Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.

PATA DE SÎNGE INTELECTUAL

        Ca și ”intrarea în Europa”, ”procesul comunismului” tinde să devină un slogan agitatoric, cu scadență sine die°. O editură (care nu lucrează spectaculos) a luat totuși cea de-a doua sintagmă în serios și a început o acțiune de anvergură, de publicare sistematică a documentelor privitoare la marile monstruozități ale sistemului. A început cu un volum de 928 de pagini despre ”fenomenul Pitești” (Memorialul ororii - Documente ale procesului ”reeducării” din închisorile Pitești și Gherla, 1995).  Continuă acum cu un altul, tot de exact 928 de pagini: Principiul bumerangului - Documente ale procesului Lucrețiu Pătrășcanu1. Cartea reproduce documentele - dintre cele puse la dispoziția editurii de Serviciul Român de Informații - fără nici un comentariu (nici aparat critic, în afara unei scurte prefețe și a unui indice de nume) și respectînd întru totul grafiile originalelor, ceea ce dă efecte pendulînd între grotesc și tragic (unele texte sunt așternute de cei anchetați, aflați în ultimul stadiu de epuizare după tortúri; altele, de anchetatori, securiști, grefieri, mai mult sau mai puțin agramați).

        Oricîtă repulsie ne-ar stîrni comunismul și liderii săi, e imposibil să nu observăm că Lucrețiu Pătrășcanu era din cu totul altă ștofă decît cei cu care se înhăitase, de-l mînă fie norocul, fie idealurile. Vladimir Tismăneanu (De ce a fost ucis Pătrășcanu?, în Arheologia terorii, Ed.Eminescu, 1992, p.58) îl caracterizează  ca ”dotat cu o inteligență și o cultură de excepție, beneficiar al unei formații universitare de prima mînă, inclusiv un doctorat în Germania”; intelectualii mai tineri ai partidului,  din anii ”ilegalității”, un Gr. Preoteasa sau un Miron Constantinescu, scrie același, ”îl venerau pur și simplu” (id., p.69). Un jurnalist străin, prezent în România anilor 1945-1952 își notase, în epocă, lucruri similare: ”un om agreabil și foarte instruit... A fost treptat marginalizat, tocmai din cauza calităților sale intelectuale, de tovarășii săi mai stupizi din PCR... În orice alt mediu, Pătrășcanu n-ar fi fost comunist” (Simon Bourgin, Sfîrșit de epocă în București, III, în revista ”22”, nr.49, 6.XII.1995). Într-o declarație solicitată de anchetatori, Harry Brauner subliniază și el latura seriozității intelectuale: ”...îi plăcea să lucreze cea mai mare parte din vreme... Era extrem de activ și își împărțea activitatea între Academie, unde se ducea dis de dimineață să cetească, Minister, Partid și munca pe care o depunea lucrînd la biroul său acasă” (Principiul bumerangului..., pp.194, 196). Ideile sale despre socialismul românesc  sunt de un liberalism care, în vremi ca acelea, nu putea să nu-i fie fatal. Soția sa relatează că el i-a împărtășit ”nemulțumirea că guvernul Groza a fost impus cu forța” (Principiul bumerangului..., p.304). Lui Radu Xenopol i-a spus că ”trecerea spre  o guvernare de democrație populară era mai bine să se facă evolutiv și fără bruscheță” (id., p.379). Lena Constante citează ideea lui, că ”existența partidelor istorice e o chezășie a independenței țării... și că în urma desființării partidelor istorice, numai prezența regelui în țară ne mai despărțea de anexiune la Uniunea Sovietelor” (id., p.172). Aceeași viziune au reținut-o și Elena Pătrășcanu (id., p.310) și Harry Brauner (id., p.653). Într-un memoriu, acesta din urmă rezumă atitudinea lui Pătrășcanu față de ruși: ”Toată problema sovromurilor era aspru criticată (de L.P.), spunînd că de fapt acestea nu numai că nu ajută țării, ci dimpotrivă, sunt un element de acaparare a bogăției în favoarea sovieticilor. În sensul acesta, considera Uniunea Sovietică (același lucru ca și Belu Zilber) drept un stat care, profitînd de rezultatul războiului, își extinde expansiunea în țările balcanice” (id.,p.189). Zilber îl socotea ”un socialist de tip occidental” (id., p.535), care nu putea ”accepta o democrație sovietică”, ci voia ”o democrație de tip burghezo-parlamentar, o democrație de tip occidental-american” (id., p.524). Chiar dacă e obținută prin metodele securisto-NKVD-iste, afirmația se coroborează perfect cu observația ziaristului pe care l-am citat anterior, Simon Bourgin: ”Între patru ochi, se spune că e adeptul creșterii ponderii intereselor americane în România” (”22”, nr.49/1995). Pătrășcanu făcea eforturi susținute (și riscante) pentru a-și vedea traduse în Occident cărțile (p.305). Era, categoric, un european, care credea în Arthur Koestler (Zero și infinitul), nu în Jdanov. Dacă la toate astea adăugăm și poziția sa apăsat națională (Înainte de a fi comunist, sunt român!), nu ”naționalistă”, cum îi imputa, cu ură, Dej2, și faptul că avea manierele și subtilitatea unui intelectual în toată puterea cuvîntului3, e limpede că nu putea avea altă soartă. Istoricul Ghiță Ionescu (Comunismul în România, Ed. Litera, Buc., 1994, p.183) o spune simplu: ”unele dintre acuzații erau adevărate” , numai că semnificația lor era ”în favoarea acuzatului”.  Admițînd, pentru o clipă, demersul la condițional, Tismăneanu și-l imaginează, dacă ar fi supraviețuit, ca pe un Gomulka român (loc.cit., p.69).

