|
|
|
POTICNELILE "CĂDERII" ÎN PREZENT
Cartea
lui Vladimir Pasti1 e o mixtură de istorie şi radiografie a
celor şase ani de după 1989, din două puncte de privire: cel politic şi cel
economic. Autorul este un membru de vază al Grupului Un Viitor Pentru România,
adică unul dintre acei (după propria sa caracterizare) "buni cunoscători şi
ai istoriei şi ai intereselor reale din spatele retoricilor cu privire la
relaţiile internaţionale şi, mai ales, ai mecanismelor de decizie din
cancelariile occidentale şi birocraţiile internaţionale" (p.208). Pe
lîngă aceste calităţi "de grup", Vladimir Pasti dispune de o certă capacitate de
desfăşurare analitică (acea "linişte" epic-ştiinţifică, de a înainta, chiar şi
pe terenuri accidentate, pas cu pas în direcţia urmărită) şi de o remarcabilă
claritate, ceea ce nu e deloc de neglijat, în contextul de bălmăjeală doctrinară
autohtonă. Discursul se desfăşoară fluent, fără opinteli, cu un ton în general
egal şi cu o învăluitoare aparenţă de savantă neutralitate (cu excepţii pe care
le voi semnala); unele "burţi" se datorează, poate, aridităţii domeniului cu
pricina.
Principalele teze ale cărţii sunt dominant negative. În România a avut loc
o "revoluţie fără duşmani". S-a instalat, şi dăinuie şi azi, o putere care nu
guvernează ("în locul guvernării rele de dinainte de revoluţie, acum nu
avem nici un fel de guvernare", p.48; "noul sistem...nu asigură o
conducere politică reală a societăţii", p.86). S-a înlăturat comunismul, dar
nu s-a instaurat democraţia ("noul sistem politic nu seamănă cu
cel vechi, dar nu a realizat nici una dintre aşteptările revoluţiei, pentru că
nu este democratic", p.86). Avem multe partide politice, dar nici
unul nu are vreo politică ("în cazul partidelor apărute după
revoluţie, demagogia nu ascunde în spatele ei nici un obiectiv politic major",
p.168); mai mult: autorul nici nu le întrevede vreo "şansă să ajungă partide
politice autentice", pentru că sunt "un soi de grupări de sprijinitori ai
unor pretendenţi " (p.170); lipsa de auditoriu, în populaţie, a partidelor
politice le sorteşte unui viitor, după opinia d-lui Pasti, sumbru: "ele riscă
să se topească pur şi simplu, nemairămînînd din ele decît grupul de lideri şi
anturajul lor imediat" (p.231); aici, generalizarea mi se pare excesiv de
neagră, căci nu pot imagina retragerea integrală a populaţiei, sau chiar numai a
grosului ei, din politică, într-un fel de nou "boicot" al istoriei. Se vor
"topi" acele partide care s-au născut fantome, simple cluburi politicianiste,
firave căpşoare pleşuve fără trup. Pe plan social-economic, autorul constată o
gravă schimbare în rău ("peste nouăzeci la sută din populaţie a
sărăcit material şi se degradează spiritual, uman şi chiar biologic", p.37);
în schimb, prosperă o elită de "să zicem unu la sută", pe care "sistemul
administrativ, cel judecătoresc, poliţia" o "tratează preferenţial,
dezavantajînd oamenii «de rînd»" (p.36). În fine, global vorbind, avem
economie de piaţă, dar nu capitalism (p.293).
Cu alte
cuvinte, nici revoluţia, nici cei care au "cîştigat-o" sau au "confiscat-o" n-au
ştiut şi nu ştiu nici acum ce vor şi ce e de făcut. Guvernanţii nu au controlul
fenomenelor tranziţiei, populaţia nu are controlul puterii politice ("a
sesizat că rolul ei se reduce doar la a legitima accesul la putere a - sic -
unor oameni pe care nu îi poate influenţa apoi în nici un fel", p.137),
nici măcar membrii partidelor nu au controlul deciziilor în formaţiunile lor:
hotărîrile nu se iau în "aşa-zisele organisme colective de conducere", ci
"în cercuri mult mai restrînse, adesea informale" (p.163). În aceste
condiţii mîloase, cine are, de fapt, puterea? Răspunsul lui V.Pasti e net: "bătălia
pentru putere s-a tranşat atunci, în ianuarie-februarie 1990" (nicidecum în
alegeri, nici în 90, nici în 92) şi anume "în favoarea...tehnocraţiei
industriale" (p.104) sau: "puterea reală se află acolo unde sunt
concentrate resursele, adică în economie în general şi în industrie în special"
(p.239).
