Probabil că cititorul îşi închipuie că d-na Elena Ştefoi, redactor-şef al revistei la care ţin de   cîţiva ani o rubrică, mi-a oferit cartea realizată de d-sa, cu o dedicaţie mai mult sau mai puţin amabilă, ceea ce mi-ar fi creat o anume "obligaţie" morală de a o comenta. N-ar fi fost nimic anormal ca lucrurile să decurgă astfel, puteam apoi să scriu sau nu, iar dacă scriam, puteam fi elogios sau maliţios, după cum mă-mpingea conştiinţa, fără vreo oprelişte.

Numai că nu a fost aşa. Nu d-na Ştefoi mi-a dat cartea, ci am zărit-o la Tîrgul de la Sala Radio, am răsfoit-o cu interes şi mi-a fost dăruită graţios de responsabila standului Kriterion. Am scris nota de faţă pentru a-l încredinţa pe cititor că, în această situaţie ca şi în toate celelalte care au  fost sau vor urma, nu fac cronică de complezenţă sau "de serviciu", ci numai din propriul imbold.

            Pentru cine se pasionează de problematica relaţiilor interetnice, mai precis de cele dintre cetăţenii români de etnie română şi cetăţenii români de etnie maghiară, aceasta¹ e o carte interesantă. Pentru cine nu, nu. Autoarea şi-a tratat subiectul cu severitate, neîngăduindu-şi evadări (decît strict incidental, o clipă ici, o clipă colo) din tematica "oficială" a dialogului. Severitatea încruntată face parte din firea de suprafaţă a Elenei Ştefoi, parcă-l văd pe dl. Frunda făcîndu-se mic atunci cînd, cu un aer de misionară implacabilă a Armatei Salvării, interlocutoarea l-a ţintuit şi... "i-am povestit pe ton drastic slăbiciunea multora dintre admiratoarele sale... care pretindeau că mă invidiază că-l pot întîlni" (p.6). Pe aceeaşi pagină, autoarea îşi asumă propensiuni de viespe: "nu l-am scutit de înţepături cu substrat etnic". Dacă unele întrebări mai incisiv formulate pot fi socotite "înţepături", atunci aşa e; în rest însă, n-aş spune că maniera de tachinare sau "încolţeală" ar caracteriza textul. Ceea ce mi-aş îngădui să-i reproşez Elenei Ştefoi, dincolo de orice piruetă stilistică, e faptul că întrebări bine fundamentate, care "atacă" puncte sensibile şi complexe, nu sunt urmate de un schimb dialectic de replici. După o întrebare "grea", autoarea primeşte răspunsul şi nu mai are nimic de spus, trece mai departe, ca şi cum n-ar fi într-un dialog, ci la o "conferinţă de presă" sau un interviu-în-scris. Pun însă surdină acestei obiecţii, la gîndul că, probabil, Elena Ştefoi nici nu a urmărit, programatic,  decît să pună în lumină vederile interlocutorului său, nu să-l angajeze într-o dispută (fie şi ca "avocată a diavolului").

            Aşa stînd lucrurile, să privim rezultatul. Dl. Frunda György ne apare ca un politician anti-sămănătorist ("nu-mi place să particip la şezători săteşti, cu costume naţionale" - p.53), uns cu bune alifii europene ("amprenta Consiliului Europei şi a experţilor europeni se vede în formarea mea ca politician" - p.150), de al căror luciu e, cu candoare, mîndru ("-Uitaţi-vă la noi, ...la cei care au fost în Consiliul Europei!" - p.152) şi ferice ("îmi place să fiu parlamentar european" - p.53). Vorbitor cuminte ("am în sînge avocatura" - id.), în registru moderat, în limbajul aseptic, cu monotonia implicită, al cancelariilor bătrînului continent, d-sa se mărturiseşte adept al doctrinei creştin-democrate (p.179) şi, fireşte, adversar al "naţionalismului" în general (aici, lipsa de nuanţă e nocivă), deşi admite că "sentimentele naţionale" pot avea şi "sensul bun al cuvîntului" (p.154). De altminteri, cele mai multe din ideile sale sunt pătrunse de un tenace naţionalism, îndeobşte rezonabil, al minorităţii. În această privinţă, se cade să subliniez încărcătura iscusit scormonitoare a unora dintre întrebările interlocutoarei: "există şi în partea maghiară o inerţie a suspiciunii permanente" (p.46); "chiar în domeniul istoriei sau al geografiei..., obsesia unei istorii separate, a unui veşnic conflict..., nu are darul a ajuta la depăşirea blocajelor" (p.160); "se poate cîştiga această normalitate în situaţia în care minoritatea maghiară se cantonează într-un statut de subiect politic, economic şi legislativ separat?" (p.164); "multă lume are impresia că lista revendicărilor UDMR nu se opreşte nicăieri şi că... astfel se poate ajunge la secesionism sau separaţie totală" (p.173); "ceea ce deranjează aici (despărţirea Universităţii Bolyai de Universitatea Babeş; n.gp) este tocmai dorinţa netă a separaţiei (care nu face decît) să traseze între noi tot felul de graniţe" (p.187); "«Nu se pune problema separării a două unităţi de învăţămînt, ci a funcţionării împreună a două secţii», a spus Max Van der Stoel. Deci nu soluţia separării, ci a funcţionării în comun este preferabilă, în opinia Comunităţii Europene" (p.192); realizatoarea cărţii se întreabă de ce UDMR aduce în discuţie doar modelele "Tirol" sau "Finlanda": "de ce refuzaţi, de exemplu, soluţia modelului franco-german?" (p.177), după ce, în prealabil, chestionase generic: "Cît din politica UDMR poate trece peste propriul ei obiectiv de dragul democraţiei, al democraţiei noastre, să zicem, în ansamblu? Unde se opreşte toleranţa maghiară? Este democratic tot ce UDMR susţine, propune, revendică?" (p.52).

