Lucrețiu Pătrășcanu a spus, săracul, la Cluj, prin 47, că înainte de a fi
comunist, el e român. O propoziție eare n-a fost gustată nici de Tătuca
Stalin, nici de locțiitorul său în Republica Populară Română, nea Gh.
Gheorghiu-Dej - și care l-a costat viața, după ce frățiorii săi întru idealuri
de secerat și ciocănit l-au adus în așa hal în pușcărie, încît își pierduse
mințile și-și mînca propriile fecale.
Și despre Mircea Dinescu
ar trebui să strigăm o frază similară: înainte de a fi disidentul cu Securiști
la poartă și Philips mascați (Philips face lucrurile mai bine!), care-i
trîntea verde în față Marelui Cîrpaci Roșu lucruri care-l îngălbeneau și pe
care numai mărunțica profesoară de la Cluj mai avea tupeul sa i le spună pe
șleau, înainte de a fi băiatul luat pe umerii Revoluției-de-cacadîr și dus la
Televiziune unde, cu ochii cît cepele sau cît CPUN-ul, ne arata febril semnul
încornorării (V), proclamînd premonitoriu și inconștient victoria
învinșilor asupra învingătorilor, înainte de a fi cepeunistul turbulent și
artezian, scărmănîndu-și cu o mînă preopinenții și cu cealaltă chica frugală,
înainte de a fi starostele arhi-încondeiat al Breslei Condeierilor, misie în
care a mai dovedit o dată idealiștilor increduli că mai bine se înțelege
Socrate cu Xantipa decît poezia cu contabilitatea - înainte de toate
acestea... (fraza mea, îmi dau seama, tinde să semene cu începutul unei poezii
proletcultiste: "înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine, înainte
de bla-bla-bla este cuvîntul PARTID" - dar, am început-o așa, mi-o asum, o duc
pîn'la cap)... înainte de toate cele enumerate, din care Dumnezeu știe ce va
rămine, Mircea Dinescu e scriitor.
Un scriitor care de mic a
fost precoce. Matcă îi fu Slobozia și tot pe jgheabul Sloboziei i-a curs pînă
azi destinul (Marin Preda, reluat apoi și de Alex Ștefănescu, îl definea în
principal ca pe "o ființă libera"). Lucian Raicu îi descoperea chiar
"harul mozartian", ce mai încolo și-ncoace, frumosul mucos din Slobozia,
la 17 ani, ia Bucureștii în piept, debutează spectaculos în Luceafărul
lui Bănulescu și, peste numai 4 ani, la vîrsta la care multă lume mai stă la
coadă la Poșta Redacțiilor, el înșfacă deja un premiu de debut al Uniunii
Scriitorilor, iar după încă cinci ani. realizează un fel de Marele Șlem și
umflă simultan atît premiul Uniunii, cît și pe cel al Academiei, trimițîndu-și
fanii în delir și pe dușmani în spitale.
Pe atunci, deși intrase
într-un "anturaj" de romancieri cu gură spurcată, unul din bălțile Brăilei,
Fănuș Neagu, altul din imașurile Siliștei-Gumești, Marin Preda, deși, zic, de
la asemenea elemente, junele, necoptul și încă nefriptul Mircea nu putea
învăța decît un limbaj pezevenghi și frust, năvalnicul trubadur al Sudului
sălbatic mai zăbovește o vreme în stratosfera romantismului de macadam și a
suprarealismului de bloc. Aici, Dinescu se zbenguie, se alintă și se
împanașează cu har pînă la Dumnezeu și înapoi, duce mai departe miezul
inconformist din Labiș, de unde l-a oprit tramvaiul blestemat, dar fără
iluzionările patetice ale căciularului din Mălinii Sucevei, e îngîndurat cu
