O FEMEIE ÎNTRE OAMENI ŞI NEOAMENI 

        N-am avut multe femei de talia intelectuală a Alicei Voinescu. Mă întreb chiar dacă are pereche. Nu a scris impresionant de mult, dar a gîndit cu o intensitate incomparabilă. Citindu-i Jurnalul care acoperă 32 de ani de viaţă, constaţi că, deşi profund capabilă de afecţiune, ba chiar iradiind căldură şi tandreţe, această doamnă a trăit deplin doar în Idee. Căsnicia (întreruptă tragic prin moartea soţului, în 1940) a fost poate singurul ei conformism (în care s-a aruncat cu convingere şi pasiune, dar fără "vocaţie"), şi sunt pagini în jurnal în care Alice Voinescu se dovedeşte conştientă că nu i-a putut oferi partenerului de viaţă tot ce avea dreptul să aştepte.

        Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc în cele trei scurte coloane pe care le am. Ci despre jumătatea a doua a Jurnalului (anii de după 1944), cea care, pe alocuri, m-a răvăşit.
        Am fost zguduit, de pildă, de imensa capacitate de detaşare a acestei fiinţe care, chinuită (inutil s-o mai spun) pe nedrept şi bestial de un regim fără ruşine şi fără Dumnezeu, găsea tăria şi discernămîntul de a-i remarca şi laturile care ar fi putut genera Binele: "Nu am nimic contra programului comunist, ba chiar sunt foarte multe lucruri pe care le admit şi chiar le găsesc bune, le doresc împlinirea, dar am oroare de metodele lor: minciună, perfidie, teroare" (5 dec.’47); "Deşi victima acestui regim actual, nu pot să fiu pătimaşă şi să condamn orbeşte tot ce se întîmplă. Gospodăria colectivă ar putea fi cu adevărat o fericire pentru toată lumea, dacă s-ar realiza voluntar şi cinstit din toate părţile" (21 feb.’53); "....E vădit că nivelul cultural al maselor se ridică. Cred că în 20 de ani se va resimţi acest proces, ar fi grozav dacă s-ar ridica şi nivelul spiritual" (16 sept.’53); "Le-a frapat obiectivitatea mea. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a păstrat-o neatinsă, aşa încît pot vedea şi tot ce este bun în regimul actual. (...) Mi se zvîrle în faţă lipsa de libertate, sărăcia, închisorile. Le ştiu, dar cînd citesc din trecutul politic, înţeleg că nici el nu a fost mai liberal. (...) Mă miră cum nu înţeleg toţi că «munca patriotică» e ceva foarte bun pentru creşterea tineretului în spirit social" (30 iun.’59).
        Desigur însă că, în ciuda acestor puseuri de obiectivism, Alice Voinescu nu se îmbăta cu apă rece: "Dacă i-aş crede în stare de patriotism, i-aş ierta, dar cei <comuniştii; n.gp> care au pus asta la cale nu sunt liberi, sunt în soldă străină" (30 dec.’47); "...Simt intuitiv că orice «compunere» cu comunismul de la noi, e în dauna valorilor umane" (19 feb.’48); "Comunismul prepară o cultură întemeiată pe ură" (id.); "...Am simţit o ură de moarte contra monştrilor care, cu bună ştiinţă, falsifică sufletul unui biet neam! Nu se poate să iasă omenie unde s-a semănat ură şi minciună" (22 mart.’49).  În faţa barbariei, reacţiile scriitoarei sunt uneori violente: "După ce au dat jos cu tancurile statuia Regelui Carol, au distrus-o şi pe aceea a lui Brătianu! Am crezut că mă loveşte damblaua cînd am văzut soclul gol şi sfărîmat! Abia acum am realizat cît sunt de nebuni şi furioşi şi pînă unde merge ura stearpă şi distrugătoare" (2 iul.’48). De altfel, intuiţia ei politică funcţionase cu precizie (şi, iar, imparţialitate) de timpuriu: "Nu cred în comuniştii noştri, cum nu cred în seriozitatea «elitelor» române" (24 sept.’43);  "Partidele burgheze sunt tot mai busculate, pînă cînd vor fi puse la o parte. Dacă intelectualii nu se mişcă, şi ei ajung rău" (1 oct.’43); "...Mă tem că ne comunizează" (8 oct.’43); "Artistul e încă admirat în comunism, dar cu condiţia să fie în stil comunist sau cel puţin să agite patimile mulţimii. (...) Politica - şi cea comunistă - tratează masa global şi numai ca instrument: le dau drepturi oamenilor în loc să-i înveţe să le ceară singuri" (12 dec.’44); "Oamenii simpli încep să judece şi se reculeg, văd şi ei că la noi nu are rost comunismul" (17 febr.’45); "Pentru ce să otrăveşti sufletul unui popor prin minciună monstruoasă?" (24 nov.’46); "Se repetă exact fenomenul legionarilor, numai că ăştia sunt mai puţini şi nu au ecou în mase ca aceia (...) Un popor pe care vor să-l strice cu tot dinadinsul. (...) Cu un popor de treabă ca al nostru, nu pierim, măcar că ne împănează lichelele" (id.); "Stă mintea în loc cînd afli de slugărnicia care trebuie să-i dezguste pe ruşi" (1 mai ‘50), iar nepăsarea Occidentului o dezamăgise crunt: "Despre englezi şi americani ce să zic? Nu pot nimic, pentru moment. Chiar de ar putea, nu-şi vor sacrifica interesul, pentru ţara noastră! Nu o fac pentru Polonia, faţă de care au o datorie de onoare! Urîtă e omenirea...!" (3 mart.’45); "Nu mai cred în salvarea neamului nostru, fiindcă nu prezintă interes pentru Occident" (9 nov.’49); "S-a văzut acum ce au făcut şi pentru Ungaria! De cînd Franţa nu mai hotărăşte ea, diplomaţia este lipsită şi de onoare şi de cinstea cea mai elementară. Avea dreptate Napoleon cînd spunea de englezi că atunci cînd nu vor mai avea ce vinde, vor vinde libertatea popoarelor" (28 ian.’57).

