Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.   

CIORAN, ÎNTRE LIICEANU ȘI BAUDELAIRE

I

            Cu orice risc, voi începe ”memorialistic” acest comentariu, descriind, cît pot de repede, relațiile mele cu textele celor doi autori ai cărții de față*. Primul Cioran, chiar Précis de..., mi-a căzut (acesta e cuvîntul) în mînă acum vreo 20 de ani, fiindu-mi trimis (din Anglia, mi se pare), într-un mod clandestin și misterios, de un amic de demult (amic și atît!), actorul și eseistul Ion Omescu. Un emisar, necunoscut mie, mi-a strecurat cartea în palmă, undeva, în aglomerația unei librării, și s-a pierdut imediat în mulțime...

            Și întîlnirea dintîi cu scrisul lui Liiceanu a avut  ceva ”conspirativ”. Apăruse Jurnalul de la Păltiniș care, din cauza tirajului infim, era de negăsit. Un grup de amici am ”închiriat” un exemplar, am cotizat, și o rudă de încredere  ne-a tras (ilegal!) patru exemplare la un xerox, acțiune destul de curajoasă în acel timp în care aparatele de reprodus și multiplicat aveau un statut asemănător cu al mitralierelor.

            Ambii autori mi-au procurat, primordial, teribile delicii stilistice, care dădeau șocului mental o componentă aproape vicios voluptuoasă. (Am mai pățit asta cu Călinescu și cu încă un om de litere și imagini, nu chiar depărtat de Liiceanu...). Pe Cioran îl citeam, dincolo de rău și de bine, dincolo de sens și idee,  adesea cu voce tare (gueuloir altruist!) și urechile îl primeau ca pe un fel de uvertură la ”Tannhäuser  tradusă în proză. La fel  le-a fost dat  multor pasaje din Epistolar-ul lui Liiceanu. Am căutat să transmit și  altora exaltarea mea; cel puțin,  ”Genealogia  fanatismului”  și post-scriptumul ”Te poți supăra pe un asemenea om?”  le-am ”declamat” de nenumărate ori în public, inclusiv în seminarii studențești sau la televiziune.

            Iată-i acum pe cei doi împreună, complici la aceeași aventură a spiritului. Un Liiceanu iscoditor, aflat în căutarea devenirii  lui Cioran, dar si, discret, a probelor de eficacitate a peratologiei (teoria limitelor).Un Cioran de o bonomie cinic-senină, avînd curajul și vlaga minunată  de a-și privi și gîndul și soarta nescîrbit (ca să-l parafrazez pe Baudelaire  care scria, într-unul din Jurnalele  sale: ”sinceritatea absolută - mijloc de originalitate” 1 și cu care Cioran are multiple, semnificative afinități2 ).

