UN ERUDIT FERMECĂTOR 

        Jules Verne e un autor fundamental. Nu există "fan" al Dilemei care să nu fi citit măcar 5 romane de ale lui, între care, fără-ndoială, şi Ocolul pămîntului în 80 de zile.
        Andrei Oişteanu¹ este un fel de Phileas Fogg. El merge pînă la capătul Ideii, coûte que coûte°. Cu vaporul, cu trenul, cu drezina, cu cămila, cu elefantul, cu pasul - nimic nu-l poate opri, pofta sa de a elucida e implacabilă. Demersul său e ca un fascicul de electroni care baleiază tubul catodic pînă-l umple cu o imagine, după care trece mulţumit şi disciplinat la următoarea. Şi cînd scrie studiu, şi cînd face eseu, investigaţia sa pare fără rest. Cu toate astea, nu sparie gîndul cititorului, nu-l umileşte. E exhaustiv fără elefantiazis. Abisal fără morgă. Eruditissim fără pisălogeală.
        Ce-i cu acest Napoleon al antropologiei culturale, care ştie tot, vrea tot, poate tot? Ce caută el într-o lume a foiletonului isteţ, a improvizaţiei zglobii, a pospăielii "inspirate", a "spontaneităţii" dantelate? Ce neam de cărturar e acesta, care, pentru fiecare afirmaţie, îţi deşartă în faţă un sac de cărţi, un camion de cărţi, o bibliotecă, o bibliosferă? Cu cine seamănă el?
        Am aruncat întrebarea, musai să izvodesc şi răspunsul. Oricum l-aş suci, îmi iese un portret de tip mozaic... Ca să plec de pe plaiurile noastre, trebuie să pun întîi puţin Călinescu. Acela nu citea cărţi, citea literaturi. Andrei Oişteanu nu citeşte cărţi, citeşte subiecte. Tot din spaţiul nostru, dar nu mioritic, ci manolian (dacă ziceam manolesc, vă gîndeaţi la directorul României literare - care, şi el, s-a gîndit la Meşterul Manole cînd a scris despre Maiorescu), se cade să adaug o doză de Eliade (pentru apetenţa de a plonja spre origini) şi una de Pleşu (cel din Limba păsărilor). Şi măcar o pată de Sergiu Al-George. Dar nu-l pot desena pe Andrei Oişteanu, dacă nu trag şi o tuşă groasă de Borges. Pentru amîndoi (schimbă cititorul ce trebuie, nu mi-e teamă), Universul e un labirint raţional de rafturi, printre care se mişcă drăgăstos şi supersonic. Completînd cu cîteva linii Umberto Eco (erudiţia ca spectacol) şi puţină culoare Jurgis Baltrušaitis (voluptatea de a citi, radiologic, imagini; tandra simbioză dintre vizualitate şi concept; racordarea nescremută a arhaicului şi a medievalităţii la pulsul modern) - ne iese, îmi dau seama, un soi de desen cubist care aduce cu figura mentală a lui Andrei Oişteanu (ca o replică la Bibliotecarul lui Arcimboldo), dar cu contururi flou°.

