(Jurnale, 8) LETOPISEŢ ÎN "DÜRFTIGER  ZEIT" (II)

            Fiind vorba despre un jurnal (la volumul al doilea, am publicat o cronică în Dilema nr. 121, din 5 mai 1995), îngăduie-mi cititorul să-i ofer, brut, "neprelucrate", însemnările mele pe marginea acestei cărţi. Chiar dacă "nu pictăm Orientul cu mijloacele Orientului", cum bine a spus-o Călinescu, poate că hic et nunc° formula va fi propice.
                                                                        *
            Există trei categorii de persoane în jurnalul lui Mircea Zaciu: 1) Cele care sunt ca nişte sateliţi ai eului său (M.<arian> P.<apahagi>, A.<urel> S.<asu>, Vartic) - şi, pentru că autorul e cu mare parcimonie٭ introspect, aceştia, deşi masiv prezenţi, sunt foarte puţin portretizaţi. 2) Ca să duc mai departe metafora sateliţilor, în a doua categorie intră, cred, cei pe care profesorul clujean îi simte în acelaşi "sistem solar" cu el (G.<usti> Buzura, Geta <Dimisianu>, Dimi<sianu> Gabriel, Paler, Ianoşi, Cosaşu), ceea ce nu exclude apropieri şi îndepărtări, după circumstanţe, de orbita fiecăruia. 3) Cei din alte "universuri", fie congruente cu ale diaristului٭ (E.<ugen> S.<imion>, Breban, Mircea Martin ş.a.), fie cu totul incompatibile: Eugen Barbu,  Ungheanu, Romul Munteanu, Dere (D.R.Popescu), Dulea...
                                                                        *
            Citită ca un "roman", cartea are incontestabil cîteva personaje care se detaşează net. Iese din pagini figura, dominată de o eficace agitaţie, plină de temperament şi de energie, "sufletistă" pînă dincolo de risc pentru cartea bună şi scriitorul onest, a editoarei Georgeta Dimisianu, protagonistă şi a unor pagini "epice" din jurnal (episodul înlocuirii ei cu Gabriela Adameşteanu). Subtil, complex, labirintic rezultă şi portretul lui Augustin Buzura, dacă punem cap la cap pasajele numeroase care-l privesc, scrise cu prietenească detaşare, cu o, uneori, tandră circumspecţie... Niki M. (Nicolae Manolescu) e surprins în etape psihice diferite, cînd mai optimist, cînd mai "căzut", mai tăios sau mai concesiv, mai alert sau mai blazat, care dau şi ele o bună imagine tridimensională. Nici Octavian Paler, frecvent consemnat, nu apare "omogen", uniliniar în benefica intransigenţă, tinzînd spre radicalitate, pe care o manifesta  în anii care dau materia cărţii (1984-1986). La fel, Dinescu, inclus şi cu texte (scrisorile plesnind de sarcasmul jucăuş, de grand guignol°, grav de tot în fond, către D.R.Popescu).
                                                                        *
            Dintre cei scrutaţi cu înţelegătoare răceală (trăsătură dominantă la Mircea Zaciu), e de remarcat silueta plină de sine a lui Nicolae Breban ("el, Breban, a deschis pîrtia romanului «post-modernist» la noi... Infatuarea lui e, la urma-urmelor, copilărească, dar devine, după o jumătate de oră de insistenţe, obositoare... Dialogul cu el, imposibil. Interior încărcat, obosit, prăfuit... -Toţi aceşti Brebani s-au coalizat de fapt să mă nască pe mine, ei existau pentru a mă ivi eu!... Spune chiar două-trei expresii franţuzeşti, toate greşite. Omul degajă tot timpul  un soi de energie teribilă, animalică, rămînînd totodată zîmbitor, afectat şi convins că te-a dat gata..." - pp.89,90). Admirînd intuiţia portretistică şi notaţia lapidar-relevantă, mă grăbesc să spun că, trasînd ferm o faculté maîtresse°, aceste crochiuri, în genul aqua-forte٭-lor lovinesciene,  nu pot fi totuşi dilatate pînă la generalitate. (Octavian Paler povestea, la lansarea cărţii, că dintr-o întrevedere a sa cu Mircea Zaciu, de cîteva ore de discuţii substanţiale, a  intrat în jurnal doar detaliul că, din cine ştie ce pricină a neatenţiei, el a neglijat să-şi servească oaspetele cu nişte piersici aflate pe masă... Poate că e semnificativ, dar nu mai puţin maliţios). Iată încă un exemplu, lăsînd cititorului sarcina de a recunoaşte persoana: "R.M., buhăit, plin de boli, cu o coamă leonină, cam nespălată, cu un alpenstock° în care se sprijină căci nu-l duc picioarele slabe, ne-a stricat apoi toată masa, instalîndu-se cu noi cică doar pentru cinci minute, să bea o bere, dar bînd în final vreo şapte şi stînd preţ de trei ore... Troscănit, a început să spună şi ceea ce desigur n-ar fi vrut: cum s-a schimbat garnitura Clubului..., înainte erau oameni subţiri..., putea «trata» cu ei în condiţii optime. Brusc, fiindcă simţise aversiunea mea, îmi spune că o să ajung curînd la puşcărie, că aşa simte el"  (p.242, 243). Trimit şi la pasajele de la p.536, despre Eugen Simion, văzut, în aceeaşi oximoronică٭ manieră, de tolerantă, inteligentă inaderenţă, şi de la p.551, despre prof. Mihai Pop: în zece rînduri, un destin de "ardelean venit în Regat şi făcînd carieră printre «miticii» pe care-i execră٭, dar de care se foloseşte bine".
