Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.  

Vezi și Raport asupra obiectivului Patapievici
Vezi și Despre cîteva vorbe nechibzuite ale lui H.-R. Patapievici

ESEURILE ÎMPOTRIVIRII

1. Un dușman al poporului?

AVERTISMENT. Naționaliștii cardiaci
ar face bine să nu citească nici
cartea,
nici această cronică.

        De la Cioran încoace, nu s-a mai scris la noi eseistică politică atît de dură, de aspră, de nemiloasă la adresa feldeinței românești. Radicalismul inconcesivității lui H.-R. Patapievici1 îl depășește, atît în violența diagnosticelor, cît și în cea, elementară, a limbajului, și pe cel al lui G.Liiceanu. Prima treime a cărții, care dă sumbre și mîhnite tîrcoale întrebării Cum suntem? (noi, ăștia, carpato-danubiano-ponticii) și ce hram purtăm, e înspăimîntătoare. Oroarea vehementă a autorului se așează cu obstinație sub metafora cea mai infamantă, cea a excremențialului.

        EPO-/"MELO-PEEA FECALĂ".  Pe șleau spus, lui H.-R. Patapievici grosul poporului român nu-i place, nici în miezul abstract: "privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării" (Înapoi la chestiunea specificului național, p.63), nici în aspectul concret-carnal: "face să-i privești pe românii care alcătuiesc «adevăratul bobor» al oamenilor de bine avînd îngrămădite în minte toate pioasele aberații despre spiritualitatea națională și istoria postișă. Toate ies acum la iveală, ca excrementele"  (Complexul consensului pîngărit [sau efectul «29 ianuarie 1990»], p.27); mulțimea de români văzută de H.-R. Patapievici e o masă, o aglomerație diformă, hidoasă, grotescă, revărsată parcă din universul lui Hieronymus Bosch: "Ca într-un coșmar, aproape toți cei pe care îi întîlnesc se bîlbîie, își bîțîie ochii, dau din picioare ca apucații, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioțenii (...) Oamenii valizi în România de azi sunt tîmpii, flecarii, estropiații, gîngavii și crapuloșii (...) Românii au devenit un popor de oameni urîți, în  ambele sensuri..." (Înapoi la..., p.65). Îndreptări facile sau ameliorări nu se întrevăd: "Numai violența, numai sîngele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare" (id., p.63). În aprilie 1990, într-o scrisoare către Al.Paleologu, atmosfera din București e descrisă astfel: "Aici... suntem o mînă de lucizi înecată  într-un hîrdău de Fecale  Supurînd de Nestinsă putoare (...). Iliescu (...) se supune voinței populare, a cărei emanație urît mirositoare este" (Genitaliile puterii, pp.40, 41). Nici intelectualii acelei ore nu-i par mai breji: "Melopeea fecală întovărășește cu un ton just  revelația demisiunilor ireparabile. Intelectualii, poltroni și becisnici, asistă belferi la angoasele străzii" (id., p.42). Există și referiri mai directe, nominale: "Mânzatu, răspopit acum la anticomunism, se lipește de fotoliile puterii ca musca de căcat"... (Complexul..., p.19). O teză atribuită lui Eugen Simion, condensată în formula "estetica bună justifică etica proastă", provoacă eseistului o apoftegmă contondentă: "Chiar și într-o poiană de narcise, un căcat miroase tot ca un căcat" (id., p.43; așa e, totuși e o "luptă" între parfumul narciselor și dejecție). În finalul textului Cine suntem? , Patapievici declară că nu-i poate ierta " pe cei care s-au bucurat de propagarea fecalei, de înjosirea oamenilor, de murdărirea neamului meu" (p.58).  Ferocea pagină 63 preia și o spusă a lui Noica, dezvoltînd-o și disecînd-o istoriosofic, într-o notă de umor rău, masochist: "Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a  vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci (...), ne-au luat la urină slavii (...). Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa  temeinic au făcut-o (...); ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni ș.a.m.d. (...). Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii (...). (La 1948), inovație, au început să urineze și unii români peste români (...): care era mai șmecher se suia pe capul vecinului și-l pișa. Și cum toți românii e deștepți, urinarea a fost, din noul pașopt încoa’, generală" (Înapoi la...). Am polemizat cu autorul, în cîterva ocazii publice, în privința durității nesăbuite, grotești, a unor formulări.