În "macro", cum ar spune dl.Văcăroiu, nu resping viziunea lui V. Pasti, la
"micro", însă, am anumite obiecţii. Observ, mai întîi, o contrazicere flagrantă
în privinţa ţelurilor revoluţiei; la p.47, ea "nu s-a îndreptat atît
împotriva unui sistem politic,...cît împotriva unei guvernări", pentru ca la
p.58, lucrurile să se răstoarne cu 180 de grade: "revoluţia s-a ridicat
împotriva sistemului politic, al - sic - instituţiilor sale".
Ori-ori?! Partidele aliate PDSR-ului sunt caracterizate glacial (PSM a jucat "un
joc dublu, beneficiind de micile privilegii şi avantaje pe care i le putea
acorda o administraţie care îi era obligată, dar refuzînd să împartă cu aceasta
responsabilitatea actelor guvernării", p.219; PRM oferă "o imagine
clasică a paranoiei", p.222; PUNR "a sfîrşit prin a fi un simplu grup de
oameni care doresc să-şi asigure un loc călduţ în societate", "un aliat nesigur,
incomod şi compromiţător", pp. 224-6), dar, în timp ce FSN-ului din 90 i se
trec cu vederea, prin pură escamotare, marile incorectitudini primordiale:
transformarea în partid politic (adică şi arbitru şi jucător) şi aritmetica
dictatorial-frauduloasă a CPUN-ului: 50% el, 50% celelalte partide, PNŢCD e
ironizat şfichiuitor pentru primirea lui M.Cosma (pp.172 şi 272).
Intelectualitatea umanistă şi opoziţia sunt tratate în cartea d-lui Pasti cu o
asprime care ia uneori forme nejustificat acide, zeflemisitoare, tendenţioase.
Paleologu e luat peste picior ca "ambasador al golanilor" (p.160). "Disidenţii
proveniţi din elita culturală" (şi, în genere, intelighenţia opoziţiei)
sunt caricaturizaţi pentru pretenţia lor ca aceia care "au făcut parte
din fosta nomenclatură...să se dea acum la o parte pentru a face loc altora"
(p.152), "oful cel mai mare al opoziţiei, anume că erau tot aceiaşi"
(p.175; se vede limbajul persiflant).
Intelectualitatea umanistă e văzută ca un fel de
ceată buimacă şi pisăloagă, cu capul în norii purităţii intangibile şi cu
picioarele cam scufundate în obscure malversaţiuni ("intelectualitatea
umanistă...a apelat chiar şi la sprijinul lumii interlope, din mijlocul căreia a
recrutat un soi de echipe de şoc", p.243; bizară afirmaţie şi gravă: sunt
foarte curios care dintre cărturari au recrutat asemenea comandouri).
Dacă sunt de acord cu dl. Pasti că monarhia nu reprezintă actualmente o
soluţie, nu-i gust şi nu-i aprob deloc ironia îndreptată numai împotriva regelui
şi a anturajului său pentru constantele "eforturi de a obţine o nouă viză"
(p.186), cînd mult mai mult ar fi meritat sarcasmul autorităţile care,
capricios şi arbitrar, ba i-o dădeau, ba nu i-o dădeau, încălcînd, în fond,
dreptul elementar al unui om de a veni cînd pofteşte în ţara lui. De
asemenea, mi-e greu să înţeleg despre ce "revoluţie din 1946-1948" (care
ar fi distrus structurile de proprietate vechi) vorbeşte dl.Pasti la
p.177; eu ştiu că între 1946 şi 1948 n-a fost nici o revoluţie, ci o
preluare samavolnică a puterii de către ocupantul străin şi cozile sale
de topor numite comunişti (perpetuate numai prin fraudă pînă tîrziu). De ce s-ar
numi "revoluţie" faptele lor şi de ce ar avea acelea vreo legitimitate, numai
dl.Pasti ştie. La urma urmelor, cecitatea mea e explicabilă: fac parte din
intelectualitatea umanistă...
P.S. În această calitate, mă simt dator, deși jenat, să semnalez autorului acestei cărți, în ansamblu sagace și profitabile, că a scăpat un număr prea mare de inadvertențe gramaticale, de genul celor două pe care le-am evidențiat în text prin "sic" (cf. și pp.50, 58, 104,111,146,156,167,249,252,254 etc.) __________________________________
1) România în tranziţie / Căderea în viitor, Ed.Nemira, Buc., 1995, 332 p., 6000 lei
|
|