        Vă poftesc acum în această montagne russe care e culegerea de studii şi eseuri a lui Andrei Oişteanu. Spaţiul nu-mi va îngădui decît cîteva bucle, cele la care am vibrat mai intens. Nu voi izbuti deci să vă împărtăşesc subtilităţile din studiul despre Frumoasa şi Bestia. Relaţii magico-erotice (nerecomandabil feministelor fervente), nici pe cele, îmbătătoare, din Narcotice şi halucinogene la geto-daci şi români, sau vrăjitoreşti, din Reminiscenţe magico-ritualice în folclorul copiilor. Dar putea-voi, oare, să sar, impenitent*, peste splendida imagine-concept a satului, ca centru al unei lumi de cercuri concentrice, cosmos opunîndu-se cuminte haosului, cultură opunîndu-se cooperant naturii? Avea-voi tăria să nu menţionez, barem, imaginaţia filologică, etimologică, literară, iconică, din eseul despre oglindă, dens ca o hologramă*?
        O piesă de greutate a volumului este secţiunea "Evreul imaginar" versus "evreul real". Andrei Oişteanu este un expert în evreitate, şi metoda, stilul, tonul de imperturbabilă seninătate cercetătoare fac din paginile despre Imaginea evreului în cultura tradiţională românească (Jidovul rătăcitor, pistruii, "jidanul împuţit", omul roşu, solomonarul etc.), despre Stigmatul etnic (purtarea "crucii lui David"), despre Naţionalism şi antisemitism în România interbelică (reflecţii substanţiale pe marginea cărţii lui Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi "problema evreiască" în România anilor ‘30, Ed. Humanitas, Buc., 1995) sau despre Sindromul Anne Frank (dimensiunile holocaustului nazist şi pericolul minimalizării lui) un model de abordare inteligentă şi profitabilă. Andrei Oişteanu nu idilizează şi nu escamotează; nu scrie nici de pe poziţia victimei, nici de pe cea a avocatului, nu exaltă, nu deplînge: colecţionează fapte, construieşte structuri, le proiectează hermeneutic (cu trimiteri de la "prima" - o secţiune rece, fără iluzii, pe verticala antisemitismului românesc - pînă la "ultima oră": polemica Goma-Lucian Pintilie sau viziunea lui Norman Manea despre derapajele "de fier" ale lui Eliade, din Felix culpa).
        La inima mea livrescă mi-au mers cele patru eseuri despre carte: Cartea-copac, Cartea-hrană, Cartea-templu şi O istorie a bibliocidului. Primele trei pleacă de la o întrebare (sugerată de Pleşu) asupra limbii originare, Ur-Sprache; de aici, e doar un pas pînă la alfabetul celest. Lărgind unghiul, intră în vizor cartea-copac al cunoaşterii, cartea ca hrană, de la înţelesul anagogic din Apocalipsa Sf.Ioan, X, 10 ("Atunci am luat cartea din mîna îngerului şi am mîncat-o" - moment arheic surprins de faimoasa gravură a lui Dürer, pe care fireşte că A.O. o reproduce) şi pînă la cele ţinînd de libido habendi sau de pura gnoseofilie - şi, în fine, cartea ca templu, asociere susţinută prin trimiterea la templul din Babel (Bab-El=Poarta lui Dumnezeu), ca legătură între om şi divinitate.
        Eseul despre bibliocid trece prin Biblie (2 Regi, 18, 4), prin babilonianul Nabonassar, prin chinezul Zheng, prin califul Omar Ibn al Khattab, incendiatorul Bibliotecii din Alexandria, prin papa Grigore al IX-lea şi asasinul de cărţi Ludovic al IX-lea şi mulţi alţii (j’en passe, et des meilleurs!°), ajungînd pînă la timpii noştri scrîntiţi, pe alte meridiane (Koestler; Ray Bradbury cu temperatura sa precisă la care ard cărţile: Fahrenheit 451°; J.F.Kennedy, cel ucis dintr-un depozit de cărţi; Sarajevo 1993, cînd de frig se ardea Platon în sobă) sau pe cele de-acasă ("Economisind hîrtia, salvaţi păDulea!" ori coşmarul Bibliotecii Centrale Universitare -"un Ceauschwitz al cărţilor").
        Andrei Oişteanu îmbină admirabil informaţia paroxistic de doctă (doar Sorin Antohi mai scrie azi aşa) cu o naturaleţe rafinată a stilului, care-l face cuceritor.                                        

________________________

          1) Mythos & Logos - Studii şi eseuri de antropologie culturală (Ediţie ilustrată), Ed. Nemira, col. "Totem", Buc., 1997, 368 p.