DE LA MĪNCA-ŢI-AŞ LA HERMENEUTICĂ٭

           Cristian Tudor Popescu este la această oră mai mult decīt un gazetar de succes: este un personaj. Īncruntarea sa sumbră şi rău prevestitoare, fălcile sale īncleştate, chelia sa, canadienele sale chinuite, intransigenţa de pe buzele sale strīnse şi din privirile nemiloase - au devenit, graţie televiziunilor, elemente la fel de familiare īn sute de mii de case pe cīt erau, pe vremuri, scăfīrlia lui Kojak sau trenciul amărăştean al lui Colombo. Gazetarul are un condei feroce, de o precisă şi tăioasă expresivitate, fără-mamă-fără-tată īn cele mai multe cazuri, radical, contondent şi dezvăluitor dincolo de graniţa riscului (a şi fost plimbat prin tribunale - dar care jurnalist serios nu riscă, azi, aşa ceva? cīnd Scutelnicu şi Stīngă īncă mai zac īn puşcărie, iar de Sabou, după ce a făcut TBC, a trebuit să se īndure şeful statului!). Articolele excelează fie īn registrul pamfletar-negru, cu tuşe groase, cu transfigurări breugelian-goyeşti, dar mereu īn contact anteic٭ cu datele realului, fie īn cel al radiografiei inginereşti, cu documentare implacabilă, retorică geometrică şi efect dum-dum.
            Volumul pe care-l comentez¹ adună articole de gazetărie politică, literară, literar-politică, teatrală, filosofică, cinematografică, socială, crochiuri memorialistice (Cristian Popescu), note şi meditaţii de voiaj (Ungaria, Israel, SUA, India), plus un scenariu cinematografic.
            Ce mă atrage şi mă apropie de Cr. T. Popescu este oroarea de fandoseală. Iat-o, perfect condensată īntr-o "ieşire" specifică autorului: un cărturar, altminteri dintre cei mai stimabili intelectualiceşte, prezintă īn faţa publicului unei săli de cinematograf filmul lui Nae Caranfil, Asfalt tango, şi, īn speech-ul său grav, apare şi discutabila sintagmă "o tragedie ecorşantă"٭. Reacţia lui Cr. T. Popescu este următoarea: "-Mīnca-ţi-aş!, am rostit īn bietul meu sine tulburat..." (p.210). Acel mīnca-ţi-aş, de margine de Bucureşti, care le-ar fi plăcut probabil şi lui Mateiu Caragiale şi lui taică-su, dă măsura inaderenţei scriitorului la orice e suspect de poză abisaloidă. (De aceea, am fost uimit, relativ recent, cīnd, īntr-un articol, tigrul de la Adevărul părea să se fi lăsat impresionat de o declaraţie cam de operetă a premierului, care zicea ceva īn sensul că el e neclintit pe poziţia de a face reformă "chiar şi cu preţul dispariţiei sale fizice". La aşa vorbă mare - parcă-l vedeam pe Napoleon, revenit de pe Elba, cu redingota descheiată patetic īn faţa armelor īndreptate spre el - mă aşteptam la un mīnca-ţi-aş! Am şi pus atunci mīna pe telefon, ca să-l īntreb pe Cr.T.Popescu dacă nu cumva tahicardia sa e bazată pe ceva care mie-mi scapă... dar nu acesta e subiectul coloanelor de faţă). Şarmul articolului  constă īn faptul că acest scandalos mīnca-ţi-aş e urmat de o analiză riguroasă, chiar dacă lapidară, a filmului, sprijinită pe o bună informaţie cinematografică, pe orizontală şi verticală, şi pe simţ axiologic٭. Populismul sublimează īn demonstraţie euclidiană. Pot chiar generaliza, afirmīnd că facultatea dominantă a literarităţii (mīnca-ţi-aş?) lui Cr. T. Popescu rezidă īntr-un amestec, sui-generis° dozat, de violenţă şi rafinament, de plezneală şi hermeneutică٭, de scatoalcă şi microscop. Sub jantilica de doc e o natură de o ardentă cerebralitate, dar şi un sceptic agresiv, gata de sictiruri vitriolante. Să luăm cīteva exemple:

