PETRU DUMITRIU, DE LA EST LA VEST ŞI ĪNAPOI 

            CUM L-AM CUNOSCUT PE PETRU DUMITRIU  Īi citisem cărţile, şi eram fascinat şi intrigat de amestecul de minciună şi adevăr din opera acestui scriitor, pe care īl simţeam mai puternic decīt contemporanii săi. Chiar un roman profund ticălos ca Drum fără pulbere, mi se părea, pe mari porţiuni, bine scris. Teza era mīrşavă, dar talentul ieşea, parcă, la suprafaţă de sub mīlul doctrinei. Īn Cronică de familie  vedeam cel mai mare roman romānesc din toate timpurile. Eseistica sa de atunci, chiar aşa conformistă cum e¹, īmi arăta un om citit şi  subţire. Din evocări mai mult sau mai puţin creditabile², ca şi din numeroase relatări orale, imaginea omului Petru Dumitriu se contura ca o figură cu totul insolită pentru anii 50, cu nuanţe paradoxale: arghirofil şi generos, dandy īn costume din stofă englezească şi membru īn prezidii, apropiat al grangurilor vremii şi intim al lumii foştilor... Pe scurt, aveam motive de a dori, după 1989, să-l cunosc mai īndeaproape. Ocazia s-a ivit īn 1993, cīnd dorinţa mea s-a īntīlnit cu intenţia lui Ion Cristoiu. Trustul "Expres" a oferit fondurile - şi astfel, iată-mă, īn decembrie 1993, pe cheiul rīului Moselle, līngă un pod construit pe vremea lui Dante sau a Descălecatului nostru, īn faţa unei locuinţe cu obloane ca la noi īn Ardeal.
            Am sunat şi mi-a ieşit īn īntīmpinare o doamnă subţire, īnaltă, cu părul scurt ("băieţeşte"), de culoarea aluminiului, īntr-un pardesiu gri şi pantaloni de catifea raiată, cu un aer blīnd, sprinten şi juvenil. Era doamna Franēoise Mohr (interesant e că prima femeie care a ocupat un loc important in viaţa lui P.D. avea tot un nume franco-german³), profesoară de filozofie, cu care Petru Dumitriu īşi īmparte viaţa, īntr-o conjugală prietenie, fără să fie căsătoriţi oficial. Apartamentul īi aparţine, prezenţa scriitorului nu i-a adus (aproape) nici o schimbare, el nu are acolo decīt foarte puţine lucruri proprii (o maşină de scris, un tablou), astfel īncīt străduinţa mea de a descifra, īn amenajarea şi detaliile locuinţei, ceva din personalitatea lui Petru Dumitriu, a fost - īntrucītva - dezamăgită. Am zis "īntrucītva", deoarece, īn fond, chiar această situaţie e o tuşă a portretului omului Petru Dumitriu.
            Am intrat īntr-o īncăpere luminoasă, cu patru ferestre dīnd spre rīu, īmpărţită, de un mic perete, īn două sectoare; īn primul se afla o masă de sufragerie cu o maşină de scris şi o Biblie pe ea; īn cealaltă parte, unde am fost poftit să iau loc, erau trei fotolii joase, moi, pluşate, o masă de lucru din lemn vechi, simplu, lustruit şi patinat, ca şi rafturile de cărţi din spate, şi un şifonier īn acelaşi stil rustic-sever. Pe pereţi, un tablou şi o icoană a Fecioarei Maria.
            După cīteva clipe, a apărut şi Petru Dumitriu. Īnalt, puţin adus de spate, dar vioi, īn ciuda gravităţii triste a chipului, cu părul cărunt īncă des, niţel ondulat īntr-un fel de breton, cu ceva de senator roman obosit, era īmbrăcat cu un pulover bej en-coeur peste o cămaşă albă, fără cravată, pantaloni de culoarea oului de raţă şi ghete maro-roşcat de piele moale. De altfel, vestimentaţia amfitrionului meu va vădi, īn fiecare zi, o discretă cochetărie.