        VERVA NEAGRĂ. Tot în acea primă treime la care m-am oprit, H.-R. Patapievici face dovada unor resurse încă nefolosite pînă acum: ironia groasă, faconda sardonică, deriziunea cruntă: în 1990, în CPUN, "Iliescu avea aspectul unui bivol vag plictisit de bîzîiala unor imbecili de tăuni care nu pricep regula jocului, distrăgîndu-l de la îndatoririle-i planetare". Electoratul e "entuziast și beat de dorința de a se lăsa din nou călcat în picioare", iar în special "țăranii înțelepți nu își amintesc să mai fi avut un așa volnic conducător, poate chiar de la Ștefan cel Mare" (Genitaliile..., pp.32, 33).  Cît despre profesoara de la Cluj, "Doina Cornea, e deja de domeniul evidenței în decăzuta noastră țară, a fost amanta Regelui Mihai, soția lui Coposu, curva lui Rațiu, s-a culcat cu securiștii care o păzeau, se făcea că ține greva foamei înfulecînd merindele trimise în ascuns de fiica ei, care a venit acum în țară să cumpere uzinele, se știe, extrem de rentabile, «23 August», «Republica» etc." (id., p.39). Clasicii socialismului bestial sunt numiți "frații Marx (mă gîndesc la Marx, Engels, Lenin și Stalin)" (Despre noroc și nenoroc în istorie, p.97). Un tablou din 1990: "Fosta președinție a consiliului de miniștri beneficiază în fiecare duminică de următorul aparat democratic (...): 12 camioane de armată cu trupe, 4 autobuze cu burduf pline cu trupe de miliție, un lanț continuu format din 18 TAB-uri (...), plus un număr nedeterminat de milițieni ordinari înarmați cu bastoane sau călare. Aspectul este, ce să mai vorbim, pașnic" (Complexul..., p.21).

        TRAGISMUL MEMORIEI.  H.-R. Patapievici a fost printre cei duși, în decembrie 1989, la Jilava. Descrierea acestei experiențe e una dintre cele mai cutremurătoare pagini pe care le-am citit în legătură cu finalul sanguinar al vechiului regim și apoi mascarada descinderii, deus ex machina, a celui nou. În gravarea josnicului, a cruzimii tîmpe, a oribilului, a infamiei idiot-torționare, autorul atinge nivelul insuportabilului. De la clasa a VII-a încolo, aș preda în școală această bucată de 5 file, ca elevii să aibă o idee despre latura scîrboasă a comunismului real.
        (Urmare și încheiere în numărul viitor)

2. Un dușman al regimului

        În vechea logică totalitară, bietul căpitan Soare avea dreptate să-l ia în colimator pe H.-R.Patapievici: el este, realmente, un dușman al regimului. Un dușman doar ideologic, e drept, dar, probabil, cel mai crîncen. N-am citit analize mai aspre1 ale stării politice românești de azi. Prezint cititorului cîteva din țintele eseistului:

        NAȚIONALISMUL GĂUNOS. Patapievici deplînge transformarea sentimentului național în naționalism găunos, preocupat nu de ameliorarea prezentului , cît de glorificarea trîmbițatei măreții a trecutului (depărtat și apropiat). Naționalismul tribal practicat la noi cultivă insidios repulsia față de politică, pe care o proclamă responsabilă de corupere și fărîmițare; idealul ar fi "consensul" gregar și iubirea-de-țară la modul global, lăcrimos  și clamoros. "Naționalismul nostru verbal se împacă foarte bine cu superficialitatea, indolența și indiferența cu care ne urmărim interesele naționale specifice" (De ce îmi displace naționalismul nostru, p.111). Fie-mi îngăduit să inserez aici o anecdotă:

       Peștișorul de aur s-a zbenguit prea tare și a căzut pe uscat. Se zbate, dîndu-se de ceasul morții, cînd trece pe acolo un om nădușit și neras, cu o coasă și o desagă în spinare.
       -Țăranule, imploră peștișorul, fă-ți pomană și aruncă-mă înapoi în apă și am să-ți îndeplinesc orice dorință!
       La care individul îi aruncă o privire cruntă și, călcîndu-l  cu sete în picioare, îi răcnește:
       -Pă cine faci tu "țăran", mă,  jigodie, ‘ț’ morții mă-tii ?! 
  

care ilustrează spectaculos de simplu vacuitățile fanfaronadelor tipice nouă.

        "REGIMUL ILIESCU". Opinia lui Patapievici e că regimul actual e eminamente "personalizat", întrucît totul trece prin mîinile lui Ion Iliescu (p.145), care ar avea "aceeași putere ca și N. Ceaușescu" (p.145). Obiectivele acestei guvernări "demagogice" , care "nu e de stînga", ci poate fi caracterizată ca un "colectivism oligarhic" (p.147), sunt "regresive" (p.146). Regimul este "clientelar" (p.148), iar clienții săi sunt componenții rețelei de trafic și influență a economiei subterane (p.152). Adevăratul partid de ocîrmuire al României actuale nu e PDSR (sau alianța cunoscută), ci "partidul administrației de partid și de stat a vechiului regim Ceaușescu" (p.152), ale cărei năzuințe complementare sunt etatismul colectivist  ("colectivismul administrativ") și autoritarismul social.