            Din Goma face albie de porci. (Să precizez un lucru: pentru mine există trei Goma: 1. insul politic care s-a ridicat īmpotriva lui Ceauşescu: stima toată şi un loc frumos īn istorie; 2. romancierul: interesant pe alocuri, din unghi documentar, lingvistic, temperamental; 3. emiţătorul de judecăţi morale: mizerabil). Că poate vedea īn el "zvīcnetele răutăţii" (p.25), sunt categoric de acord; dar să-i atribuie "linsul cizmelor lui Ceauşescu", e prea de tot. Preşedintele Romāniei (e drept, pe cīnd era doar candidat) e şi mai tăvălit prin catran şi fulgi: "un impostor īn politică, un belfer, un oportunist de tip hahaleră, un semicultural, un broscoi umflat... Zīmbetul tīmp pe care īl afişează regulat... Un escroc politic īn toată regula" (p.48); reglajul e defect: scatoalca a spart microscopul. Eclecticul٭ Oedip al lui Andrei Şerban e "un haloimăs٭ de «simboale»... de cel mai īnalt prost gust" (pp.160, 162), ieşit din "impotenţă interioară". Tamerlan-ul lui V.I.Frunză e, şi el, un "tămbălău scălīmb" (p.163) īn care ar trebui aruncat cu pisici moarte. Prea tīrziu al lui Lucian Pintilie: "aiureală bimăcitoare... gablonţuri pe celuloid" (pp.207, 208). La acestea, īnsă, analizele dintre upercuturi stau īn picoare, sunt plauzibile. Īn colaboraţionismul lui G. Călinescu n-aş da atīt de tare precum Cr. T. Popescu, din pragmatica raţiune că e mai bine că a existat şi o linie de cultură adevărată, plătită cu un tribut forţat şi fals, decīt să fi fost doar vidul proletcultist total. Dar tristeţea că istoria a generat această monstruoasă ipocrizie o īmpărtăşesc. După cum īmpărtăşesc şi dezacordul (l-am formulat īncă la vremea cu pricina) cu nefericita propoziţie a lui H.-R.Patapievici, īn care poporul romān ar avea inima ca un cur. N-am īnţeles nici pīnă azi cum o minte bine mobilată ca a lui H.-R. a putut slobozi aşa o aberaţie. Subscriu şi la admiraţia faţă de feldeinţa moral-literară a lui Dorin Tudoran. Nu mă indignează poziţia cartesiană a lui Cr. T. Popescu faţă de răscolirile lui Garaudy, iar īn aserţiunile sale despre femeie (care e mai aproape de Dumnezeu decīt de om) nu adulmec, ca alţii, nu ştiu ce misoginism ticălos, ci o metafizică tandreţe. America, atīt cīt am putut-o percepe īn 10 zile, nu mi s-a părut aşa de tralalistă şi "stalinistă" ca scriitorului de la Adevărul, dar paginile sale sunt savuroase şi nu lipsite de o logică interioară, a bunului-simţ. Nici eu (cf. p.68) nu văd deloc īn capitalism perfecţiunea, ci doar un rău mai mic decīt altele posibile. Reflecţiile din Israel, deşi deştepte şi profunde, nu-l stīrnesc pe mīnca-ţi-aş, pentru că-s chiar cugetare cu miez, nu simulacru ("Iisus ridică cu zilele vieţii sale, cu vorbele, cu gesturile, cu clipa morţii - aşa cum alţii folosesc mortarul şi pietrele - o biserică de aer, nevăzută" - p.100). Īn spasmele morale, generate de transgresarea limitelor gazetăriei sau, de-a dreptul, ale omeniei (bolnavul lepădat din ambulanţă, ipocrizia cu coruptul din Tecuci), mă regăsesc plenar. Evident că, īn legătură cu d-na Zoe Petre şi d-l Dan Petre, sintagma "angajatul mă-sii" (p.70) mai poate suferi īmbunătăţiri. Dar strig, cu academică vehemenţă, -Aşa e!, la constatarea lui Cr. T. Popescu că la noi, intelectualii nu au fost percepuţi ca exponenţi ai intereselor maselor (p.137); azi sunt şi mai puţin. Şi nu rămīn insensibil la cultul artei, atīt de fremătător şi solar, mīnca-ţi-aş, la "dezabuzatul", "scīrbitul", īnnoratul Cr. T. Popescu.

            Un autor pe al cărui viitor pariez ca un nabab.

____________________
            1) Cristian Tudor Popescu, Timp mort (Scrieri), Ed. Polirom, Iaşi, 1998, 264 p.