George Pruteanu: Cronici literare

Antologia de la Nemira¹ adună cîteva dintre cele mai interesante micro-studii/comunicări produse în cadrul sesiunilor organizate de Centrul de istorie a imaginarului din Facultatea de istorie a universităţii bucureştene, sub coordonarea lui Lucian Boia. Am mai vorbit, în aceste coloane, şi despre lucrările lui Lucian Boia însuşi - al cărui nume e perceput, pe drept, ca vîrful de lance românesc al acestui tip de cercetare - , şi despre contribuţiile pe care le-a prilejuit. Aş vrea, în rîndurile de azi, să atrag atenţia asupra unui text care iese, întrucîtva, din paradigma deja constituită şi excelent ilustrată în volumul de faţă de semnăturile unor Al.Zub, Zoe Petre, Lucian Boia, Eugen Negrici, Mariana Celac, M.S.Rădulescu, Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu. Textul la care mă refer aparţine profesorului Daniel Barbu şi este intitulat Destinul colectiv, servitutea involuntară, nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului românesc.

Fără a ignora originalitatea şi trăsăturile individualizante ale fiecăruia dintre ceilalţi colaboratori ai volumului, pot afirma că demersurile lor au, ca numitor comun, depistarea în mentalitatea comunistă a unui nucleu de falsitate propagandistică/ideologică ("mitul"), pasul următor fiind urmărirea amplificării şi ramificării acestui nucleu, precum şi a implementării sale forţate în realităţile cotidiene cît şi în producţia editorială (mass-media, istorie).

Daniel Barbu merge mai departe şi constată că în chiar istoriografia liberă, ieşită din chingile totalitarismului şi neînfeudată vreunei comenzi de partid, există tendinţe de coagulare a unor noi "mituri". Cu alte cuvinte, nu numai maculatura comunistă e purtătoare de mituri, ci şi critica ei. Studiul lui Daniel Barbu este o radicală critică a criticii care - sunt convins - are capacitatea de a zgudui multe conformisme ale discursului post-comunist.

Mai întîi, autorul desface în bucăţi mitul destinului colectiv spre a-i dovedi inconsistenţa. S-a spus şi se spune curent că orînduirea comunistă a realizat o gregarizare a societăţii şi a mentalităţilor. Daniel Barbu e sceptic:

"Au fost românii «reeducaţi», au fost ambiţiile şi dorinţele lor tipizate, uniformizate, nivelate?" (p.179),

"N-avem nevoie să organizăm ample anchete sociologice pentru a constata ceea ce se vede cu ochiul liber: o societate dominată de un comportament individualist, în care Dreptul este obiect al deriziunii, în care normele există doar pentru a fi nesocotite, în care singura regulă unanim respectată este «a te descurca», de obicei cu orice preţ, în care nimic nu trece drept ireparabil, în care nici un gest nu este socotit într-atît de grav încît să atragă după sine pierderea demnităţii celui care l-a comis, pentru că nu există o listă de valori şi bunuri simbolice care să se bucure, în practica socială, de un asentiment general" (id.).

Autorul constată, totuşi, că, în această "societate incapabilă de un minim efort de solidaritate umană şi politică" există, paradoxal, un liant quasi-general, şi acesta este ideea naţională (p.180).

Mai neobişnuită, cel puţin în dezbaterile publice de după 1989, este ideea paragrafului următor al studiului: Mitul servituţii involuntare. Focalizînd analiza pe perioada 1944-1948, Daniel Barbu relevă că partidele istorice (PNL, PNŢ) nu au găsit, în acei ani, strategia şi programele adecvate:

"După 23 august 1944, Partidul Naţional Liberal nu a confecţionat, practic, nici un program de guvernare... La rîndul său, manifestul-program al Partidului Naţional Ţărănesc, publicat la 16 octombrie 1944, se mulţumea să reia programul din 1935, «prea puţine fiind adaptările impuse de noile cerinţe», după chiar mărturia lui Ion Mihalache" (p.189),

"PNL şi PNŢ (prin "reacţiile de reţinere" şi prin "proteste") au făcut figură de grupări politice reacţionare, cel puţin în ochii celor 800.000 de împroprietăriţi" (p.190).

Comparînd şi dinamica dezvoltării partidelor comuniste în ţările sovietizate, între ‘44 şi ‘47, la care apărem ca nişte campioni absoluţi, Daniel Barbu notează că

"predispoziţia românilor de a se înscrie în Partidul Comunist a fost de 9 ori mai mare decît a bulgarilor, de 18 ori mai mare decît a polonezilor, de 26 de ori mai mare decît a iugoslavilor, de 28 de ori mai mare decît a ungurilor şi de 45 de ori mai mare decît a cehilor şi slovacilor" (p.191).

"opţiunea pentru comunism a unei părţi importante a societăţii româneşti, exprimată ca tendinţă încă dinainte de 1948, nu este nici manifestarea unei înclinaţii naturale a românilor spre uniformizare şi nici un triumf al spiritului colectivist, ci o indiscutabilă alegere istorică" (p.191).

Altfel spus: comunismul nu le-a fost băgat pe gît românilor, ci ei l-au acceptat, ba chiar l-au vrut. După ştiinţa mea, e prima oară cînd un istoric post-comunist face o asemenea afirmaţie tranşantă (aproape sacrilegială, pentru unele urechi), şi normal ar fi ca ea să işte polemici scăpărătoare.

Nu mai puţin şocantă şi răsturnătoare de tabu-uri este teza ultimului capitol al studiului: "Mitul nefericirii totalitare". Tradusă în termeni "pe şleau", ea susţine că în comunism nu ar fi fost chiar aşa de rău cum se spune sau că, în orice caz, mai rău i-ar fi fost unui număr mult mai mic de oameni decît numărul celor cărora le-a fost mai bine:

"Totalitarismul ne este prezentat de cele mai multe ori după o logică a asediului ca un regim impus prin represiune unei societăţi aflate într-o permanentă, deşi discretă, stare de refuz. Datele disponibile astăzi indică însă că represiunea pare² să nu fi jucat rolul politic central care-i este îndeobşte atribuit. Astfel, chiar îndelung discutatul deceniu 1950-1960 nu a fost marcat decît în chip marginal de represiune" (p.192)

"vom putea clasa în categoria celor afectaţi de represiune în diferite grade nu mai mult de 1.500.000 de persoane, sau maximum de 8% din populaţia totală" (p.193),

în timp ce, analizînd indicatori economici (p.194) şi sociali (p.196), proporţia celor care ar fi avut de cîştigat de pe urma comunismului ar fi "între 20% şi 70%". Şi, din nou, o concluzie fermă şi foarte "neortodoxă":

"Făcînd de două ori media, s-ar zice² că lunga guvernare comunistă a reprimat, exclus şi marginalizat în jur de 6% din populaţia României, dar a adus (...) beneficii materiale şi simbolice pentru cel puţin 45% din populaţie" (p.194).

            Asemenea aserţiuni - din partea unui om de ştiinţă şi nu a unui politruc cu nostalgii paseiste - au un caracter aproape senzaţional azi. În privinţa cîtorva puncte ale demonstraţiei sale am unele îndoieli, a căror exprimare nu mai încape aici. Voi reveni. Dar mi s-ar părea trist pentru viaţa noastră spirituală dacă studiul lui Daniel Barbu n-ar provoca o discuţie largă şi elucidantă.
_____________________
          1) Miturile comunismului românesc, sub direcţia lui Lucian Boia, ed. Nemira, 1998, 376 p.
          2) Se remarcă tenta prudentă a formulărilor.