            Sunt nu puţine puncte în care subscriu cu amîndouă mîinile opiniilor  d-lui Frunda. Şi eu cred că se poate vorbi de o specifică "mentalitate transilvană" (p.19). Concepţia că "într-un stat normal, oamenii nu trebuie să facă politică decît cîteva zile înainte de alegeri" (p.53) mi se pare un ideal superb, dar foarte îndepărtat. Sunt întru totul de acord cu d-sa (p.132) că ritmul legislativ e inadmisibil de greoi, că "existenţa a două Camere paralele care fac acelaşi lucru" (p.133) e cu ponos şi că ar fi de avut în vedere un sistem unicameral, că separaţia Puterilor şi dreptul de proprietate nu şi-au găsit cea mai bună formulare în Constituţie (p.200) şi chiar că "e normal ca minoritatea (căreia) nu îi asiguri drepturile să aibă o poziţie de arici" (p.173).

            Ce te faci însă cînd "ariciul" se metamorfozează în alt "animăluţ" şi atacă dur?! Fireşte că-mi vine şi mie să "mîrîi" cînd dl. Frunda spune pe şleau că nu crede în "continuitatea românească" de 2000 de ani (p.28) sau că "România nu poate fi... definită ca un stat naţional" (p.64). Mă uit ponciş, cum altfel?, cînd d-sa vorbeşte de cei care părăsesc "Transilvania" (p.20) şi nu România (sau de istoria Transilvaniei, separată de cea a României - p.160). Mi se pare stranie nostalgia nedisimulată după monstruoasa idee stalinistă a Regiunii Mureş Autonome Maghiare (pp.11, 156). Mă înfior de-a dreptul cînd dl. Frunda proclamă că "Ministerul Învăţămîntului nu poate, printr-un program centralizat, unic, să oblige la aceeaşi programă de studiu pe copilul din Dobrogea şi pe cel din Munţii Apuseni sau din Secuime" (p.118). Cum să nu poată? E absurd, doar n-or fi existînd diferenţe genetice între puştii din Medgidia, din Abrud sau din Gheorghieni; n-am auzit de chimia de munte şi chimia de şes. Afirmaţia că "în 1959 în România se lucra din plin la Canalul Dunării" (p.13), cînd acela fusese de cîţiva ani închis, o iau drept o simplă scăpare. În schimb, mentalitatea (absolutizantă) conform căreia "niciodată voinţa politică nu este voinţa populară" (p.144) o găsesc de-a dreptul scandaloasă. Aş spune că mai înţelept este contrariul: cînd voinţa politică n-a ascultat voinţa populară, n-a ieşit bine pe termen lung. Dl. Frunda emite senin: "cer numai (!) ca ei (românii) să înveţe în Universitatea Babeş, iar eu în Universitatea Bolyai, şi astfel ele rămîn două universităţi paralele" (p.187). Exact, paralele, adică fără nici o şansă de a se întîlni! Dl. Frunda are bunul-simţ de a-şi aminti că auzind de aşa ceva, "premierul Ciorbea s-a speriat... la fel ca şi preşedintele" (p.171). Dacă cetăţeanul român de etnie română ar cere această sciziune, asta s-ar numi, pe drept cuvînt, "rasism", "ghetto", i s-ar aminti de măsurile luate de Hitler împotriva evreilor. Dar dacă o cere cetăţeanul român de etnie maghiară Frunda, cum să interpretăm dorinţa sa de smulgere şi izolare a unui grup masiv din ansamblul solidar? Cum să interpretăm faptul că, în optica d-sale, la Cluj, în 1959, "fuzionarea" Universităţii maghiare cu cea românească e echivalentă cu o "închidere" (p.13) a celei dintîi, deşi în învăţămîntul universitar există secţii în limba maghiară pentru aproape toate specializările posibile? Nici aserţiunile despre suveranitatea statală, care ar fi prea "rigidă" (p.65) şi ar trebui să fie mai moale, nu-s perfect articulate, chiar dacă parlamentarul e aici tranşant: "ceea ce rezolvă problema minorităţilor este spiritualizarea frontierelor" (p.116).

            Mai am obiecţii, dar nu mai am loc, cvadraţii Dilemei nu s-au spiritualizat într-atît. Oricum, pentru mine a fost o carte incitantă.
_________________________

                1) Drept minoritar, spaime naţionale - György Frunda în dialog cu Elena Ştefoi, Ed. Kriterion, Buc., 1997, 212 p.