            Primul text al cărții merge pe urmele ”scepticului de serviciu al unei lumi în declin”,  refăcînd biografia exterioară și interioară a locatarului din strada Odéon 21, după ce, în prealabil, i-a sondat ascendența, spre a vedea  în ce măsură aceasta a participat la ”genealogia abstractă a unui suspin imemorial”. Paragraful  De la prăpastiile vieții interioare la angajamentul politic  nu ocolește tribulațiile în perimetrul extremei drepte ale tînărului gînditor care, atunci, vedea  în Căpitan figura care ar fi  fost capabilă să scoată ”o țară de șmecheri, de sceptici și de resemnați”  de sub destinul de mediocritate, prin ”teroarea fecundă”.  Înaintînd, G.Liiceanu descoperă, în acel episod de rătăcire, rădăcinile pan-scepticismului  lui Cioran, care este ”expresia prelucrată filozofic a unui regret infinit și replica dată iar și iar la acest exces al tinereții” (p.33). Eseistul află și în aspectul fizic al unui manuscris din 1940 (Îndreptarul pătimaș), descris cu o virtuozitate de zile mari3), ”halucinanta mărturie grafică a insolației gîndirii” (p.37).
            Un punct crucial în traiectoria cioraniană e schimbarea limbii, pentru care bobîrnacul decisiv a fost dat, paradoxal, de o tentativă de traducere în românește  din Mallarmé. Aici devine operațională doctrina lui Gabriel Liiceanu :
căci dacă limba este limita care ne conferă o identitate în ordinea spiritului, părăsirea unei limbi înseamnă: a-ți da altă limită (finis), altă de-finiție... Fenomenul ...echivalează cu o moarte și  cu reîncarnarea în alt trup lingvistic”  (p.40), sau, în direcție abisal psihologică, cu lepădarea de un trecut ancombrant. Să observăm că analiza lui G.Liiceanu este ea însăși o traducere.
            Instalat în noul idiom, Cioran cucerește notorietatea. El își păstrează nealterată, în străfund, afecțiunea intelectuală pentru limba maternă (v.p.49) , dar se dedică aprig și definitiv celeilalte, pe care și-o asumă ca pe o asceză, ca pe o ”cămașă de forță”  care să-i disciplineze febrilitatea: ”toată opera (sa) franceză  e rezultatul întîlnirii paradoxale dintre dogorîtor  (Cioran,
n.gp) și rece” (limba, de “juriști și logicieni”; p.49), dar și al orgoliului rănit al unui ”om născut într-o cultură mică”. 

            Despre alte întîlniri  ale lui Cioran, y compris buna întîlnire dintre fierbintele dezabuzat  de la Paris și fierbintele tensionat de la București voi  vorbi săptămîna viitoare.

II Întîlniri cruciale

       Spuneam, în foiletonul anterior, că demersul lui Gabriel Liiceanu* are un traseu epic-biografic (interior/exterior); așa e direcționată analiza din studiul ce deschide cartea; așa, și dialogul. Această linie a favorizat scoaterea la iveală a întîlnirilor  marcante (sau măcar memorabile) ale lui Cioran.     

        MOARTEA. "Familiarizarea"  cu moartea e cunoscută din multe mărturii cioraniene (v., e.g., convorbirea cu Fritz J. Raddatz, în Convorbiri  cu Cioran, Humanitas, 1993). În spovedania către Liiceanu apare o imagine nouă și dintre cele mai blasfemiatoare (de talia celor din Lacrimi și sfinți: el sărutînd o sfîntă, Dumnezeu în brațele unei prostituate etc.):

"Eram prieten cu groparul (...). Știa că pentru mine cea mai mare plăcere era să-mi dea cranii. (...)  Îmi plăcea să... îmi plăcea să joc fotbal cu cranii"4 (p.73).

Cine a văzut filmul realizat de G.Liiceanu și Sorin Ilieșiu, nu poate uita surîsul auto-ironic-ghiduș-culpabil care însoțea evocarea acestor grozăvii de un cinism ludic, de o candoare morbidă.

        CĂRȚILE. O altă întîlnire decisivă a fost cea cu cărțile, în ciuda faptului că un "grădinar"  l-a apostrofat în adolescență:

"-Dom'le, de ce citești, dom'le, tot timpul? -Că-mi place,... că așa, că pe dincolo... -Nu acolo veți găsi un răspuns la ceva, nu, nu din cărți, nu în cărți trebuie căutat".

(Există o predilecție în amintirile lui Cioran pentru oamenii cu aparență măruntă, situați la parterul piramidei  sociale a spiritului - cărora tocmai acel par terre  le dă o priză aparte la real).  "-Ați fost unul dintre cei mai teribili cititori ai secolului", îi spune Liiceanu:

 "-Am citit enorm, este adevărat. Am citit enorm toată viața, am citit ca un fel de dezertare. Am vrut să intru în filozofia, în viziunea altuia. Este o fugă, în cărți, un fel de a scăpa de sine" (p.75), "sînt un cititor înrăit" (p.25).

