DE LA D-NUL C. LA D-RA P.
 

            Ca să vezi!: tocmai răsfoisem amuzat, dar şi sîcîit de prea multa vorbărie, Sociologia sînilor goi a lui J.-C. Kaufmann (Nemira, 1998), aruncasem o privire şi pe proiectul de lege cu prostituţia, cînd am primit acest Alfabet al doamnelor¹. L-am parcurs cu promptitudine, şi primul gînd pe care l-am izvodit după a fost : pînă şi o eseistă delicată ca Ioana Pârvulescu se raliază falocratismului sans rivages al epocii.
           (FILOGINUL: -Dar de ce spui asta? ĂLĂLALT: -Păi, iată, dragule, de ce:)
           În esenţă, tema cărţii poate fi rezumată sub sintagma femeia în literatura română. Asta înseamnă că perspectiva e împrumutată de la bărbaţi, căci implicit reiese că femeia e altfel. E obiect de cercetare, de ştiinţă, de ştire. Femeia e dincolo de normă, e un "taifun", e "trenul care întîrzie", e "omul care a muşcat un cîine", e o veste dinspre meta-fizic. Recunoaşteţi că nimănui nu i-ar trece prin cap să scrie un eseu sau o dizertaţiune pe tema "bărbatul în literatura română". Bărbatul pare de la sine înţeles. Femeia e de la sine neînţeleasă. (Cît pe ce să cădem în clişeul "misterului feminin"! Dar! Eu cred că, dacă am cădea pînă în străfundul acestui "clişeu", aşa, ca Jacques-Yves Cousteau sau ca julesverneianul prof. Lidenbrock, am descoperi că, sub stratul de zoaie poncifarde, e o reţea infinită de peşteri care fac legătura cu Dumnezeu şi cu antipodul Său).

            Va să zică, Ioana Pârvulescu s-a uitat (ca poetul) lung la femei, pînă a devenit doctor în problemă. Şi anume, la ce s-a uitat? La un şir de personaje feminine ale literaturii româneşti din ultimii 150 de ani, zămislite de Negruzzi (d-na B.), Kogălniceanu (Niceta), Heliade (Florica), Ibrăileanu (Adela), Filimon (Kera Duduca), Hasdeu (Duduca Mamuca), Alecsandri (Chiriţa), Sadoveanu (Vitoria), Călinescu (Otilia), Urmuz (pîlnia), Rebreanu (Eva), Eliade (Maitreyi, Cristina), Gib (Rusoaica), Camil (d-na T.). Autoarea este, funciarmente, o călinesciană, dotată şi cu inteligenţă critică, şi cu imaginaţie critică pe măsură. Aşa că ea nu se va sfii ca, vorbind de d-na B. dintr-o nuvelă de Negruzzi, s-o aşeze între oglinzi paralele cu personaje ale lui Dumas sau, şocant ca magistrul, cu personaje din Edith Wharton - şi conexiunile peste timp şi spaţiu nu se opresc aici, fiindcă, iată, un dialog al d-nei B. bătrînă aduce în minte (şi în pagina exegetică) cutare poem de Sandburg. Între Kogălniceanu, cu nimfeta sa, şi Nabokov, cu Lolita, se face un scurt-circuit firesc - şi, în curentul de idei care se scurge, autoarea depistează şi "electroni" din Dante (motivul cărţii-catalizator erotic). Tainele inimei, al aceluiaşi, are detalii, mărunte dar semnificative, regăsibile în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov. Fără complexe de literatură provincială, Ioana Pârvulescu simte în Florica lui Heliade-Rădulescu (Zburătorul) sonuri din sonetele lui Michelangelo (pp.37,38). Adela (despre care eu, unul, cred că, dacă avea norocul să fi fost scris într-o limbă de circulaţie universală, era privit azi în lume ca un roman de aceeaşi importanţă ca şi Doamna Bovary, prin statuarea unui genial arhetip comportamental) e un prilej fără cusur de a trece şi prin Th. Mann (Lorchen) ori Proust (Odette) - dar şi prin Vestibul-ul lui Ivasiuc, şi Radu Petrescu (Dora) şi chiar, ultimă oră, Simona Popescu. Evident că scandaloasa Duducă Mamuca a lui Hasdeu "cheamă" Amantul doamnei Chatterley - şi el vine. Anca, din Năpasta, "e din familia lui Raskolnikov", iar între Vitoria Lipan şi Tratatul de semiotică generală al lui Eco sunt subtile legături. Otilia lui Călinescu nu are decît de cîştigat din comparaţia cu Isabelle din Portretul unei doamne al lui H. James, iar ca tipologie feminină, o punte către ideile unui personaj din H.Böll ajută clasificarea. Ş.a.m.d. Ioana Pârvulescu a citit atentă Domina bona şi ştie să nuntească fertil locuri şi momente literare depărtate, a căror joncţiune naşte sens.

