Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.  

UN ROMAN SUPRA- ȘI HIPER-REALIST

        § Orbitor - Aripa stîngă, romanul lui Mircea Cărtărescu1, este o carte neobișnuită, uluitoare. Corespondent, mutatis mutandis, în proză, a ceea ce era pentru poem Levantul aceluiași, această narațiune gîlgîitoare (dar și plutitoare, amețitoare, descumpănitoare) este un soi de vademecum, de almanah al literarității. Nimic din ce e literar nu-i e străin lui Mircea Cărtărescu, el atacă toate registrele și atinge toate clapele, de la vulgar la sublim, de la grotesc la diafan, de la grețos la metafizic. Din planul unui febril "naturalism" microscopic, infinitesimal, dilatatoriu, cititorul e brusc aruncat în spațiul reveriei flamboaiant hiper- și supra-realiste, apoi e răsturnat în purgatoriul meditației eseistic-filosofice radicale, tensionate, patetice.

        § Ce "vrea" această carte? Cîteva citate edificatoare: "Căci nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul cețos dintre tine și el" (p.15). "Visele mă trăgeau și ele-n trecut. (...) Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realității..." (p.31). "Îmi amintesc, adică inventez. Transmut năuceala clipelor în aur greu și unsuros" (p.67). "Cînd, la masa ta de scris, unde-mpletești dîre de zgură lăsate de-o bilă murdară pe-o-mpletitură de fibre vegetale, privești desenul filigranat al ceștii de cafea, și deodată desenul pare că plutește-n aer, se dedublează, se deformează ciudat, devenind un peisaj matinal (...) ca să se topească apoi ca zahărul în apă - e cu neputință să discerni atunci unde (...) te găsești cu spaima și fascinația ta: în fundătura Iluziei, în șoseaua Reveriei, în parcul Memoriei, în gara Halucinației, în cartierul Realității..." (p.233). "Voyeur al copilăriei și adolescenței mele..." (p.96). "Eu cel de azi îl înglobez pe mine cel de ieri, care-l cuprinde pe cel de-alaltăieri și tot astfel îndărăt, încît nu sînt decît un șir imens de păpuși rusești înmormîntate una-ntr-alta..." (p.234).

        Pot să afirm că, în mod cert, coordonatele structurale ale cărții se află toate în acest set de citate. Premisa impresionismului funciar al anamnezei epice, în cel de la p.15. Fascinația onirică și absoluta, dominatoarea interferență dintre visat și trăit, în cel de la p.31. Teza forței taumaturgice (și "alchimice") a memoriei, în cel de la p.67. Proustianismul (asumat) sublimat în jerbe ale fanteziei care deformează creator, în cel de la p.233. Senzualitatea fremătătoare, pînă la lubric (dar lubric mîntuit prin sens!), în cel de la p.96. Explozia holografică a eului: fiecare crîmpei ESTE întregul, dintr-o anume perspectivă și-ntr-o anume circumstanță, în cel de la p.234.

        § A la Creangă, această (treime de) carte se putea numi Amintiri din copilăriile mele. Dostoievskian, i se putea da titlul Amintiri din casa morților mele. Blecherian, Întîmplări din realități și irealități mediate.

        § Întrebarea din care izbucnește romanul cred că poate fi formulată: Dacă știu/văd/evoc cine am fost, oare pot afla/înțelege cine sunt? În acest sens, șuvoiul liric-epic e un fel de "memorii de dincolo de mormintele" eurilor caduce din sinele autorului. Un fel de "călătorie în jurul craniului meu", într-o spirală care tinde spre miez. Un fel de "voiaj spre centrul sferelor existenței mele" (v. p.95). O căutare a Casei, a Mamei, a Tatălui, a propriei deveniri. Nu există prezent, spune Cărtărescu. Prezentul nu e decît prora trecutului.