Observ că, pe lîngă motivația evazională a lecturii, ca abandon al eului copleșitor, transpare aici și o alta, cea "imperialistă", subsumarea altor spirite, înglobarea lor, integrarea, pătrunderea în afacerile lor interne.

        ȚUȚEA. O imagine de un umor subțire și grotesc (dacă se poate așa ceva) este cea a junelui Petre Țuțea, pe care Cioran și-l amintește astfel (sîntem în anii '30):

 "A cumpărat Pravda - eram nu departe de Palatul Regal - , și-a făcut cruce și a sărutat jurnalul. Nu știa un cuvînt rusește. Așa, pe stradă, a sărutat Pravda. Era marxist atunci; un marxist înfocat, mistic"  (p.83).

O dată cu vîrsta, memoria inteligențelor de vîrf condensează faptele (în fond și în expresie) pînă la nucleu; evocările fugitive ale lui Cioran au un ce dramatic, o mizanscenă felliniană: Pravda sărutată pe fundalul Palatului Regal

        NAE IONESCU. La Nae Ionescu, clipul cel repede ce ni se dă, dramatic și el, exhibă dualismul funciar al acelui  aventurier al gîndirii, al  mondenului abisal, al dialecticianului navetînd între lumea ideilor adînci și cea a cancanurilor înalte.

 "La un moment dat - cred că eu i-am dat ideea - a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte și  mi-a spus: «Știi  la ce m-am gîndit tot timpul cînd vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin șeful poliției»" (p.85).


        RĂZBOIUL. Coasta inebranlabilă de ardelean sentimental (!) și cumsecade (!) e pusă în evidență de o întîmplare personală; după penibila capitulare a Franței, nemții intră în Paris, pe Boul
' Mich'; din partea cealaltă a bulevardului, o altă coloană aduce prizonieri francezi:

"lucrul  m-a impresionat foarte tare, m-am repezit și am cumpărat  - tutungeria era chiar în spatele meu -, 20 de pachete de țigări și, fără să mă apropii prea mult, le-am aruncat spre soldați. Toți s-au aplecat să le ia și atunci neamțul ia pușca și o îndreaptă spre mine..."

Restul interesează mai puțin. Dar sper să  nu fiu înțeles melodramatic, că, vezi d-ta, de fapt Cioran "iubește omul", bla-bla, și mizantropia lui nu e decît o crustă, zgîriați-o și veți da de o inimă de aur etc. Ar fi să cad în confuzia pe care a condamnat-o atît de vehement și expresiv Proust, în Contre Sainte-Beuve, cea dintre omul operei și omul empiriei.

        CAMUS. Poate că cea mai expresivă  întîlnire și mai bogată în teatralitate ca și în semnificații dedesubtice (pînă și la limbaj) este cea cu Albert Camus. Reputatul gînditor, în plină vogă, citise,

"de la Gallimard, manuscrisul  la  Précis de décomposition și mi-a spus următorul lucru: Maintenant il faut que vous entriez dans la circulation des idées. -A!  zic, f... mama mă-tii! El să-mi dea mie lecții, vous comprenez, cu cultura  lui de învățător! Citise cîțiva scriitori, n-avea nici trace de culture philosophique și-mi spune: Maintenant...  Ca unui elev. Am plecat. A fost foarte umilitor pentru mine să-mi spună să intru în circulația ideilor, ca și cum aș fi fost un debutant de provincie. Dar știți, așa, cu un aer superior (...) ...Un tip cu cultură de institutor..." (p.108).

Terapia prin scris a lui Cioran a avut și rolul de a-l mîntui de condiția precară de  provincial al Europei; lupta sa, vizibilă sau invizibilă, cu complexul de reprezentant al unei "culturi mici", amintește de îndîrjirile altui mare ardelean: Titu Maiorescu.

