Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.   

JURNALE, 1: Jurnalul apatiei eficace (Livius Ciocârlie)

(plus o precizare, despre Buzura)

     "Acolo unde... bănățeanul afirmă peremptoriu: «Cine mi-s io!»" (p.174), Livius Ciocârlie1 se întreabă sever: Cine mi-s io? Și se scrie ca să afle. Se denigrează, ca să se vadă mai bine, așa cum se pun coloranți în lamela de sub microscop, ca să anuleze transparența moleculelor. (Cînd bat la compiuter: Am scris din greșeală "ca să abuleze". Acte manqué?). "La fel ca televiziunea română liberă, manipulez mai mult prin omisiune. Răul ce-l spun despre mine e real. Calitățile, cîte sunt, nu le prea evoc" (p.193).

*

     Recitește Amiel. "Îmi spune mai mult decît majoritatea contemporanilor" (p.179). Normal. Dar ce-i dezabuzarea asta vexantă: "Faptul că e aproape uitat, că nu-l citește nimeni, mă melancolizează" (p.180). Cum, nimeni? Noi, ăștia, amielarzii, suntem nimeni?!

*

     Iarăși, fatalitatea lui 7: "Sunt același care șapte ani n-am scris nimic ca să nu pierd jumătate de oră de «studiu»" (p.197). Și Dante a întrerupt timp de șapte ani scrierea Comediei. Și eu am făcut o "pauză" de șapte ani în traducerea lui. (Cînd bat. Dante poate umfla pieptul: "Si ch’io fui tertio tra cotanto senno!", iată-mă-al treilea-ntr-așa mîndră ceată!)

*

     Ce frumoase etimologii îl bîntuie pe Livius Ciocârlie: ăla dinainte, de la putere, "fusese greoi"; ăștia de acum "sunt triviali. Etimologic, au toate drumurile deschise" (p.179). Tri-via... "«Prin multe aspecte, autorul de jurnal este încă infans, ca să reluăm expresia latină: se situează într-un stadiu dinaintea limbajului, dinaintea scrierii»" (p.199). In-fari = cel care nu vorbește...
     Juste (horribile dictu) sunt și reflecțiile sale despre ticurile de vocabular intelectual: "Alte (cuvinte) obosesc limba eseiștilor, cum este anume. Un anume farmec, un anume sentiment. La urmă, coboară de la eseiști la gazetari. Așa, de la o vreme, de excepție. În limba bucureștenilor rezistă de multă vreme pe undeva. Li se potrivește, pare să trimită la mari adîncimi și, de fapt, nu spune nimic" (p.367).
     Sau: cît de bine mă întîlnesc cu gîndul său despre scriitorii tari care scriu "rău": "H.P.-B. și Breban parcă nu știu să scrie" (p.229).

*

     A propos de "nebunul" (p.204) Ion (Nicolae) Anghel, trăgătorul (sau împingătorul) editurii Amarcord: am primit din partea lui un pachet de cărți scoase acolo, toate de o seriozitate și o calitate mai mult decît înalte. Fruncea, ce mai! (cu Humanitasul alături). Între ele, încă două jurnale: al lui Daniel Vighi și cel metafizic al lui Gabriel Marcel. De Vighi va trebui să dau samă (ca să nu spun că pe "lista de așteptare" mai stau cartea lui Mihăieș despre jurnale și jurnalul lui Stelică Tănase, de la "Institutul European"). Fă-mă, Doamne, pui de cuc / Și fă ora de cauciuc / Și ziua de gumilastic / Și secolul mai elastic...

*

     "«...Masochismul autorului de jurnal...»" (p.205). Las’că face pandant bun cu sadismul, la mulți "diariști": sindromul "mes poisons". Mierea în operă, fierea în jurnal.