pompă și îngîmfat cu vino-ncoa, cîntă beția și beatitudinea, ciupește sfircuri
de cometă și pulpe de fecioare, e ba Rafael, ba Pîcă și Pucă, înger în blugi
și derbedeu celest (golan n-a vrut să fie!). Cu buletinul lui Serioja Esenin
în buzunar și secretul lui Marc Chagall în suflet, Mircea Dinescu plutește
peste cîrciumi și piețe, peste poduri și Dacii. Are cohorte de draci în el
(n-ați uitat cum se chema romanul confratelui său francez întru precocitate,
Raymond Radiguet: Diable au corps) și, pe măsură ce trece de 30 de ani,
devine tot mai al naibii, candoarea insolentă și narcisiacă de pe cînd "eram
tînăr (Doamnă) și vinul mă știe pe de rost" se acrește încet-încet și, dacă
astro-fizicienii constată că în spectrele Universului se produce o deplasare
spre roșu, criticii literari ar fi trebuit să bage de seamă, în anii '80, că
gama spectrală a poeziei lui Dinescu se deplasa spre negrul înecăcios al
realității românești. Boema goliardică a primei etape, cu impertinențele ei
rococo și concupiscențele ei botticelliene, lasă locul unei viziuni energic
lehămetite, unei percepții scîrbite și acide a mediului scîrbos, sumbru. Daca
mi-aș îngădui un ton scorțos în spiciul meu despre Dinescu (spici cu spici,
patriei snop), dacă nu vă calcă pe nervi o formulare mai scrobită, în acest
Curs Scurt de Istorie Interioară Dinesciană, atunci aș spune că de la volumul
din '81, Democrația naturii, s-a produs PRIMA mutație rimbaldiană în
feldeința sloboziotului nostru: trecerea de la poezia care înfrăgezea
realitatea, la cea care o beștelește. Acordurile mozartiene se sting,
gonite de scrîșnete haotice din "Cîntarea României", langorile rafaelite și
botticelliene sunt strivite (suntem în plină Eră a Buldozerelor triumfătoare!)
de o imagistică impregnată de Hyeronimus Bosch, de Munch, de Ensor. Aripile
fostului înger sprințar sunt bacovian plouate, securist pindite și ceaușist
iradiate, și el descoperă, cu un lirism sardonic și încordat, poezia revoltei,
a non-aderenței la un decor absurd și dezumanizant. M. Dinescu începe să
scuipe în Biserica Partidului, jucînd, deocamdată, încă, rolul unui Candide
dezabuzat care vede că împăratul e gol-pușcă, gol-mitralieră: "Pe dealul
mitropoliei sînt vitrine dar nu sînt magazine" , lumea e pîndită de
"pitici" cu "cocoașa Philips", moartea se dă la liber și e destul de
ieftină, în schimb, mare economie de combustibil, de hîrtie, de Dumnezeu",
elevii "numără rînduri de porumb", "benzinăria nu-i benzinărie" și, în
genere - murmură poezia quasi-orwelliană a lui Dinescu din deceniul 9 - nimic
nu e cum ar trebui să fie. Alături de Doina Cornea, Blandiana, Dan Petrescu,
Radu Filipescu, Luca Pițu, Gabriel Andreescu, apropierea de sorocul lui 1989
îl găsește pe M. Dinescu printre cei care mai cred că mălaiul românesc are și
oarece dinamită într-însul, că molcuța Mioriță se poate da, la o ultimă adică,
de trei ori peste cap și-și poate schimba sexul și firea, devenind, măcar
pentru trei zile, cît ține o minune, berbec.
În această perioadă
dinaintea exploziei se situează A DOUA mutație rimbaldiană a lui Dinescu.
