TALENT ŞI CARACTER - ADICĂ DORIN TUDORAN

         Cum să scriu acest articol? Cum să-l modulez să nu devină encomiu? Cum să-l domolesc să nu pară icnet de admiraţie?
         Dorin Tudoran e unul dintre scriitorii care, în ţară fiind, i s-au împotrivit pe faţă lui Ceauşescu. N-au fost mulţi. Îi numeri pe degete. Goma, Dan Deşliu, Dinescu, Dan Petrescu, Luca Piţu...
         Te uiţi la el şi pare că n-are vîrstă. Exhibă mereu, oricîte decenii, obsedante sau nu, ar trece, aerul unui băiat etern, cu un trup puţin şi zvelt, cu un rictus de nemulţumire şi încăpăţînare în colţul buzelor, un băiat care se îndărătniceşte să rămînă, sufleteşte, sub zodia francheţei adolescentine şi a intransigenţei candide.
         Am scris un cuvînt care ar trebui să fie leit-motivul acestui comentariu: intransigenţă. S-a putut vedea, după 1989, că extraordinarul curaj dovedit de Dorin Tudoran sub Ceauşescu n-a fost o componentă umorală, ci una adînc caracterială. Papini, în Un uomo finito, dacă nu mă-nşel, are o frază care sună cam aşa: orice guvern ar avea lumea, eu voi fi mereu în opoziţie. Eu, adică scriitorul. Eu, adică intelectualul. Dorin Tudoran e, pînă acum, o întruchipare fără cusur a acestei idei.
         E un ins căruia chiar îi pasă de Lumea pe care, din vocaţie, o transformă în cuvinte potrivite. "A avut puterea - cum singur bine spune (p.89) - să taie în carne vie şi să rămînă lucid". A spus lucrurilor pe nume sub trei preşedinţi. Poet născut şi nu făcut, a dovedit că are ceva în plus faţă de talent: o conştiinţă bine înrădăcinată în caracter şi un caracter impregnat de inteligenţă suplă.
         O comparaţie se impune implacabil: Paul Goma. Oricît m-ar "înjura" el (gratuit), nu retractez un dram din admiraţia pe care o merită pentru bărbăţia istorică pe care a avut-o în faţa urgiei. În această privinţă, pentru acel timp sinistru, Goma e o pagină din hronicul obrazului românesc. Ca şi Dorin Tudoran. Din nefericire, spre deosebire de poet, prozatorul a luat-o, după '89, pe o cale stranie, a unui "război cu toată lumea". S-a cocoţat, tot mai sus, cu fiecare text, pe soclul friabil al celui care se consideră eremitul imaculat în turma de hahalere imunde. Că după 1989, lui Goma nu i s-a acordat (din motive întortocheate şi abisal româneşti) onorul ce i se cuvenea, e dincolo de îndoială. Că un asemenea tratament e sursă de frustrări şi resentimente, iar nu se poate contesta. Însă extinderea quasi-exhaustivă pe care au luat-o, la Paul Goma, aceste frustrări şi aceste resentimente, încalcă graniţele suportabilului. Nici Dorin Tudoran n-a fost numit prim-ministru, nici preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nici ministru al Culturii după Revoluţie. Dar - deşi mă feresc pe cît pot de maniheism şi nu vreau să-l elogiez pe cel "bun" în contrast cu cel "rău" - el şi-a păstrat seninătatea analitică, solidaritatea critică şi nuanţată, viziunea rece şi neînveninată faţă de comilitoni. Nenumărate pagini din această carte¹ cu adevărat mare, Kakistocraţia, probează că Dorin Tudoran ştie funciarmente să evite raţionamentul de tipul "faliţii lor sunt răi, ai noştri sunt buni". Pe un ton ferm şi nu de puţine ori tăios (dar cu lama ironiei, nu cu barda grosolăniei), care lasă totuşi loc dialogului, neobositul publicist e la fel de lipsit de menajamente şi cu foşti sau actuali amici (Blandiana, de pildă, sau Breban), ca şi cu foşti (şi actuali) inamici (Eug. Florescu, Brucan etc.). Spectacolul consecvenţei, în gîndire şi în ţinută, pe care-l oferă acest volum este impresionant. Sarcasmul demn, freatic ori de suprafaţă, al scrisorii către Ceauşescu, din 1984 (cea cu inenarabilul "Excelenţă") se regăseşte neschimbat, în esenţă, în articole din '90 sau din '97. De altfel, e de spus că, în materie de scriitură sardonică, Dorin Tudoran atinge performanţe de virtuozitate, evocînd modelul arghezian şi găsindu-şi, în prezent, un echivalent doar în pamfletul de tip Dinescu. (Diferenţele specifice ar consta, repede spus, în aceea că Dorin Tudoran n-are "răutatea" şi versatilitatea Mărţişorului, iar faţă de Mircea Dinescu, reprezintă un alt soi de spirit ludic-casant în instrumentarea maliţiei).
         Intelectual de primă calitate, citit, umblat şi cu uzajul lumii politice, "omul nostru de la Washington şi Chişinău" oferă, în cele aproape 600 de pagini format mare, un veritabil recital stilistic, în care nici o clapă - între gravitatea aspră, a principiilor inegociabile, şi burlescul vituperant al deriziunii bine ţintite, între polemica obstinat cartesiană, la obiect şi la idee, şi zeflemeaua tăvălitoare prin catran şi puf - nu rămîne neatinsă.

         Carte de literatură şi de istorie trăită omeneşte, carte de glagorie şi caracter, carte de virilitate a gîndului şi de talent, Kakistocraţia va fi o bornă în letopiseţul publicisticii implicate politic a sfîrşitului de mileniu românesc.
 ____________________________

          1) Dorin Tudoran, Kakistocraţia, ed. Arc, Chişinău, 1998, prefaţă de Nicolae Manolescu, cu o Postfaţă a autorului, 592 p.