*

        Cred că întrebarea fundamentală pe care i-o pune lui Cioran Gabriel Liiceanu este cea de la p.81: "(...) Repetați cu un talent excepțional tot ce s-a spus de la Ecleziast încoace. Care considerați că e noutatea cu care veniți? " , la care filozoful răspunde că e "intensitatea experienței ".

        Dar există și o întrebare posibil-revelatoare pe care G.Liiceanu nu i-a  pus-o: cea despre stoicismul său, despre dimensiunea filozofică a celebrei sale modestii. Fire izolată, cu, încă de timpuriu, sentimentul  unicității, Cioran s-a complăcut totuși fără grimasă în medii depersonalizate: cămin, hotel, cantină... Poate că acestea i-au furnizat acel vomitiv de care vorbește în Précis...: spectacolul omului.

        Dubla carte a lui G.Liiceanu are un cusur major: e prea scurtă.

__________________

               *) Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E.M.Cioran urmat de Apocalipsa după  Cioran (Trei zile de convorbiri -1990), Ed.Humanitas, Buc., 1995, 128 p.

            1) Rachete, în Baudelaire, Jurnale intime, trad. de Liliana Țopa, EPLU, Buc., 1968, p.278

                2) BAUDELAIRE: ”Nu am convingeri, așa cum o înțeleg oamenii secolului meu, pentru că nu am ambiții”  (Inima mea așa cum este, ed.cit., p.297).  /  CIORAN: ”Priviți în jurul vostru: pretutindeni, larve care propovăduiesc... Mi-e de ajuns să-l aud pe careva vorbind sincer de ideal, de viitor, de filozofie..., ca să-l socotesc dușmanul meu” (Précis de décomposition, Gallimard, 1989,p.10).
              • BAUDELAIRE: ”Sentimentul singurătății (s.C.B.) încă din copilărie. In ciuda familiei..., sentimentul unui destin veșnic solitar”  (id.). /  CIORAN: ”...un fel de orgoliu dement: eu nu sînt ca ceilalți... Eu n-am destinul celorlalți...” (Itinerariile..., p.78).
              BAUDELAIRE: Să fii un om util mi s-a părut întotdeauna ceva hidos” (id., p.296). / CIORAN: ”...idealul de a trăi ca parazit...ca om care nu muncește în sensul obișnuit al cuvîntului”  (id., p.92).
              BAUDELAIRE: ”Pentru a te lecui de toate, de mizerie, de boală și de  melancolie  (s.G.P.), nu e nevoie de altceva decît de  pofta de lucru” (id., p.327). / CIORAN: ”Dacă nu aș fi scris, stările depresive pe care le-am avut în viață m-ar fi dus fără îndoială la nebunie sau la ratare completă... Important a fost scrisul ca terapie” (id., p.69).

                3) ”De-a lungul unei pagini, litera își schimbă de mai multe ori dimensiunea și, cînd aplecată spre dreapta, cînd îndreptîndu-se iar, alternînd asceza distantă cu o cordialitate șleampătă și copilăroasă, ea pare că năzuiește neîncetat spre o formă de echilibru care se refuză... Textul dobîndește de aceea o mobilitate neliniștitoare... Intregul se naște prin acumulări de nesfîrșite indecizii, prin consimțire la starea de insurecție grafică. Hîrtia pare că a fost cotropită de o armată fără identitate, care s-a lățit peste un spațiu lipsit de determinări... Niciodată galopul literelor nu a fost atît de năvalnic, de dezmățat, de superb orgolios...” (p.37).

              4) Cedez racursiurilor memoriei și-mi amintesc că Andrei Pleșu îmi povestea odată, la Valea Vinului, uimindu-mă foarte,  că filozoful  Noica se uita la televizor la meciuri de fotbal (deși nu știa, desigur, cine se înfruntă și care e miza). Am exprimat atunci bănuiala că-l interesa, de fapt, die Fussballigkeit, "fotbalitatea"...  

       George PRUTEANU
Dilema, nr. 159, 160, 26 ian. și 2 feb. 1996