                                                                        *
            Evident că "marele" personaj-absenţă al cărţii, un fel de Godot bicisnic, e Dulea, cu "folclorul" aferent ("mai dulează, mai dulează", "Dulea lex, sed lex" etc.). E psihanalizabil dispreţul din rărunchi al profesorului Mircea Zaciu faţă de acest ins, dispreţ care face ca singura mare filă ce l-ar fi putut imortaliza să nu poată fi scrisă (v.p.500); e ca o grevă a conştiinţei incapabile de imersia în imund.
                                                                        *
            Criticul din Mircea Zaciu nu e cu totul escamotat în faţa cronicarului migălos al timpurilor negre. Mărturie stau notaţiile cu rezerve, exprimate mai blînd sau mai intens, faţă de scrisul, e.g., al lui Radu Petrescu ("De ce, în pofida marilor sale calităţi stilistice, acest om n-a putut fi ceea ce se cheamă un  mare scriitor ?... Cred că explicaţia stă în însăşi fibra intimă a lui P., ins efeminat şi nevrotic, retractil٭, de o cloroză٭ psihologică accentuată... Atent doar la partea frumoasă  a realităţii, naturii, umanului..., pînă la oboseală. E o saţietate în cele din urmă a lecturii, care îndepărtează..." - p.347). Ar mai trebui citate, de-ar fi loc, scurte judecăţi necomplezente despre Mircea Martin, R.G.Ţeposu, Dorin Tudoran, o masă rotundă cu Matei Călinescu, Nego<iţescu>, Ierunca, în care simpatia nu obnubilează٭ rigoarea.
                                                                        *
            Temă de seminar: "Mircea Zaciu şi peisajul"... El însuşi are, la p.467, cîteva consideraţii pătrunzătoare despre relaţia ardelenilor cu marea. În ceea ce-l priveşte, profesorul vede şi aude dens, sintetic, şi unele rînduri amintesc de chinezăriile pe un bob de orez. Marea? "Pescăruşii toată noaptea, cu ţipete ciudate, nemaiauzite, unele ca un hohot de rîs", p.478; "o impietate: pe plajă, muzica acoperă zgomotul valurilor, singurul legitim", p.499. Bucureştiul socialist în iarnă? "Aerul e bun, nepoluat căci nu mai circulă aproape nici o maşină, lumea umblă, ca la sate, prin mijlocul drumului mare, bulevardele sunt ca un drum mare, oraşul sub cerul înstelat de iarnă pare întunecat şi alb, un fel de Irkuţk", p.235; aceeaşi urbe, într-o viziune fulgurantă٭, între Bacovia şi Bosch: "Bucureştiul arată groaznic; plin de praf, gropi, cîini vagabonzi în haite prin Piaţa Palatului, pe gazon, cerşetori, schilozi, nebuni gesticulînd, vorbind tare, ameninţînd cu pumnii pe Calea Victoriei (ca-n Bacovia), figuri patibulare٭", p.531. A se vedea şi finalul primei notaţii din 12.II.1986, p.390.
                                                                        *
            Bref°, ce e, esenţial, această carte? Pentru lumea literară, lato sensu°, un eveniment. Miezul ei "epic" fiind constituit de epopeea mizerabilă a Dicţionarului  scriitorilor români, pe această coloană vertebrală se află fresca pointilistă٭ a unor vremuri intelectualmente infame. Cartea e infuzată de acel sentiment camusian de divorţ între actor şi decorul său, de greaţa faţă de un cosmos (...haotic!) al prostiei şi ticăloşiei de stat, care te înconjoară însă concret prin indivizi de toate calibrele şi rangurile. Documentar, Jurnalul  e de departe cel mai bun text despre viaţa scriitoricească şi universitară a epocii de aur calp, despre lăţirea întristătoare a specificei trahison des clercs°. Literar, o mină de diamante de psihologie cărturărească sau politrucească٭, de semitonuri ale relaţiilor umane impregnate de damful erei bănuielii, de fixare a unor fapte semnificative din imensa istorie a cotidianului ceauşist, în palierul unde cultura interferează socialul.
__________________________

            1) Mircea Zaciu, Jurnal, III, Ed. Albatros, Buc., 1996, 604 p., 8874 de lei