        "CASTA APARATULUI DE STAT". Acest quasi-partid lăbărțat și tentacular își are cea mai solzoasă încarnare în ceea ce eseistul numește "casta aparatului de stat". Membrii ei se concep drept cetățeni de mîna întîi față de ceilalți băștinași, care sunt de a doua. Aici autorul dezvăluie trei fraude mentale: identificarea unei tagme cu "trupul mistic al Statului" (p.159), pe care societatea civilă ar trebui să-l adore spăsită; ideea că Statul e un sistem închis și privilegiat; ideea că Statul  (și nu dreptul!) e sursă a legalității. De aceea dosarele Securității, e.g., pot fi consultate numai de membrii Castei.

        "OMUL NOU". Motivul funciar al "catastrofei identitare" (p.81) de pe plaiurile noastre este, după H.-R.Patapievici (și aici îl aprob fără rezerve) "proliferarea vicioasă a unui tip uman respingător" (p.92), omul nou, produs al unor tare istorice exacerbate de anii totalitari. Trăsăturile acestuia, în rezumat, ar fi:

                -nepăsarea de ansamblu;
                -admirația "patriotică" pentru Casa Poporului, că e măreață;
*
                -oroarea de concurență, apetența izolaționistă;
                -complacerea în derizoriu;
                -sindromul "să moară capra vecinului";
                -"urăște capitalismul și detestă proprietatea privată a altuia" (p.93);
                -complexul persecuției;
                -cultul locurilor comune melodramatice;
                -obsesia comploturilor anti-;
                -sensibilitatea la lozinci și muzică țigănească;
                -scîrba de elite;
                -fascinația violenței;
                -antipatia față de idealism;
                -credința în Stat ca sponsor universal și al fiecăruia;
                -idealul voievodului dur și luminat;
                -neîncrederea în munca intelectuală.

        DISCRIMINAREA NAZISM/COMUNISM. H.-R.Patapievici e unul din cei mai neostoiți adversari ai plasării comunismului pe o treaptă superioară nazismului. Steaua roșie, spune el, a fost la fel de bestială structural ca și zvastica, iar cantitativ, de zece ori mai "eficace", mai sîngeroasă: comuniștii au exterminat 60 de milioane, naziștii "doar" 6. Numai la noi, afirmă autorul, au fost 1.000.000 de deportați între 1948 și ‘64, dintre care 500.000, exterminați. Totuși, constată Patapievici, "opinia publică internațională e departe de a înțelege că ideea comunistă este tot la fel de pernicioasă ca și ideea nazistă" (p.202)*. De aceea propune, pentru anihilarea acestui "refuz al memoriei", modelul evreilor, prin, de pildă, înființarea unui "Institut Internațional al Exterminării Comuniste" (p.203). Argumentația sa, înverșunat formulată, se bazează pe egalitatea de fond a crimelor "împotriva umanității" cu cele "în favoarea ei" (p.211). De ce ar ierta mai ușor cadavrele dinspre stînga decît cele dinspre dreapta?

        BISERICA ORTODOXĂ.  Smerit în fața Dumnezeirii abstracte, eseistul din Politice  își exprimă acute nemulțumiri față de Biserica Ortodoxă ("nu mă regăsesc deloc în ea", p.242) ca instituție  și față de unii dintre slujitorii ei nevrednici, de sus pînă jos ("preoții noștri nu știu să fie împreună cu tine: ei te călăresc neglijent, de la distanță... Preotul care a slujit cadavrul tatălui meu discuta cu precădere despre casetofoane și haleală", pp.242, 241).

        DECI: Raisonneur îndîrjit al vremii sale, candid și feroce, dedat cu, surprinzător, egală patimă, colcăielilor clipei ca și absolutului ideii, trecut cu aceeași atenție prin sursele originare ale filozofiei ca și prin cotloanele Jilavei și ale "tranziției", aristocrat al stilului pe care însă nu ezită să-l ancanaieze cînd materia o cere, iubitor de Dumnezeu, dar inamic al birocratizării Lui, propovăduitor al liberalismului democratic și nesulemenit, partizan al elitelor și al votului censitar, trist meditativ în fața românității, dar oripilat de rrromânism, adversar al oricărui principiu (roșu sau brun) de degradare a omului  - H.-R.P. e o întrupare a maniheismului subtil și profitabil.
_____________________
         
1) H -R Patapievici, Politice (cu ilustrații de Dan Perjovschi), Ed. Humanitas, Buc., 1996, 304 p.
          *) Am rezervele mele față de aceste aserțiuni simplificatoare. Le voi dezvolta în altă parte.
          V. și
[ Despre cîteva vorbe nechibzuite ale lui H.-R. PATAPIEVICI ].

        George PRUTEANU       
Dilema, nr. 173, 174 - 3, 10 mai 1996