     În bună parte, Viața în paranteză e un jurnal despre jurnal. Despre jurnalul în general și despre jurnalul în locotenent, ținător de loc, înlocuitor, "consemnare a nonsensului zilnic" (p.170). Dar nu înlocuitor de literatură, o, nu: "jurnalul ca substitut al literaturii e un nonsens" (p.150)! Înlocuitor de viață, de acțiune, de diversitate, principiu unificator: "Jurnalul are un singur lucru de comunicat: dorința de a scrie sau, uneori, și neputința de a scrie" (p.43). Oglindă purtată de-a lungul unei neputințe active, multiforme, inventive.

*

     Livius Ciocârlie cultivă despre sine imaginea, oblomovist colorată, a unui abulic, dominat de o apatie uneori meursault-iană, de străin într-o lume a "nonsensului zilnic", decor superfluu în care "mă golesc de mine, nu mai respir. (...) Ceață în care încep să dispar. Să fiu o siluetă, un slab curent de aer. Așa, abia, sunt eu. (...) Cu lipsa mea de vlagă, altcum n-aș fi știut să trăiesc" (p.131), alteori artaud-iană: "în locul prăbușirii lui centrale, o absență nucleară de energie, transpusă pe toate planurile, prin slăbiciune fizică, neîncredere, apatie etc." (p.96). Un homme de trop: "încerc să fiu cît mai absent" (p.96). Dar scriptambul. Omul e un arhi-lucid, de o finețe excepțională, un scotocitor de sine nemilos, un voyeur al slăbiciunilor care se convertesc în virtuți.

*

     Cele mai bune pagini ale cărții, și nu puține, mi-au părut cele despre atmosfera universitară (sau universecuritară, cum ar spune Luca Pițu) și culturală din comunism. Aici, L.C. e un povestitor rece și melancolic, cu momente de incandescență (episodul pușcăriașului care-i dă fostului său judecător o bucată de pîine).
     (Îmi rezerv dreptul de a reveni, deoarece am nevoie de restul spațiului pentru o inevitabilă precizare).
 

– * –
 

     ADAOS LA CRONICA DIN NR. TRECUT. Trebuie să-mi recunosc o inabilitate vecină cu gafa. Cel puțin unul din extrasele pe care le-am oferit săptămîna trecută din cartea d-nei Monica Lovinescu, Insula Șerpilor, poate prilejui - dacă nu a și prilejuit - o gravă neînțelegere. E vorba de frazele d-nei Lovinescu despre Augustin Buzura ("Brusca îmblînzire a autorului unora dintre romanele cele mai explozive ale «erei Ceaușescu» • Președinte de Fundație oficială și acompaniator en titre al lui Ion Iliescu prin străinătăți. • «Echidistantul» cu post și patalama" ). Dacă subscriu admirației față de "romanele explozive" (pe care le-am și comentat, nu fără "probleme", în acei ani, în vreo 5 cronici), aceste aserțiuni sarcastice nu coincid cu vederile mele asupra figurii actuale a lui Augustin Buzura. Le-am citat ca pe un exces care alunecă în eroare. Nu împărtășesc scepticismul acuzator, aici, al d-nei Monica Lovinescu, și mi-e imposibil să văd, în acțiunea amplă și ardelenește de calmă a președintelui unei Fundații Culturale benefice în lumea quasi-isterică de hic et nunc, un oportunism și cu atît mai puțin o trepădușie. De n-ar fi așa, n-aș colabora cu osîrdie la revista pe care o patronează. Realizez că motoul pe care l-am pus extraselor ("de n-ar fi decît ca să vă fac o idee") e prea obscur pentru a sugera suficient faptul că atitudinea mea față de pasajele reproduse, aprobativă în majoritatea cazurilor, este una de rezervă sau chiar de uimire în cîteva dintre ele. Spre altă pildă, nici insinuarea cu "pașapoartele la discreție" pe care le-ar fi avut Breban nu mi se pare deloc fericită față de un scriitor a cărui atitudine literară pînă în 1989 a fost consecvent nealiniată, pînă la frondă și scandal.
______________________

     1) Livius Ciocârlie, Viața în paranteză (Jurnal 1965-1977), Ed. Amarcord, Timișoara, 1995, 392 p., 4900 lei.

       George PRUTEANU
Dilema, nr. 177, 31 mai 1996