Rimbaud s-a lăsat complet, la un moment dat, de poezie și s-a apucat de
comerțul cu arme. Dinescu a renunțat atunci la comerțul (luați cuvîntul în
sensul lui Montaigne) intelectual cu iambi și dactili, și a pus mîna pe armele
de foc ale prozei. Trecerea, de la poezia insinuării răzvrătite și a șopîrlei
mușcătoare, la proza atacului pe față al ticăloșiei multilateral dezvoltate nu
s-a produs pe cale pașnică, ci s-a lăsat cu teroare. Mă refer, că să înțeleagă
toată lumea, la articolele și interviurile publicate de M. Dinescu în
străinătate, în 1989, care, dincolo de bărbăteasca cerbicie politică de a nu
mai înghiți minciuna și cătușa relevă - aici se afla acea a doua mutație
rimbaldiană - un prozator excepțional dotat. Dinescu este. în acele pagini
antologice (pe care, rar, le-a mai egalat, în tabletele din Academia
Cațavencu) unul din cei mai buni pamfletari de idei ai literelor
românești. În metafore grandios batjocoritoare, absolut memorabile, poetul,
împins la proză de disperare și sictir, exprima obsesii naționale: "noii
iluminiști dau sfaturi țăranilor cum să-și țină sapa" și "îi
învață pe scriitori cum să scrie de la stînga la dreapta". Dialogurile cu
ființe scriitoare de pe alte plaiuri "sînt permise numai într-o cameră
special amenajată la sediul Uniunii, poreclită de noi camera Philips",
"Cinematografia, Televiziunea, Presa gătesc toate după un rețetar unic,
oferind marelui public aceeași porție de demagogie zilnic reîncălzită"
(suntem, nu uitați, în martie 1989!), "Constituția țării pare o poveste
ireală", iar "justiția și presa, nemaivorbind de poliție și securitate,
s-au transformat în instrumente de intimidat și terorizat populația",
Partidul vrea să creeze un "homo ceausisticus îngrășat cu ideologie",
"limba română se vorbește cu accent nord-coreean" și poetul își punea,
înaintea altora, întrebarea "ne mai aflăm oare în Europa?. Orașul e
ticsit de "plăcintele de beton ale unor pagode staliniste". "După aproape o
jumătate de secol de avînt socialist, am căpătat ceva din paloarea asiatică:
copii gălbejiți de subnutriție, părinți cu ochii micșorați de ură și de
disperare". "Nici morții din cimitir nu pot fi siguri de poziția lor, fiind
anual comasați și organizați". "Socialismul, spunea M.D., e o continuă
dărîmare de statui": Carol I, Stalin, Gheorghiu-Dej, Vasile Roaită...
"Adevărul umblă cu capul spart", iar "scriitorii sînt transferați la
secțiile de cosmetică ale Puterii, întru împopoțonarea Urîtului, întru
fardarea Minciunii, întru proslăvirea Mediocrității". Vîntul
protocronismului "usucă tot ce întîlnește în cale", în timp ce
"biserici înălțate de domni pămînteni sînt făcute una cu pămîntul", scrie
Dinescu în, repet, același martie '89. "Pseudonimul foamei se cheamă acum
alimentație științifică și rațională", într-un oraș și într-o țară în care
"milițienii sînt mai deși ca porumbeii". "De 20 de ani încoace în ziarele
noastre apar aceleași fotografii grosolan retușate. Se zdrăngănesc aceleași
deșelate fraze, singurul spațiu cu adevărat viu fiind cel destinat anunțurilor
mortuare". Totul vădește, s-ar putea conchide, cu vorbele lui Dinescu,
"forța și superioritatea stîngii românești asupra dreptului roman"... Expresivitatea și
vigoarea de-a dreptul cioraniene, în punctele de vîrf, ale acestor sintagme și
metafore de diagnostic politic (și am luat doar cîteva mostre), din textele
lui M. Dinescu (care nu e un filosof, are prea mulți incuri pentru asta, însă
are din plin darul verbului) mă îndeamnă să fac pe profetul în urbea mea și să
spun: Atenție! Ochii pe Dinescu! Acest Gavroche al poeziei vecinie tînăr și
feroce, cu tropii săi de bună stîngă, care merge șnur și la export, e, țineți
minte ce va spun, tartor și în proză, și mult m-aș mira să nu vină tare,
acuș-acuș, și pe acest teren (că maidan nu pot să-i spun, ceva tot mișcă, vezi
Dilema cu romanul).
Acum, că-i zi aniversară
și face o vîrstă pe jumătate rotundă, îi adresez de la această înaltă rubrică
strămoșeasca urare: să trăiești, bătrîne tînăr poet și strașnic prozator
latent, nu fi leneș și nu te face că lucrezi, ci chiar lucrează, sapă, sapă,
pînă dai iarăși de apă. La mulți ani și să fim veseli, cum ne cere tovarășul
nostru Rabelais.
V. și
UN VÎRTOS AL PAMFLETULUI NĂBĂDĂIOS
