescu, a-i contesta calitatea de poet adevărat e o maliţie nedemnă de seninătatea imperturbabilă a unui studiu ştiinţific.
        În Cronica de familie, în Moromeţii – spune M.Cărtărescu în alt pasaj "acru" – "ne întîmpină peste tot un «realism» făinos, lipsit de autoreflecţie" care "nu reprezintă un progres estetic faţă de romanul interbelic" (p.329). E fals. Noutatea estetică (nu "progresul", noţiune tulbure în artă) există, realismul nu merită să fie tachinat prin ghilimele, iar la P.Dumitriu şi Preda el nu e deloc "făinos", ci are consistenţă de basorelief; cît despre "autoreflecţie" (pe care eu, unul, o admir), nu e cîtuşi de puţin probat că generează automat valoare.

_____________________________

                1) Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfaţă de Paul Cornea (în româneşte, în franceză – versiune de Micaela Slăvescu şi în engleză – versiune de Mirela Adăscăliţei), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, 570 p., 84.000 de lei.

NOTĂ TRISTĂ. Am lăudat, cu ceva timp în urmă, în aceste coloane, o carte semnată Cecilia Caragea, despre "Istoria vestimentaţiei europene". În urma unui articol, datorat d-nei Marlen Pop, apărut în publicaţia Dialog textil, numărul din aprilie 1999, pp. 36, 37, constat că aprecierile mele pozitive erau binemeritate, dar nu de d-na Cecilia Caragea, ci de d-na Yvonne Deslandres, dintr-a cărei lucrare, Le costume – image de l’homme, scoasă la Albin Michel în 1976, autoarea din Timişoara a plagiat pagini şi capitole întregi, cuvînt cu cuvînt. Faptul e descalificant şi aruncă o lumină cît se poate de proastă asupra unui nume care părea promiţător.