ISTORIA LA RECE ŞI FĂRĂ CHIOTE

            De mult nu am mai citit cu asemenea plăcere o carte de istorie românească¹. Depăşind, şi ca amploare, şi ca adîncime a documentării, şi ca fluenţă şi har al expunerii,  sinteza lui Vlad Georgescu, unica lucrare de gen cu care poate fi asemănată - O istorie sinceră a poporului român a d-lui Florin Constantiniu este, după opinia mea, mai mult decît o carte bună: este un eveniment cultural.

            Fără nici un respect pentru dogmele, anchilozele, tabuurile, tabieturile şi metehnele istoriografiei "tradiţionale" româneşti, Florin Constantiniu uită tot ce s-a spus şi scrutează faptele trecutului cu o prospeţime, o spontaneitate şi o francheţe (aceasta din urmă aleasă şi ca emblemă) atît de frapante încît mă văd forţat să recurg, fără să-mi tremure mîna care scrie, la  singura comparaţie demnă de acest text: pentru contemplarea devenirii româneşti, cartea de faţă este similară, întru poziţie şi manieră (mutatis mutandis° şi toutes proportions gardées° - în primul rînd pe cele materiale), cu ceea ce a fost pentru literatura noastră Istoria... lui G.Călinescu din 1941. Le apropie deplina dezinhibare cu care este tratat materialul, periodizarea nonconformistă şi structurată pe o viziune proprie şi precisă, construcţia în "V", deschizîndu-se progresiv cu cît vine spre actualitate,  limbajul reavăn şi natural, "modern" (adică infuzat de un bun Zeitgeist, spirit al timpului), talentul narativ şi evocator dar şi capacitatea de a spiritualiza eposul, de a medita, implicit şi explicit, asupra felului nostru de a fiinţa, asupra specificităţii noastre, în bine şi în rău.

            Va trebui mult timp şi multă şcoală pentru ca mentalitatea comună să se dezbare de habitudinile inculcate de îndelungata propagandă comunistă (dar şi de un spirit festivisto-belferesc anterior acesteia), conform cărora istoria neamului nostru e: un desfrînat şir de confruntări ale bunilor care am fost, cu răii, care au fost mereu alţii, ale neprihănitei cumsecădenii naţionale cu mîrşavele vrăjmăşii de pretutindeni; o poliloghie de invariabile triumfuri din veac în veac; un pomelnic de calităţi exclusiv pozitive (harnici, isteţi, ospitalieri, viteji...); o neîntreruptă şi mereu crescîndă biruinţă a binelui (determinist) asupra răului (conjunctural). Acestei optici zaharoase şi gongorice, Florin Constantiniu îi opune procedura degetului pe rană. Mai academic, aş spune că demersul său este animat de complexul (benefic) al cauterizării. Pentru a însănătoşi minţile, trebuie arse clişeele. Istoria adevărată e cruntă, nu e scenariu de serbare şcolară, spune subiacent (şi shakespeareian!) autorul. De exemplu, chiar dacă nu ne place (fiindcă suntem frustraţi de o piesă din colierul marilor ziceri vibrante), faimoasa "pohtă ce am pohtit: Ardealul, Moldova, Ţara Românească!"  NU e gîndul lui Mihai Viteazu, ci doar "alăturarea arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document" (p.137). Monumentalul Titulescu ajunge, la un moment dat, "un megaloman setos de glorie" (p.356), aşa cum marele poet Goga se înmlăştina, întrucît "se credea şi se voia un «Duce» sau «Führer» român" (p.351).

            În acest registru, o invariantă a lucrării este constatarea lucidă (în linie Drăghicescu-Ralea-Cioran) a şubrezeniilor noastre. Ca să înşface un fotoliu ministerial, omul politic român, încă din secolul trecut, e giruetă (v.p.254). Spirit civic autentic n-am avut, de aceea şi democraţia a fost mereu "firavă" (p.319), "precară" (p.333). Enciclopedia României din 1938 recunoaşte "inexistenţa clasei de mijloc", de unde perpetua falie dintre guvernanţi şi guvernaţi. În plină perioadă interbelică (adesea idealizată şi azi), Gr.Gafencu scria (în jurnalul intim, nu la gazetă!) despre: "sentimentul de ruşine care m-a cotropit cînd, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. (...) Cîte gropi, cîte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Cîte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvîrşită de simţ al dreptăţii şi al demnităţii individuale" (p.333). Acelaşi nota că, la noi, ţăranii sunt "orientali" prin sărăcie şi ignoranţă, aparatul administrativ prin lene şi închistare (p.338). Tot într-un jurnal intim, al unui profesor din Turda, găseşte Florin Constantiniu explicaţia prăbuşirilor din anii ‘40: "Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învîrteala, favoritismul, nepotismul, furtul" (p.380)... Deşi îl citează pe Braudel, istoricul ieşean nu merge pe linia non-evenimenţialului, a istoriei "nespectaculoase", de la baza piramidei, ci scrie (din acest punct de vedere) o clasică istorie politică, acut politică chiar, dar cu o componentă radiografică prin care devine şi o istorie a românităţii, a avatarurilor miezului nostru.

            Dacă las specialiştilor analiza pur istorică, nu pot să nu remarc "tehnica" seductivă a autorului, constînd în plonjarea intermitentă, din înaltul povestirii "în mare", în detaliul sugestiv, senzaţional, chiar... picant uneori (diplomata sovietică de la Stockholm, în 1944, Alexandra Kollontai era "fiica unui general ţarist şi... o propagandistă a amorului liber!" - p.427). Adesea, ele spun mai mult decît un pisălog paragraf de speculaţie: Hruşciov socotea, dispreţuitor, prin 1960, că noi, "mămăligarii" - "mamaliciniki" - nu suntem "o naţiune, ci o curvă" (p. 498). Asta, în plină "prietenie" româno-sovietică. Cîtă diferenţă faţă de nu mai puţin şocanta vorbă a lui Bismarck ("Românii nu sunt o naţiune, ci o profesie" - aluzie la venalitatea, oportunismul şi derizoriul de bacşiş şi hatîr ale politicianismului)!

            Alături de fluenţă şi o logică fără fisuri în înlănţuirea păţaniilor şi făptuirilor noastre, Florin Constantiniu are şi darul expresiei, neferindu-se de culoare, de pitoresc şi, sporadic, chiar de excese (v.p. 384, unde, fiind vorba de Carol II, tonul iese din imperturbabilitatea cronicarului şi capătă inflexiuni sarcastic-pamfletare; sau p.533, unde preşedinţii superputerilor sunt numiţi "Ron şi Gorby"); dar, în genere, caracterizările au o pregnanţă mustoasă: în 1920, Averescu ajunsese "un tigru fără dinţi" (p.335); PCR, înainte de război, era un partid "scheletic" (p.395); Ceauşescu "a fost un Ion al Glanetaşului în politică" (p.502) ş.a.

            Scrisă cu impresionant echilibru, cu o nepărtinire pentru care expresia "fără-mamă,-fără-tată" e palidă, demistificatoare şi elucidantă, Istoria sinceră...  a lui Florin Constantiniu e fremătătoare şi pasiona(n)tă ca o carte de dragoste. Dragoste - ei, da!! - de neam.

_________________________

            1) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 1997, 592 p., 27.000 de lei