            Ne-am văzut timp de o săptămīnă cīte trei ore zilnic (cu unele "depăşiri"), timp īn care eu beam cīteva juice-uri sau must, iar el, cīte o stacană de cafea,  alimentīndu-şi  insomniile. Īntr-o seară,  spre sfīrşit, ne-am "īntins" la nişte beri, īn foarte juvenilul şi sonorul bar "Madison Blues" din apropiere, unde scriitorul mi-a solicitat să-i povestesc... cinci episoade din revoluţia romānă. Am avut şansa ca impecabila sa politeţe de la īnceput să se transforme, īncă de a doua zi, īn amicală īncredere şi chiar o anume - de nu mă īnşel - simpatie, ceea ce mi-a permis un plus de dezinvoltură īn chestiunile delicate⁴.  
                                   
            NEL MEZZO DEL CAMMIN...  Petru Dumitriu s-a născut īn ziua de 8 mai 1924, la Baziaş; tatăl era căpitan, mama, unguroaică de origine, casnică. Īmpreună cu sora sa mai mică, are o copilărie fericită. Liceul īl face la Tīrgu Jiu, apoi primeşte o bursă a "Fundaţiei Humboldt" şi studiază filozofia īn Germania, la München, dar nu termină facultatea. Debutează īn literatură cu o proză īn Revista Fundaţiilor Regale, īn 1943.
            Īn 1945 o cunoaşte pe Henriette Yvonne Stahl, o prozatoare  cu 24 de ani mai īn vīrstă decīt el, cu care va avea o lungă legătură.
            Debutul editorial se petrece īn 1947 cu volumul Euridice (8 proze), bine primit de critică. Īn 1948, Petru Dumitriu laudă, īn Viaţa Romānească, cartea de debut al  lui Marin Preda. Īn acelaşi an, publică primele proze "staliniste" (aliniate perfect politicii PCR); explicaţia sa e că o face pentru a-şi scoate tatăl din puşcărie şi pentru a scăpa de foame. Din 1950, e membru īn Comitetul Uniunii Scriitorilor, amic cu Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Mihail Petroveanu, A.E.Baconsky. Īn 1951, după un volum de Nuvele, se află īn librării (de unde, la un moment dat, va fi "retrasă", ca şi din biblioteci)  cartea cea mai jenantă pe care a scris-o: romanul Drum fără pulbere, despre "măreţul" şantier al Canalului Dunăre-Marea Neagră şi despre sabotarea lui de către "duşmanii poporului". Īn 1953 e numit redactor-şef al revistei Viaţa Romānească şi-i apare nuvela Bijuterii de familie, nucleul viitorului mare roman. Īncă un roman conformist (partidul ridică nivelul pescarilor din Deltă), Pasărea furtunii, īn 1954; pīnă īn 1960 va avea 5 ediţii şi va figura īn manualele şcolare. Publică şi alte volume de nuvele şi de comentarii literare, acestea din urmă vădind o bună cultură şi informaţie, dar şi pliere pe exigenţele Comitetului Central. Călătoreşte mult (Cehoslovacia, Franţa, China etc.). Īn 1955 apare prima variantă (scurtă) a romanului Cronică de familie. Forma completă, īn trei volume, de peste 1900 de pagini, e pe piaţă la sfīrşitul lui 1957 şi cunoaşte un extraordinar succes de public şi de critică, deşi nu e scutită de unele atacuri. Romanul este, īntr-adevăr, excepţional, unul din cele mai reuşite ale literaturii romāne dintotdeauna. Ediţia a doua apare repede, īn 1958, iar peste un an, o versiune (penibil tradusă) īn franceză iese la Seuil. Petru Dumitriu e īn plină glorie, e tratat ca un "clasic īn viaţă", cīştigă foarte bine (īn 1957 se face şi un film după Cronică...), are relaţii cu "protipendada" comunistă (frecventează recepţii oficiale; joacă tenis, e.g.°, cu Ion Gheorghe Maurer). Şi totuşi...