        Deşi inflexibilă în demnitatea ei şi în refuzul de a pactiza cu un regim cancerigen pentru societatea românească, deşi necruţătoare în notaţiile care-i surprindeau decepţia mereu vie în faţa demisiilor morale petrecute în cascadă sub ochii ei ("Ce să mai spun de alde doctor Medeea Niculescu, care se vîră şi acum după ce a trampat în legiune şi în Ministerul Antonescu" - 1 mai ‘45; "Nu o cunosc pe Florica Bagdasar, dar după cîte le face, ar merita un exil de cinci pînă la zece ani în ţara fericirii pe care vrea s-o imite la noi" - 7 mai ‘45; "M-a decepţionat adînc Maria Filotti, o lipsă totală de direcţie intimă..." - 7 feb.’48; "...Azi mare decepţie cu Al. Rosetti... prudenţa de a nu scoate nici o vorbă, de a mă certa prieteneşte că nu sunt cuminte" - 22 feb.’48; "...Impresia întrevederii cu Părintele Galaction. (...) Atitudinea pasivă pe care o adoptă stîrneşte în mine opoziţie. (...) De ce Biserica catolică şi protestantă e activă? Oare această pasivitate a Bisericii noastre nu e şi laşitate? (...) Sunt profund vexată în prietenia mea, în încrederea ce i-o făceam. Mă tem că şi în Părintele, supleţea devine compromis" - 23 nov.’48; "Articolul lui Ion Marin Sadoveanu împotriva vechii Academii e cu atît mai lichelesc cu cît are un aer de dreptate obiectivă. Din păcate e o secătură, nici măcar eroic oportunistă. Şi Claudia Millian aşijderea, şi cu atîtea scîrbe, moluşte şi tîrîtoare. Pfui!" - 19 feb.’49; "...Cei care îşi vînd sufletul pentru bani, ca vechea lichea Lucia Sturza Bulandra. Pfui!" - 24 mart.’49; "Cum să-i cred pe ai noştri care s-au scăldat în toate apele? E posibil ca un poet ca Beniuc să creadă că poeţii se pot fabrica?" - 17 apr.’51**), Alice Voinescu, spirit funciarmente creator şi nutrit de un anume pragmatism renascentist, galileean, al făptuirii în pofida vicisitudinilor, nu-i admiră, totuşi, în ultimă analiză, pe cei care se cantonează în scrîşnet sau sudalmă, ci pe cei care găsesc calea de a aduce ceva nou şi bun sub soarele negru al vremurilor: "Mă vait de pustia şi incapacitatea celor ca mine. În loc să fi conlucrat pe faţă cu actualitatea, care va duce la ceva - nu ce am gîndit noi, dar la ceva real, ne-am aşezat prin colţuri spunînd nu, şi acum robotim ca şobolanii" (29 oct.’55); "Constat că cei oportunişti nu doar că reuşesc în viaţa lor personală, dar - şi ăsta e lucrul dureros pentru mine - că ei împing lumea mai departe!" (27 iun.’56); "Sufăr cînd văd supunere laşă şi lingărie faţă de cei puternici (...), dar nu sunt de partea celor încăpăţînaţi din trufie. Sunt de partea celor care-şi fac datoria" (s.gp; 29 oct.’56); "Dacă făceam şi eu ca alţii, ca Florica Muzicescu, Cela Delavrancea, Lahovari, ca Marius, ca Rhea şi Coca şi Maricica, eram azi liberă, mulţumită, lucram pentru ţară (...). Incapacitatea mea de a mă adapta, de a spune şi ce nu cred, m-a pierdut şi stau acum ca un cintezoi, inutil oamenilor, şi risc să nu servesc nici pe Dumnezeu..." (18 aug.’53). În 1948, proiectele sufletului ei energic şi curat erau radicale: "Dacă mai trăiesc şi voi avea şi eu o vorbă de zis, la asta voi lucra: la deslichelizare (...) Scoşi din presă toţi nechemaţii, şcoală severă de jurnalistică şi mai ales ţinută morală. La fel, în învăţămînt. Să se facă băcani, dar nu educatori de tineret" (7 febr.’48).