        § Dante spunea cu orgoliu că a folosit toate rimele limbii italiene. Limbii române, Cărtărescu pare că vrea să-i folosească, să-i pună în pagină toate cuvintele. Ce spectacol al limbajului e această carte! Lăsați cuvintele să vină la mine! se aude, subiacent și mesianic, strigătul auctorial, și la porunca uimitoare cuvintele năvălesc, șiroiesc, proliferează torențial, din toate zonele cardinale: din fizică, astronautică, medicină, filologie, geologie, mistică - dar mă opresc, căci enumerarea e fără rost și capăt. În orizontul literelor de azi și de multă vreme-ncoace, numai Horia Roman Patapievici a mai oferit o asemenea demonstrație de foame paroxistică de vocabule, un dor fără sațiu de a smulge haoticei Realități tot ceea ce ea a sedimentat în cuvînt, spre a fi pus (acest tot) în cosmosul unei Cărți.

        § Spuneam în prima notă a acestor însemnări de "registrele" prin care deambulează fabulatoriu Cărtărescu. E și Macedonski în strălucirea cu panaș a frazării și în amploarea romantică a auto-sondării; e și Matei Caragiale în somptuozitatea cînd plușată, cînd brusc zgrunțuroasă a stilului de o caleidoscopică policromie și în nesmintita măsurare și mîngîiere a ritmului spunerii; e și Blecher în densitatea pulsiunii erotice (a observat-o și N.Manolescu); e, desigur, Proust, în arborescența perioadelor și în voluptatea copleșitoare a forării în straturile timpului dus; e Dante2 în rostogolirea lungă a comparațiilor, în care primul termen e o poveste, de nu o Lume, întreagă (v., e.g., p.294: "Și așa cum, în vocea unei femei care țipă-n orgasm..."); e și Umberto Eco, în jocul cu mărgelele de sticlă ale arhetipurilor culturale și în isteața intertextualitate, operînd, foarte cărtărescian, de altfel, în macro-, ca și-n micro: un exemplu, din multe, la p.15, pentru ultima categorie: "Iar azi, cînd sînt la jumătatea arcului vieții mele (Dante, n.gp), cînd am citit toate cărțile (Mallarmé, n.gp)..., cînd mi-am dereglat sistematic toate simțurile (Rimbaud, n.gp), cînd am iubit și am urît (Catul, n.gp), cînd am ridicat monumente de aramă nepieritoare (Horațiu, n.gp), cînd mi s-au lungit urechile așteptîndu-l pe micuțul Dumnezeu (Beckett, n.gp)...azi, încerc să-mi pun dezordine-n gînduri..." etc.

        § L-am pomenit de cîteva ori pînă aici pe Dante. E cazul să spun că ultimul capitol e dantesc în toată puterea cuvîntului, un infern postmodern, modelat într-o pastă și groasă dar și briliantă, în care fulguranța unor viziuni salvadordaliești alternează (iarăși: foarte cărtărescian) cu sordidul fiziologic pînă la insuportabil (una din obsesiile cărții), cu imense imagini apocaliptice, cu o seducătoare forță a proiecțiilor mitice.

        § Sexul? Despre prezența leitmotivală a sexului și a erosului în acest text ar trebui să scriu o cronică specială; transcriu doar titlurile posibile ale comentariilor: sex și politică; sex și istoria eului; sex și fiziologie (aici se insinuează o vînă cioraniană); sex și cunoaștere; sex și filozofie; sex și transcendență.

        § Tot pe atît de infuzat e orașul București în acest roman, în hemoglobina lui. De altfel, e spus pe șleau: "Bucureștiul, orașul meu, alter ego-ul meu" (p.96). Ca-ntr-o pictură suprarealistă, Bucureștiul iese parcă din Mircea Cărtărescu, se lățește tentacular peste autor și-l absoarbe din nou, ca în Escher: se fac, se zămislesc unul pe celălalt.

        § Aștept celelalte volume spre a-mi desfășura și rezervele provocate de non-inseriabila scriere a lui Cărtărescu: puseurile de incontinență textuatorie, insuficienta congruență a părților, anemia unor "burți".
_____________________________

           1) Ed. Humanitas, Buc., 1996, 352 p.
           2) Inutil să precizez că tot ceea ce spun aici trebuie citit tipologic, nu axiologic.

         George PRUTEANU       
Dilema, nr. 221, 18 apr. 1997