DE CE SCRIU CRITICĂ LITERARĂ

    Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate īn text, ci doar acelea substanţial comentate.  

            Mă aşezasem temeinic să scriu o cronică literară la o carte care mă captivase, īmi ţinuse atenţia trează sute de pagini: A doua viaţă, a lui Gheorghe Grigurcu, o carte de cronici, eseuri şi studii critice. Se contura o muncă (şi rezultatul ei) fără istorie: cartea m-a "prins", avusesem "comerţ intelectual" cu ea, urma să dau seamă, unui interlocutor abstract, căruia-i place literatura... Să-i dau seamă, ce?
        Aici a fost momentul care a produs ruptura şi a provocat textul de azi. M-am īndepărtat brusc de lucrul meu, ca īntr-un trucaj video, īn care camera dă iluzia că pleacă de pe imaginea unei gropi din trotuar şi se ridică imens, īncīt, īn cīteva clipe, cuprinde clipe globul pămīntesc cu oceanele şi continentele sale, rotindu-se blīnd īn spaţiul cosmic. M-am văzut, punctiform şi cogibund
°, īn agitaţie cartesiană dar şi browniană, manufacturier de pagini scrise, maşinărie inefabilă de transformat viaţă īn texte, şi m-am speriat de vanitatea īntreprinderii mele. Mi-a venit atunci īn minte o īntrebare, poncifardă٭ īn fond, pe care o puneau redactorii īn criză de inspiraţie ai gazetelor literare, din timp īn timp, acum 20-30 de ani, condeierilor care se ocupau cu comentatul acelor paralelipipede din materia care arde la temperatura de 451 de grade Fahrenheit°: de ce scrieţi cronică/critică literară?
       
Dar dacă chiar mi-aş pune serios această īntrebare? Şi dacă, sincer cu mine şi cu cititorul prezumptiv, aş evita clişeul romantico-bombastic de genul (cu trimiterea "culturală" de rigoare la Goethe) so wie der Vogel singt
°, scriu cronică literară "aşa cum cīntă privighetoarea", c’est ma nature, je n’y peux rien°, "instinctiv şi genuin",  I can’t control myself°, "fiindcă altfel n-aş putea trăi", c’est plus fort que moi°, "m-aş sufoca altminteri"...? Ce aş avea atunci de spus? Cum aş explica eu că week-end de week-end, īn loc să hălăduiesc prin crīnguri şi tăpşane (să-mi "īncarc bateriile", nu-i aşa?), mă lipesc de calculator şi de cutiuţele cu fişe ca să clocesc aceste biete trei pagini, care, īn principiu, nu-mi pot aduce decīt antipatii, fiindcă pe autori nu-i lauzi niciodată īndeajuns, pe critici nu-i mulţumeşti nicidecum, iar de cititori, ce să mai vorbesc?!
        Fără pretenţia că zic vorbe adīnci şi īncercīnd să fiu atīt de franc cīt īmi poate permite decenţa, explicaţiile ar fi cele ce urmează:
        1. a) Probabil că prima e cea de natură intens biografică şi subiectivă. Īncă de pe la 9-10 ani, ţineam jurnale. Fireşte că erau eminamente infantile, dar fapt e că aveam viciul acestui tip de text. Mi se inculcase mie ideea că trebuie să-mi trec viaţa pe hīrtie. Sub pixul meu, genul şi-a atins apogeul īntre 20 şi 30 de ani. Azi, poate şi din cauza faptului că am o viaţă 90% publică, poate şi pentru că īn ceea ce fac "ne-intim" mă exprim fără rămăşiţe, găsesc puţine elemente demne de consemnat īn caietul secret. Ei bine, printre aceste puţine elemente se află cărţile. Printre ceea ce mi se īntīmplă, ele chiar constituie "evenimente", care mă fac să mă opresc din mers, să mă scarpin īn cap şi să cad pe gīnduri.
        b) Tot īn adīncul biografiei, găsesc cealaltă jumătate a explicaţiei de mai sus. Pe la vīrsta de 20 de ani, am rămas fără ambii părinţi. Singur de-a binelea: nu tu unchi, nu tu mătuşi, nimic. N-am mai avut "bătrīni" de nici un fel. Nici să-mi dea un sfat, nici să-mi pună o pilă; nici să-mi dea o palmă sau un pol de cheltuială. Bătrīnii mei au fost cărţile. Le-a fost dat să-mi joace rolul tatălui şi pe al mamei, exact cīnd devenisem şi eu fiinţă conştientă de sine. Am spus "cărţile", īn general, dar realitatea e că hazardul sau providenţa sau amīndouă au selectat doi autori care, prin ataşamentul meu frenetic şi devotat faţă de ei, mi-au devenit tutelari. Aceştia au fost Dostoievski şi Călinescu. Dostoievski m-a dus de mīnă prin bolgiile vieţii, īn ceea ce are ea labirintic, abisal, visceral. Călinescu m-a aşezat īn bancă şi mi-a revelat latura raţională, axiologică
٭, solară a existenţei, inclusiv spaţiul voluptăţilor intelectuale. Scriu, deci, critică, aşa cum juca şah acel personaj dintr-o nuvelă a lui Stephan Zweig: pentru că aşa am īnvăţat să scriu şi să fiu. (Amănuntul că, īn preadolescenţă, mă bălăcisem prin paginile lui Dobrogeanu-Gherea, pe care, prin ‘63-’64, īl puteam, īn fine, confrunta cu Titu Maiorescu, nu cred că e semnificativ. Oricīt ar părea de orgolios gīndul, voi mărturisi că pe Gherea aveam sentimentul că-l domin, că-i simt lucrătura, că pot face lesne ce face el - īn timp ce Călinescu, multă vreme, mi-a impus).
        2) Scriu critică literară din inerţie. Īnţeleg, aici, prin inerţie, un conservatorism lucid, o consecvenţă programatică. De un sfert de secol, cu regularitate - atunci cīnd mi s-a īngăduit - dau seamă despre aventurile mele cu cărţile. Din 1989, istoria curge altfel. Ne place au ba, lectura literară īnseamnă mai puţin acum decīt īnainte, cīnd puţine lucruri de valoare (sau de plăcere) o concurau. Critica literară şi-a pierdut şi ea preeminenţa: īn comunism, īmi plăcea să spun că era singura formă de critică oficial permisă (desigur, cu restricţii cenzoriale). "Paradoxul" e că azi apar de 10 ori mai multe titluri. Eu, cu deplină modestie, īmi urmez cărarea īn codru, şi prelungesc această cărare īn zona care mie īmi spune acum maximum: zona neficţionalului, a reflecţiei, a amintirii brute, a istoriei nesulemenite. Cronică, īnseamnă, īn fond, şi letopiseţ al raţiunii regăsite.
        3) Scriu critică literară pentru că mă īnfioară (fără să mă timoreze) criza puhavă de valori din ultimii ani. Īnainte de ‘89, era mai simplu: ce era oficial, era o porcărie; ceea ce era contra, avea şanse să fie bun. Acum, īnsă, a căpătat libertate nu doar binele, ci şi, īn egală măsură, răul. Scriu, aşadar, cronici, ca să-mi ostentez credinţa īn cuvīntul bine gīndit, īn binele frumos spus, īn adevărul care e valoare īn sine. Mă īncăpăţīnez (nu sunt singur) ca, īntr-o mulţime căreia i s-a pus ceaţa pe ochi şi nu mai vede cerul, să o ţin, oblu, spre Steaua Polară.

         George PRUTEANU
Dilema, nr.272, 17 apr. 1998