            Plecat, cu cea de-a doua soţie, Irina Medrea-Fotino, cu care s-a căsătorit īn 1956, īntr-o călătorie īn RDG, trece clandestin, la 22 ianuarie 1960, īn Berlinul de Vest şi cere azil politic autorităţilor franceze, care i-l refuză; īl va primi din partea Germaniei.
            La  scurt timp, īn 1961, publică, la Paris, romanul Īntīlnire la Judecata de apoi, un roman-pamflet (cu "chei"), de demascare a moravurilor nomenclaturii bolşevice din ţară. Un an mai tīrziu, tot la Seuil, īi apare Incognito, un roman-frescă, foarte īncărcat, despre marasmul comunismului  romānesc. După 1964, scriitorul va părăsi subiectele romāneşti; pīnă īn 1970, publică un roman pe an (Extremul Occident, Iniţiaţii, Surīsul sard, Omul cu ochi cenuşii - trei  volume). Īn 1970, īl īncearcă dorinţa de a se sinucide.
            Timp de aproape un deceniu, activează īn "lumea  afacerilor «americanizate»" (după propria sa expresie): tranzacţii, publicitate etc. Totuşi, multă vreme, existenţa īi va fi asigurată de nişte industriaşi generoşi, care īl "sponsorizează". După 1979, va publica mai multe cărţi de meditaţie religioasă, de "descoperire şi apropiere a lui Dumnezeu" (Dumnezeului necunoscut, 1979; Cum să nu-L iubeşti?, 1983; Semenul meu, fratele meu, 1983; N-am altă fericire īn afara Ta, 1984). Din 1988, revine la roman, cu Femeia la oglindă, Iubirile dificile, Recolta (acesta din urmă, īn 1989).
            După schimbările din 1989,  se poate din nou vorbi liber  despre Petru Dumitriu şi poate fi retipărit. Editura Univers traduce şi publică Incognito, iar Editura Fundaţiei Culturale Romāne, īn 1993, reeditează capodopera  scriitorului, romanul Cronică de familie. Īn acelaşi an, romancierul e vizitat, la Metz (unde locuieşte cu o prietenă intimă), īn martie de Eugen Simion şi īn decembrie de George Pruteanu, cu care va purta lungi convorbiri, adunate ulterior īntre coperte (E.S., Convorbiri cu Petru Dumitriu, Ed. Moldova, Iaşi, 1994; G.P., Pactul cu diavolul - Şase zile cu Petru Dumitriu, Ed.Albatros-Universal Dalsi, Bucureşti, 1995). Īn 1994, Televiziunea Romānă transmite un interviu īn trei părţi, realizat de Lucia Negoiţă. După un episod al  Cronicii de familie, regizorul Lucian Pintilie va face, īn acelaşi an, filmul Salata.
            Īn ciuda ocaziilor şi a invitaţiilor care nu au lipsit, Petru Dumitriu, spre deosebire de alţi exilaţi, nu a călcat īncă īn Romānia post-totalitară; el nu şi-a revăzut ţara de 36 de ani. Atīţia avea cīnd a fugit.
            Anul acesta, īn fine, este preconizată  prima revenire, obţinută şi organizată (după cum ne-a relatat chiar scriitorul) de Preşedinţia Romāniei. 