        M-a interesat să urmăresc cum îşi vede perfecta europeană Alice Voinescu neamul, în acei ani siniştri. De la-nceput e vădită echitatea tristului blam, de la opincă la vlădică: "Tanţi vorbea de efortul îngrozitor al mareşalului şi al lui Ică, o cred. Dar ce să facă cu un popor de nedisciplinaţi şi cu o burghezie de pungaşi?"  (s.gp; 22 nov.’41); "La noi, masele nu sunt revoluţionare, se simte zeflemeaua şi uşurimea gesturilor" (8 oct.’44); "Şi noi avem rezistenţă (ţăranii), o dîrzenie, dar e mai «poporană», aş zice; e în credinţa smerită că lucrurile sfinte rezistă, nu e însă în conştiinţa de sine a poporului nostru, cum e la franţuji. Noi nu avem această conştiinţă de sine şi nu cred că ne lipseşte pentru că nu am avea un trecut mare, dar pentru că oamenii de cultură veritabili nu mai sunt purtătorii de cuvînt ai poporului, cei care bat urechile poporului sunt parveniţi sau aventurieri (...) Singurul care pare azi un om, şi luminat şi energic, e Ion Mihalache" (15 nov.’44); "Mă simt smerită ca româncă. Dar şi noi am suferit cumplit, însă ca robii, nu îndrăznim..." (29 oct.’56).

        Dar definitoriu pentru modul de a fi şi de a gîndi al admirabilului om de carte şi spirit care a fost Alice Voinescu (de care mă leagă, de mi se-ngăduie această confesiune, şi ataşamentul comun pentru cel pe care, alături de Dostoievski şi Călinescu, îl socot un statornic maestru într-ale vieţii: Montaigne) este citatul din Voltaire pe care-l transcrie în 16 ian.’48: "Democraţia nu se poate menţine decît cu o desăvîrşită moralitate".
_________________________

          *) Alice Voinescu, Jurnal, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Ed. Albatros, Buc., 1997, 882 p.                   
          **) Fusese la fel de categorică şi cu giruetele de aiurea: "Mă indignează să văd cum un franţuz de talia lui Montherlant poate glorifica pe Hitler - cum o face" (15 iul.’42)