        Mai presus, poate, de acestea, e de remarcat un fapt: spre deosebire de copleșitoarea majoritate a comilitonilor săi, Lucrețiu Pătrășcanu avea ceva rar: caracter. În 1934, Kamenev se umilea la tribuna Congresului al XVII-lea al PCUS, turnîndu-și cenușă în cap și numindu-se ”cadavru ideologic” (”De zece ani, rușii nu fac altceva decît să se auto-calomnieze” - L.Troțki, Ma vie, Plon, Paris, 1935, p.617). La fel se prăbușiseră celebrii Laszlo Rajk, Rudolf Slansky sau Traicio Kostov,  acceptînd în cele din urmă colaborarea cu torționarii lor. (Doar Buharin a cutezat să ridice glasul, susținînd că ”mărturisirile acuzaților nu sunt esențiale decît într-o concepție medievală asupra justiției” (apud° Léon Poliakov, Les totalitarismes du XX-e siècle, Fayard, 1987, p.108).  Pătrășcanu a rămas superb inflexibil pînă la capăt, cu demnitatea unui erou de tragedie clasică. Cînd i s-a dat ultimul cuvînt, a rostit doar: ”N-am nimic de spus, decît să scuip pe acuzațiile care mi se aduc! Viața mea e scurtă, dar sunt oameni care o să urmărească această porcărie” (Principiul bumerangului..., p.746)4. A murit împușcat pe la spate chiar de anchetatorul  său, Iosif Moldoveanu. Au avut de cîștigat de pe urma morții sale Dej, Gh. Apostol, Al. Drăghici, N.Ceaușescu (cf. V. Frunză, Istoria  stalinismului  în România, Ed. Humanitas, Buc., 1990, p.410).

        Principiul bumerangului... e o carte zguduitoare, o ”piesă grea” în procesul moral al comunismului, un memento mai atroce decît L’Aveu (Mărturisirea)  al lui Arthur London pentru că nimic în el nu e ficțiune (deși, firește, aici abia ar putea începe, pe alt plan, o discuție despre ce e ficțiune  și ce e adevăr  în sutele de pagini de depoziții obținute prin chin și teroare).
_________________________________

        1) Ed. Vremea, Buc., 1996, 25.000 de lei; redactori: Nicolae Henegariu, Angela Dumitru, Cristina Cantacuzino, Silvia Colfescu; redactor coordonator: Mihai Giugariu.
        2) ”Caracterul totalmente stereotip al acuzațiilor politice, care nici măcar nu încearcă să fie raționale, plauzibile și coerente, poate servi perfect la mascarea adevăratului motiv al inculpării: dezacorduri și dispute... ale părților în conflict” (Herbert Marcuse, Le marxisme soviétique, NRF, Gallimard, col.”Idées”, Paris, 1963, p.149).
        3) ”Gheorghiu-Dej nu suferea nici un bacalaureat autentic dacă nu i se închina” (Belu Zilber, Monarhia de drept dialectic, Ed. Humanitas, Buc., 1991, p.71). Și unde pui că, pe lîngă complexul intelectual, Dej  mai suferea și de un ”complex de inferioritate politică din cauza relativ tîrziei adeziuni la partid” (V.Tismăneanu, loc.cit., p.73).
        4) V. și răspunsurile sfidătoare la interogatorii, e.g. pp.73, 75, 76 etc.

       George PRUTEANU
  Dilema, nr. 175, 17 mai 1996