            Ideile principale (da, da, chiar aşa spun, ca la şcoală) sunt şi ele călinescian de tranşant formulate. Distincţii ferme care te fac să auzi, parcă, şuieratul spadei ce taie nodul gordian: "Eva sau Lilith? Acestea sunt cele două posibilităţi literare oferite femeii..." (p.58 - v.şi p.11); din recuzita titanului este împrumutat cu succes paradoxul revelator: "Adela este romanul mai multor personaje feminine diferite, cu acelaşi nume" (p.48) şi: "la Ibrăileanu, femeia este (...) fluidă, ea se transformă în permanenţă în altcineva" (p.49). Comparaţiile şocante au adîncime: "Mult mai încărcată emoţional, mult mai «impudică» este Adela fără o mănuşă decît Otilia fără rochie" (p.86), în timp ce "Felix nu e decît un înlocuitor de erou" (p.87). Frazarea sentenţioasă a maestrului e bine însuşită: "o iubire care începe iarna este inimaginabilă" (p.29), ca şi nonşalanţa ironică bine tempeată (Tainele inimei e un "roman început atît de bine, încît ar fi fost păcat ca autorul să-l strice terminîndu-l", p.55) sau stilul neconvenţional şi  neacademic cînd se cuvine (la Negruzzi, "coaja romantică se face zob", p.17). Glasul e la fel de ferm în judecăţile de valoare: "Adela are scene care intră în serie cu cele mai tensionate situaţii erotice ale romanului modern" (p.46). De la Călinescu provine şi ceva din metoda analizelor structurale, după cum se vede frumos din acest  început de capitol: "Moda literară cere scriitorilor de la jumătatea secolului trecut să prefere, în confecţionarea portretului de damă, materii asemăntoare cu cele pe care le întrebuinţau croitorii: mătăsuri şi voaluri, vegetale (flori, fructe), minerale (aur şi argint, pietre preţioase şi mărgăritare)..." (p.21). Mai ludică decît Profesorul, Ioana Pârvulescu gustă calamburul şi parafrazarea intertextuală, mai ales în titluri şi subtitluri (Fidela Adela, Prejudecata cheamă la judecată, Hasdeu, scriitor licenţios şi licenţiat /în drept/, Portret de damă în floare, Doamna şi căţelul etc.).

            Trebuie să fiu acum ceva mai puţin galant şi, pe fondul reverenţei pe care cartea o merită, să spun că sunt nemulţumit de dezordinea (feminină? oh, nu!!!) metodologică. Sunt în acest eseu ingenios cel puţin trei direcţii diferite, nici una dusă pînă la capăt. Autoarea procedează fie: 1) prin abordare cuminte-monografică, în spiritul istoriei literare tradiţional factologice, alcătuind "dosarul" cîte unei cărţi (e.g., Adam şi Eva a lui Rebreanu), fie: 2) scrutînd femeile-din-cuvinte pe categorii tipologice (văduva, "zburătoarea", vrăjitoarea, nubila-nimfetă - dar "mama"?, dar "nevasta"?, dar "femeia pierdută"? etc.), fie: 3) pornind de la o noţiune-pivot (vîrsta, numele, cartea, oglinda, limbile străine, viteza, veşmintele) în relaţia acesteia cu diferite eroine sau viceversa. Caracterul întrucîtva aleatoriu al fiecărei proceduri şi investigaţia pe orizontală şi verticală sistată adesea la nevreme te lasă sur ton soif, visător la o mai rubensiană ediţie a doua.
____________________________

          1) Ioana Pârvulescu, Alfabetul doamnelor - De la doamna B . la doamna T., Ed. Crater, Buc., 1999, 168 p.