|
? |
Cartea
despre care scriu azi e în felul ei un "eveniment". Altfel spus, o întîmplare
neobișnuită. Dacă nu mă înșeală memoria, de la Kogălniceanu încoace, nu s-au mai
văzut la noi romane scrise de prim-miniștri. Obiectul cronicii mele1
este un text de 234 de pagini în proză, subintitulat roman, și semnat de d-l
Radu Vasile, care este șeful Guvernului României. În principiu, din punctul de
vedere al istoriei literare, ceva care survine o dată pe secol ar trebui să fie
un eveniment.
Am citit
opul, cu o mult încercată răbdare, de la prima la ultima filă.
De-ar fi să
mint amabil, ar trebui să spun că vrea să fie o carte-parabolă, ceva gen
Ferma animalelor, sau 1984, sau Zaharias Lichter (al lui Matei
Călinescu) sau Viața pe un peron a lui Paler, sau oricum, ceva printre
acestea. Aș spune, apoi, mințind drăgălaș în continuare, că se descifrează cu
ușurință în carte aluziile (mai mult decît străvezii, de-a dreptul transparente
ca apa chioară, dar la fel de lipsite de gust) la vremurile comuniste ale țării
noastre. Autorul spune "undeva, în Altai, a avut loc o conferință
unde s-au luat hotărîri importante" (p.19), ca noi să înțelegem că e vorba
de Ialta. Autorul cifrează isteț numele "unor mari poeți ai vremii, precum
Atoma, Mben in Uc, (...) Ned Ragoș..." etc. (p.38), ca să nu
spună, banal, A. Toma, M.Beniuc, N. Dragoș. În altă parte, criptogramele sunt
mai translucide ("poeți și histrioni..., unul pe nume Gelu al lu’ Cocean,
altul zis Avramesei", p.177). Autorul trimite la ziarul "Fumul"
(p.48), ca să-i dea cititorului satisfacția de a deduce că e vorba de
Scînteia. Autorul pune semnificative puncte-puncte la sfîrșitul
frazei "...aștepta să vină gazele, dar gazele nu mai veneau, presiunea nu
avea de unde veni, că rușii..." (p.25), iar noi înțelegem că se
bate apropoul la faptul că rușii nu ne mai dădeau gaz metan. Autorul scrie
"că-i curgea buzunarili" (p.76), mod ingenios de a ne reaminti unele
pronunții specifice fostului conducător al României, N. Ceaușescu, căruia în
carte, greu de spus de ce, i se zice Giovani. Există și un Giovanoto ("tatăl
l-a iertat și i-a dat sarcina să se ocupe de unele probleme ale tinerilor",
p.77), așa că ne luminăm ce și cum, mai ales că-n pagina următoare ni se spune
că "a
jucat herghelia". O dată antrenat cu acest gen de șarade, lectorul nu
mai are dificultăți în a decoda fraze ca "Fabricius străjuia cele două statui
gigantice care îi reprezentau pe cei doi Părinți. Unul cu barbă, altul fără"
(p.163) Desigur că cititorul lui 1999 s-ar putea întreba de ce e nevoie de
aceste cimilituri semi-obscure, care nici nu sunt generalizante, întrucît trimit
la fapte și noțiuni foarte locale, și nici nu au haz, izvorînd mai mult dintr-un
fel de șugubeție leșioasă - dar un răspuns posibil la această nedumerire va veni
ceva mai jos.
Tot mințind convențional, aș mai putea observa că, în unele pasaje, autorul e întrucîtva tributar lui Teodor Mazilu, al cărui stil inconfundabil e depistabil ici-colo : "Așa că acum, fericit pe plan social și sentimental, Fabricius se grăbea spre casă" (p.59). Un exeget curtenitor l-ar pomeni, obligatoriu, și pe Ion Băieșu, apropo de asemenea frazări, iar în legătură cu altele, ar trimite la Urmuz. Și, ca să fie lingușitor pînă la capăt, acel exeget dulcic n-ar dezvălui că, de fapt, umorul coerent și mordant al unor atari viziuni maziliene sau anamorfozele urmuziene sunt cu totul accidentale în cartea de care ne ocupăm, ca niște nuci într-un perete de chirpici.
Eu, însă, se cade să-i spun cititorului adevărul. Acesta e că, în ele însele,
constatările de mai sus sunt valide pe cîte un rînd-două. Ansamblul, însă, e un
galimatias
cum rar mi-a fost dat să citesc vreodată. (Ca să
fiu de tot sincer, am bănuiala că o editură serioasă cum e Polirom a făcut un
fel de farsă groasă publicînd așa ceva). Lipsa de coerență și noimă a textului e
de-a dreptul îngrijorătoare. Sub zbenguieli de verbiaj "burlesc" se află doar
pură neseriozitate. Nu se poate vorbi de personaje, structuri, sensuri, totul
pare rodul unei grafomanii nestăpînite, de un simplism care oscilează între
pueril și deplorabil: "Prea Stimatul și Prea Stimata lui nu acceptau în
juru-le, adică pe o rază de cîțiva kilometri pătrați, decît scundăcei, găocei,
moțăței, mititei și frumușei, rotunjori, roșiori"
(p.171)... "Avem tot ce ne trebuie pentru a trece la un nou stadiu, știți,
așa se spune acum la stadion, stadium, adică o stadie, de unde și stadion"
(p.208)... "Singurul lucru care i-a deosebit a fost faptul că unul, adică nu
celălalt, a apucat să aburce, ab urcare=a te urca singur, adică, a te
urca ab, etimologie necunoscută, dar sigură" (p.163)...
"Octavianus Tertius era celebru. Scrisese o carte rupătoare, sunătoare,
ouătoare, locomo-toare despre primogeneza genezei în spațiul dintre Cucu și
Dogo" (p.65)... "El, Octavianus Tertius, împărțea cu Octavianus Secundus
bună parte din plăcinta istorică, botanică, pizdolică... O capodoperă,
capdeoperă, cocodoperă, codobatură, cocostatură" (id.)... "Duduiau
podeaua și închisoarea popoului, pardon, poporului (p.198)... "Și
Fabricius ce-mi făcea? / Stătea și recepționa / Lovituri cu lovitura, /
Pocapoca, pacapaca, / Înjurături cu înjurătura, / Adicătelea ac-cepta. / Așadar
asta-mi făcea./ Dar se pune-acum problema: / Da’ de ce el accepta? / Pentru că
și pentru ca / Totul personifica / Poporul din țara sa? / Poate că nu, poate că
da" (p.216). Senzația de delir verbal în penibilă gratuitate este
inevitabilă. Convingerea mea e că avem de-a face cu un text "de sertar" al unui
diletant în litere, pasabil dacă aparținea unui adolescent de 14-15 ani, pus pe
hîrtie cu mult înainte de 1989 (poate rafistolat ulterior), insignifiant azi din
punctul de vedere al "curajului" și nul, chiar jenant, din cel estetic.
___________________
*) Radu Vasile, Fabricius, roman, Ed. Polirom, Iași, 1999, 240 p.