            OCCIDENTUL LA MAXIMUM, CU DISTORSIUNI  Extremul Occident e, īn acelaşi timp, ruptura cu temele "romāneşti", dar şi, se poate spune, īnceputul rupturii lui Petru Dumitriu cu Occidentul. Aşa cum Bijuterii de familie conţinea nucleul viitorului mare roman, Extremul Occident anunţă o temă care va obseda conştiinţa scriitorului: aceea a neaderenţei intime, organice, vitale, la valorile şi structurile Vestului. Anticomunist, desigur, Petru Dumitriu găseşte Apusul doar mai bun decīt lumea de dincolo de Cortina de Fier, dar plin de cusururi şi vicii care-l agasează şi nemulţumesc, "pustiu şi duşmănos" ( "Lumea aceea a afacerilor «americanizate» era pentru mine ceva tot atīt de dezagreabil ca şi comunismul romānesc, īn alt mod /.../  Je n'ai rien à foutre avec lui, l'Occident!"°). Romanul e o frescă "acră" a vieţii occidentale, văzută īn extremele ei (acesta e şi sensul titlului, care nu e nicidecum unul geografic, ci de intensitate, ca un aparat de radio cu potenţiometrul volumului la limita de sus). Autorul a făcut eforturi notabile⁵ de a sesiza esenţa unui univers cosmopolit, īn care mondenitatea e refluxul agitaţiei paroxistic lucrative şi al pragmatismului acaparant. Idiosincrazia٭ faţă de acest tip de existenţă, descrisă cu penel muiat şi īn glaciala seninătate  proustiană, şi īn acida pastă a unui Monnier sau Daumier, produce o arhitectură romanescă  nu chiar concentrată, liniar-enunţiativă, barocă īn detalii circumstanţiale, şi īncărcată de o viziune, īn ciuda programaticei bune-voinţe, sceptică faţă de un tărīm riguros, da!, funcţional, da!, confortabil, da!, dar īn care (īl citez din nou) Paul Celan s-a sinucis, Marek Hlasko s-a sinucis, Jerzy Kosinski s-a sinucis, Kravcenko s-a sinucis, ca şi Tennessee  Williams, Truman Capote, Henri de Montherlant, Arthur Koestler  u.s.w°. E o selecţie neagră, cu accentul pe loosers°, nu pe winners°, rezultantă a unui fond sufletesc refractar tipului de omenie dinspre Soare-Apune. 
            Un roman nu e un sistem filosofic. Optica lui Petru Dumitriu nu e obligatorie, şi tendenţiozitatea sa e īndeajuns temperată, īn paginile bune ale cărţii, de ochiul unui om care a ştiut şi ştie să vadă viaţă pur şi simplu, indiferent de plasarea ei faţă de meridianul de la Greenwich.
____________________
            1) Cu, totuşi, remarcabile excepţii: īn 1957 (Noi şi neobarbarii), el vorbea, chiar dacă, īn multe cazuri, pentru a-i "īnfiera", cu vicleanul oportunism sine qua non°, de operele unor Nietzsche, Malraux, Heidegger, Eugen Ionescu, Kafka, Lautréamont, Joyce, Faulkner, Proust, Dos Passos, Paul Valéry, Hölderlin, T.S. Eliot ş.a.
            2) Ca, de pildă, Caietele Princepelui, ale lui E. Barbu.
            3) Şi īncă o "simetrie": Henriette Yvonne Stahl era cu 24 de ani mai īn vīrstă decīt tovarăşul ei de viaţă; d-na Mohr e cu peste 20 de ani mai tīnără.
            4) Acest paragraf este reluat din capitolul Spre Petru Dumitriu din volumul Pactul cu diavolul - Şase zile cu Petru Dumitriu, Ed. Universal Dalsi-Albatros, Buc., 1995.
            5) Citez un fragment dintr-o convorbire cu Petru Dumitriu: " -La dv. se constată modificări profunde, de stil, de structură a textului, de la Cronică la celelalte cărţi. Chiar de la īnceput, după «fugă», de la Cronică la Incognito. Nu mai zic de Extremul Occident!  -Extremul Occident e o īncercare de apropiere de lumea asta, de aici.  -Mie, iertaţi-mă, cartea asta nu mi-a plăcut.  -Păi nici mie nu-mi place. Eu nu vreau să fie re-publicată īn seria mea de opere!"